Noua strategie de cercetare – materialistă și pseudo-holistă

Ceea ce îmi propun în acest mic și efemer text este doar să demolez mitul că strategia de cercetare și inovare 2014-2020 este spre binele României. Pentru asta mă voi folosi de aparatul conceptual al clientului așa cum apare din text, anume cel holist.

O strategie națională de cercetare fără autori. Presupoziția ontologică este următoarea: creativitatea nu aparține persoanelor, indivizilor, cercetătorilor, ci grupurilor. Un număr de experți anonimi a propus, alți anonimi, dar mai puțini, au sistematizat, sintetizat și selectat, iar alții, și mai puțini, au dat forma finală. Autor nu e deci nimeni anume, ci Grupul, Comunitatea. Chiar și cei care nu mai găsesc nici măcar o literă din ce au propus ei (marea mojoritate) trebuie să și-o asume, altfel sunt declarabili ca iraționali. Pentru cine nu cunoaște teoria, comunitatea există înainte să existe vreun om anume. Ăștia, oamenii, sunt ceva secundar, doar vin și pleacă să umple sau să golească niște roluri vacante din structură. Institutul de cercetare e mai ales o clădire cu birouri goale și aparate neutilizate, în care plasez o resursa umană gândită ca un întreg fără chip de om, dar cu oarece turn-over organizațional (exprimat din lipsă de altă unitate de măsură mai potrivită în oameni pe unitate de timp). Cu o excepție semnificativă: a managerului general, suprem (de neînlocuit), care, deși pare contraintuitiv, nu este un om, el se crede Instituția așa cum Soldatul Švejk se credea sfinții Chiril și Metodiu ca să capete porție dublă la spital. Sau cum partidul comunist era Partidul, indiferent de oamenii care îl populau, cu excepția lui Le Conducator (termen teoretic creat special pentru Nicolae Ceaușescu). Așa și aici, nimeni nu are vreo responsabilitate, cetățeanul care vrea să dea un feed-back în consultaera publică se află în fața unui dialog kafkian cu instituții anonime și puternice (în treacă fie spus el nici măcar nu este un cetățean, i se pare asta în falsa lui conștiință – în realitate este un deținător de CNP pe o durată limitată în evidența de ansamblu a Statului. Cip încă n-are).

Cu toate că astea sunt presupozițiile ontologice, și anume holiste, toată lumea știe că atunci când se contruiește un plan strategic finanțat de stat în România de azi marea bătălie este să ai mica ta direcție la care te pricepi precizată explicit în plan, fie și la anexe. Astfel ai garantate proiectele potențiale pe care cu siguranță doar tu le poți câștiga, dar fiind nivelul de detaliere a priorităților și comunitatea mică de entități juridice și persoane care pot aplica. În cazul altor strategii e și mai și, ai deja proiectele gata, miniere, energetice, mai trebuie doar strategia de dezvoltare în care să le plasezi. La fel de important este să nu se observe remorcarea strategiei la interesele personale și de grup foarte clar, să ai o metodologie care să reducă tensiunile dintre cei care au câștigat și cei care au pierdut. Cu cît planul strategic va fi mai detaliat, cu atât va fi mai mare introducerea care să dovedească faptul că este numai și numai în interes național ca statul să dea bani pentru ceea ce te pricepi doar tu și ai tăi să faceți, cel care ați reușit să vă strecurați prioritățile personale și de grup. Nu îmi propun în acest text să dovedesc empiric cele afirmate în acest paragraf în cazul noii strategii de cercetare lansate în dezbatere acum câteva zile (aici). O vor face cu siguranță alții, dacă mai are cineva curaj în fața discreționarismului puterii actuale în alocarea fondurilor.

Dar putem observa că într-un model holist al statului avem nevoie de mai multe tipuri de capital: uman, financiar, fizic (infrastructură, etc), cultural, social. În mare din strategie rezultă că există ceva infrastructură și că trebuie concentrată și mai bine, că marea majoritate a capitalului uman a zburat în țările calde și nu știm dacă și când se va întoarce, și că avem nevoie de bani pentru niște lucruri foarte foarte preciese din diferite domenii (pe planul 1), colateral și pentru niște domenii mai generice și neimportante cum sunt cercetarea fundamentală (pe planul doi), de parcă aplicațiile ies din pălărie hocus pocus preparatus, fără cunoaștere fundamentală. Asta e însă un detaliu de proritizare, când n-o să mai fie ministru de la politehnică se schimbă în doi timp și trei mișcări, și adio consens pe strategie. Se știe de pe acum. Ce este realmente grav este că despre capitalul cultural nu există nici măcar o vorbă în strategie, cu excepția subtipului capital intelectual (cu referire la rezultate precise de cunoaștere din anumite domenii). Iar despre capital social nici atât – zero. Ori tocmai acestea, calitatea capitalului cultural și social din România sunt cele care restricționează major dezvoltarea țării și în particular dezvoltarea sectorului de cercetare. Nu banii și nici infrastructura. Bani s-au tocat cu nemiluita în MENER-uri, AGRAL-uri și RELANSIN-uri, iar infrastructură s-a cumpărat la greu și zace uneori nici măcar montată, deja uzată moral. Am o rudă care întâmplător a lucrat la o firmă privată care se ocupa de producție de ciuperci și avea un proiect ca IMM cu o universitate. Când le-a venit uscătorul inovator de ciuperci de la domnul Profesor era de fapt o cutie goală, de tablă, iar ciupercile au fost uscate la soare, noroc că nu ploua și activitatea a fost raportată ca fiind o testare de succes a uscătorului. Care însă trebuia introdus în inventarul firmei și … de aici nu mai povestesc, pentru că ieșim de sub zodia umoristicului.

Datorită culturii organizaționale a climatului de lucru, a relațiilor informale inter-umane care subminează ethosul de performanță academică, de excelență, se vor usca încă multă vreme ciuperci ca mai sus în proiectele aplicative din România și nimeni din cei 15000 de cercetători din diaspora pe care i-am dori înapoi nu se vor întoarce în țară vreodată. De altfel cuvântul excelență a dispărut aproape total din vocabularul noii strategii, apărând doar sporadic pe ici pe colo din inerție după reforma din spațiul academic. Excelența este ceva ce subminează obediența, ceva ce afirmă personalitatea cercetătorilor, ceva de care n-avem nevoie. Se vede că cineva a tras cu dinții să nu se piardă tot din ce s-a câștiga la refromă,  cineva curajos, dacă pot să spun așa.

Miza ignorării capitalului cultural și social e simplă. Ce nu există nu trebuie cunoscut, iar ce nu trebuie cunoscut nu primește bani. Deci științele sociale și umane, care se ocupă într-un model holiste de gândire de aceste forme de capital, nu trebuie să primească bani. Conform modelului de gândire materialist-dialectic primează economia asupra ideilor, a gândirii, deci dacă pompăm în asistarea dezvoltării bazei economice care face bani o să se dezvolte de la sine și suprastructura, o să țâșnească ca dintr-o fântână arteziană ideile și cultura de la sine din fabrici și uzine. Se știe sloganul: Noi muncim, nu gândim. De gândit o să gândim la timpul cuvenit, când legile istoriei vor împlini, vor coace momentul. E limpede că la putere sunt reprezentanții autotintitulați ai clasei muncitoare, nu ai celor ce gândesc. Perpetuăm de 24 de ani aceeași dihotomie absurdă și contraproductivă de sorginte comunistă a unor tehnocrați fără curajul răspunderii, al semnăturii. Ascunși în spatele ședințelor de partid.

Cei care au imprimat modul de gândire al acest document sunt adepții ideologiei scientismului. Ei ratează relația de incluzine a științei în cultură pentru că nu îi interesează mofturi de-astea. Autorii nu realizează că știința este doar o formă a culturii, că ideile științifice sunt de nedespărțit de restul ideilor care circulă, că niciodată nici o instituție de cercetare din România nu va produce nimic oricâți bani s-ar băga în ea în actualele condiții de capital cultural și social. Pentru că mai toți cei creativi vor pleca din acest sistem, ca și până acum. Nu realizează că nimic din știință nu se poate nici măcar comunica fără riscuri într-o societate dacă nu există cunoaștere cu privire la presupozițiile cunoașterii produse și a modului cum poate fi ea utilizată ideologic într-un fel sau într-altul. Iar asta vine din științele umaniste. Războinicii scientismului au pornit la lupta cea mare împotriva științelor umaniste.

Poate că nu întâmplător despre Etica în cercetare, dezvoltare și inovare găsim doar următoarele cuvinte în toată Strategia: „Responsabil cu etica în cadrul sistemului CDI este Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării (CNECSDTI).” Nimic despre cunoașterea de tip Mang&Ponta, nimic despre excelență muncii persoanelor ca obiectiv național, nimic pe fond despre felul în care practicile care încalcă standardele academice au distrus și distrug în masă capitalul social din comunitatea cercetătorilor. Nimeni dintre cercetători din diaspora să se întoarcă într-un astfel de sistem oricât de „concentrat” al fi el și bine plătit. Ar însemna să își vândă stima de sine pentru bani.

O abordare realmente holistă ar fi acordat o atenție la fel de mare fiecărui tip de capital necesar pentru România și dependent de cercetarea  din institute, universități și firme. Din modul de structurare a strategiei e limpede că avem de a face cu un pseudo-holism, nu cu un holism real, adică se invocă binele și structura întregului, România, fără a face apel la un model conceptual realmente holist, care să dea seamă de toate componentele stucturale necesare pentru o bună funcționare a țării. Ce pare că interesează este mai degrabă direcționarea resurselor către niște grupuri de interese asociate unora dintre formele de capital necesare României, nu însă și altora.

Afirmația că avem de a face cu o retorică pseudo-holistă la remorca unor interese de grup se poate susține și la nivel de detaliu. Incapacitatea unora dintre conducătorii de doctorat de a obține finanțare pe baza unor proiecte de cercetare în competiție cu colegii lor se reflectă în strategie prin politica de asigurare a finanțării pentru programe doctorale în genere. Dar binele școlii doctorale nu constă în faptul de a avea bani în genere prin finanțare instituțională globală pe școală, ci de a crește productivitatea prin înlocuirea celor neperformanți cu conducători de doctorat performanți pe bază de rezultate ale doctoranzilor și competiție de proiecte ale conducătorilor de doctorat.

Este iresponsabil și imoral să impui o strategie de cercetare a României care să servească preponderent intereselor de grup ale liderilor pe educație/cercetare din partidele aflate la putere, fără vreo considerație pentru interesele naționale și ale cetățenilor alta decât standardele înalte și cultura scientometrică perpetuată de managerii executivi ai cercetării (bravo lor) de la mandatul Funeriu la cel actual. Dar nu este și surpinzător, pentru că un plan strategic național nu face decât să reflecte forța de lobby a celor implicați. Iar la ora asta pseudo-holiștii au o forță incontestabilă. Forța anonimă (așa cum sunt și ei) a ignoranței celor care îi susțin indiferent de modul cum cheltuie banii publici.

Atâta vreme cât valorile promovate de SNCDI 2020 sunt exclusiv materialismul pe plan ontologc și holismul pe plan organizațional (iar acesta mai este și neautentic) a mai vorbi de inteligență strategică în implementare ca alternativă la comandă și control, a cere asumare individuală a valorilor acestei strategii este o cacealma lipsită de orice subtilitate, de-a dreptul jenantă. Cui i se cere asta, dacă nu mai există indivizi ? Creatorii anonimi care se cred instituții și-ar dori ca pentru banii care vin pentru anumite priorități de cercetare cercetătorii să își schimbe valorile personale, să fie adică utilitariști. Ghinion, cercetătorii creativi sunt în genere deontologiști în ce privește valorile fundamentale. Dar speranța autorilor este semnificativă: o speranță utopică de modelare a omului către o formă pe care un grup de oameni fără nume o consideră ca bună. De ce este considerată bună? Pentru că reflectă sistemul LOR de valori, dacă pornim de la premiza de onestitate, sau pentru că e o metodă bună de a folosi oamenii pentru a ne atinge interese de grup, dacă punem la îndoială onestitatea. Cum grupul este heterogen cel mai probabil este să avem de a face cu un amestec al celor două situații.

Există premize serioase ca strategia de cercetare și inovare 2014-2020 să nu aibă mare folos pentru România dacă va rămâne în forma actuală. Dacă aș fi holist aș include un obiectiv transversal dedicat cercetării și identificării căilor de adecvare a regulilor formale de la toate nivelurile ierarhice publice la capitalul cultural și social existent în vederea creșterii productivității științifice, a performanței economice și a dezvoltării unei democrații substanțiale funcționale în România.

Dar nu sunt. Strategia va rămâne așa cum este până când cei care nu sunt continuatori ai socialismului științific vor veni la putere în România.