Mărturii din timpul şedinţei plenare a activului de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964)
Primul sistem sovietic de tipul S-75 M3 „Volhov”, de apărare antiaeriană,a intrat în dotarea armatei române în 1964, iar divergenţele dintre Bucureşti şi Moscova cu privire la livrarea sistemelor „Volhov” au fost prezentate de generalul-locotenent Ion Ioniţă la şedinţa plenară a activului de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964), astfel:
„Dacă se poate numi internaţionalism proletar, dacă se poate numi corectitudine, dacă se poate numi partinitate, noi am adus rachetele astea antiaeriene în ţară. La un moment dat, n-aveam pe ce să ne pregătim practic ofiţerii şi ne-am tot rugat, s-a intervenit cu tot felul de scrisori, de telegrame, să ne dea ceva anticipat, mai înainte, un divizion, să putem să pregătim ofiţerii. Regulat [primeam] acelaşi răspuns: «Nu putem, nu putem, nu putem». Deodată, ne trezim de unde era planificat până în 1965, planul era prins cu repartizarea tuturor unităţilor de adus aceste mijloace, ne trezim anul trecut cu o telegramă prin care ne spune: «luaţi tot acum». Între timp, mai aflasem şi noi unele lucruri, că era de mult, era altceva în … mult perfecţionat, mult superior acestor mijloace [pe] care vroia[u] să ni le plaseze (subl.n.)”.
La aceeaşi reuniune, generalul Leontin Sălăjan s-a referit pe larg la achiziţionarea tehnicii de luptă pentru patru regimente româneşti de rachete antiaeriene şi problemele apărute în momentul importării unor avioane de vânătoare-interceptare MiG-21, în felul următor:
„Fiind la Moscova pentru alte treburi, apare un proiect de protocol, voi să cumpăraţi 4 regimente de rachete, ce rachete [?], noi nici nu ştiam, nu cunoşteam, nici caracteristici, nici nimic. Şi sigur, am telefonat acasă, «tovarăşi, uite, se propun nişte lucruri în care eu nu mă pot descurca singur», n-am nici o aprobare de la conducere, bineînţeles am spus, că nu sunt de acord, eu nu semnez nici un protocol, am să raportez acasă şi pe urmă mai venim, că nu piere lumea, nu ne-aţi dat atâtatimp, mai stăm acuma un pic. Şi sigur, după ce am avut aprobarea, am aprovizionat, însă aşa cum spuneam şi în alte materiale, deodată te trezeşti, cum ne-am trezit acum zilele acestea, uite tu poate să ştii că-i facem un cadou, până acum ne da cu ţârâita MiG-ul ăsta 21 B (corect: MiG-21 PF – nota P. Opriş), acuma ne dă deodată «luaţi 60», numai că la urechile noastre a ajuns şi o veste că a apărut un alt avion. Numai că noi suntem ai dracului, uite, nu vrem, zice că suntem şi noi fracţionişti, da-i banul poporului nostru, da[r] cum, pot să-mi permit eu treaba aceasta, ar fi lipsit de seriozitate şi de cinste dacă mi-aş permite să cheltuiesc banii poporului pe lucruri [pe] care ştiu, sunt convins că deja e învechit şi mai bine mai stau un an, să iau şi eu ce apare mai modern. […]
Anul trecut am fost în fabrica de avioane. Mi-a spus directorul fabricii că nu se mai fabrică (probabil MiG-ul 21 PF – nota P. Opriş), că asta este ultima serie, că trecem la alt tip, mai superior (sic!). Am întrebat oficial, [generalul Vasile] Ionel i-a întrebat oficial [:] «tovarăşi, noi am auzit că aveţi un alt tip». «Nu ştim, n-avem nimic» [au răspuns sovieticii]. Sau când uitase [mareşalul Andrei] Greciko ce i-a spus la chinezi (sic!), îmi povestea când eram în Polonia, povestea cum chinezii au cerut MiG-ul 21 şi zice: «îmi dă cot şi le-am zis că nu am». Dar zic [:] «bine, bine, le-ai zis chinezilor, dar de ce mi-ai spus şi mie acelaşi lucru?». Acum vreo 2 ani nu apăruseră problemele acestea [dintre URSS şi China]. Ei într-adevăr şi mie mi-au spus: «N-avem, Sălăjan, n-avem» (subl.n.)”.
Răspunsul mareşalului sovietic Andrei Greciko nu ar trebui să ne surprindă. Relaţiile sovieto-chineze s-au deteriorat încă din vara anului 1958, după ce autorităţile de la Moscova au propus construirea în comun, pe litoralul chinez, a unei staţii radar pentru flota militară sovietică din Oceanul Pacific. Deoarece Mao Zedong nu a dorit reînfiinţarea de baze militare sovietice în China, ambasadorul Pavel Iudin a primit un răspuns ferm: staţia poate fi construită în întregime de către chinezi, cu ajutorul experţilor sovietici şi a tehnologiei livrate din URSS, dar va rămâne complet în proprietatea R.P. Chineze. Deşi militarii de la Moscova au insistat pentu acceptarea punctului lor de vedere, opinia chinezilor nu s-a modificat şi staţia respectivă nu a mai fost construită. Totodată, ca urmare a refuzului liderilor sovietici de a asigura Beijingului asistenţa tehnică necesară pentru realizarea unor submarine cu propulsie nucleară în China (21 iulie 1958), Mao Zedong l-a convocat imediat pe ambasadorul Pavel Iudin şi i-a comunicat decizia de respingere a propunerii Moscovei privind crearea unei flote militare comune sovieto-chineze. În acelaşi timp, Mao Zedong a declarat că programul chinez de construire de submarine poate fi amânat până în momentul în care autorităţile de la Beijing considerau că sunt capabile să-l ducă singure la bun sfârşit.
Doi ani mai târziu, pe fondul acutizării tensiunii dintre Moscova şi Beijing, autorităţile sovietice au rechemat în ţară pe cei aproximativ 1500 de specialişti militari şi civili care activau în R.P. Chineză şi au fost anulate 343 contracte de natură economică şi 257 proiecte în domeniul cooperării tehnico-ştiinţifice dintre cele două ţări (16 iulie 1960).
(Va urma)
Bibliografie:
Serviciul Istoric al Armatei, fond Direcţia Superioară Politică a Armatei;
Dan Cătănuş, Tot mai departe de Moscova … Politica externă a României în contextul conflictului sovieto-chinez (1956-1965), Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2012;
François Fejtö, Chine – URSS. De l’alliance au conflict, 1950-1971, Éditions du Seuil, Paris, 1973;
Liu Yong, Sino-Romanian Relations: 1950s-1960s, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2006.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Iată că am citit și partea a doua și tot nu mi-am dat seama ce legătură are titlul cu conținutul. Ce independență stimabililor??? Aș prefera puțin mai multă coerență în context, în locul sublinierii ad nauseam a dezacordurilor făcute de militari. Breaking news: armată română nu a devenit mai gramată între timp.
Lasa-i in pace pe militari, ca nu e meseria lor sa vorbeasca in public si sa scrie eseuri si uita-te la majoritatea intelectualilor din ziua de azi, care s-a „degramat” uluitor, in acord cu involutia generala a societatii romanesti de azi.
Şi eu preferam mai multă coerenţă de la liderii politici şi militari ai României, care au lansat şi susţinut propagandistic aşa-numita „Declaraţie de independenţă din aprilie 1964”. Aşa s-a numit, în mod neoficial, în epoca respectivă şi acum este prea târziu să schimbăm o expresie consacrată în istoriografie.
Dacă aveţi răbdare, veţi descoperi în episoadele următoare şi alte probleme despre aşa-zisa independenţă a României în anul 1964.
Corect ! Nici nu mai vorbesc de faptul că această așa-zisă ”independență” era doar o părticică a sforăriilor lui Dej privind ”desprinderea” de Moscova, ca să nu se desprindă de… Stalin. Iar ”melitarii” noștri aproape analfabeți (vezi-l și pe ”generalul” cu 3 clase Ceaușescu) erau doar niște marionete în mîna lui Ghiță.
În acest sens iată ceva pilduitor.
La începutul anilor ´70 am auzit un banc:
Cică pe un deal un pluton al Armatei Populare făcea exerciții de tragere. Rezultatele fiind catastrofale, ofițerul pune mîna pe pușcă să le arate soldaților cum se face. Însă nici el nu reușește să nimerească ținta, nici măcar pe la margini. Undeva, aproape de ei, un cioban se tăvălea de rîs. Ofițerul, furios, se duce la el și-l apostrofează:
– De ce rîzi ?
– Fiindcă sînteți niște loaze cu toții.
– Poți mai bine ?
– Dă-mi arma să-ți arăt.
Ofițerul îi dă pușca și ciobanul bagă cinci focuri grupate pe centrul țintei. Descumpănit militarul spune:
– Nu înțeleg ! Eu sînt ofițer, dumneata cioban și…
– Păi exact asta e – eu am fost ofițer și dumneata ai fost cioban.
Deși reflectă realitatea, nici o clipă nu mi-am imaginat că bancul-pamflet se baza pe fapte concrete. Citiți în continuare.
«General de corp de armată Dăscalescu a fost în permanenţă în linia întâi, chiar şi când era comandant de armată şi, după spusele multor dintre subordonaţi, genera multă încredere în jurul său. Soldaţii îl iubeau, mai ales datorită grijii deosebite pe care le-o purta. De aici şi porecla „generalul-soldat” sau „generalul nostru”.
Pe 1 iunie 1945 a fost destituit şi trecut în rezervă. Atitudinea sa ostilă faţă de noii ofiţeri politici din armată şi faţă de comunism în general a fost motivul principal. Acesta a fost sfârşitul unei cariere de 39 de ani sub arme, din care 10 în timp de război, timp în care s-a dedicat total armatei. Nu a avut nevastă, nu a avut copii. S-a reîntors în satul său natal unde mai avea o bucată de pământ (aproape 7 ha) şi a început să-l muncească alături de familia fratelui său. Dar pe 9 septembrie 1945 a fost arestat şi apoi judecat pentru presupuse crime de război, dar la sfârşitul lunii a fost achitat şi reabilitat. Hărţuiala a continuat şi în noiembrie 1948 i s-a suspendat pensia, iar o parte din proprietăţi i-au fost confiscate. Trei ani mai târziu a fost din nou arestat, de data aceasta pentru „sabotaj agricol” şi aruncat în închisoarea Jilava, fără proces. Acesta a avut loc dupa câţiva ani şi a fost eliberat pe 5 octombrie 1955. S-a mutat la Piatra Neamţ la o nepoată. În 1956 a reînceput să primească pensia.
Comuna Girov îşi primea într-una din zile un fiu, plecat încă de tânăr şi reîntors acum bătrân. Cu pensia de 80 de lei pe care conducerea comunistă i-o dădea lunar acestui fost general de armată, erou atât pe Frontul din Răsărit, cât şi pe Frontul din Apus, Nicolae Dăscălescu avea voie sa moară de foame, neposedând nici un fel de avere.
Chiar dacă toţi îl cunoşteau şi îl iubeau pe acest mare om de stat, nimeni nu putea să îl ajute, aşa încât, pentru a nu fi povară pentru sora şi nici pentru nepoţii săi, păzea cârlanii satului, pe dealul din Vânători.
Pe acest deal, înca din primăvară când se arată firul ierbii, până târziu, toamna, putea fi văzut un bătran cu o barbă albă ca a lui Moş Crăciun, purtând o turmă de vreo 20-25 de cârlani adunaţi din tot satul. Păzitorul nostru de oi purta o traistă pe umăr, în care avea ceva merinde şi câteva carţi, însă foarte mult timp din zi îl petrecea admirând dealurile şi munţii din jur. De nişte aduceri aminte, privirile bătrânului când se luminau, când se întristau până la lacrimi.
Pe acelasi deal, recruţii din unitatea militară a Regimentului 15 Dorobanţi făceau instrucţie şi teme de luptă. Mai multe zile la rând, un locotenent încercase o temă de luptă care nu-i reuşea deloc pentru că formaţia militară cu care se antrena îl dădea de fiecare dată peste cap.
Urmarindu-i acţiunea, bătrânul se apropie de el şi, zâmbindu-i cu blândeţe, îi întocmi o temă de luptă atât de aparare, cât şi de atac. Necăjit de faptul că pînă şi un cioban ştie mai multă tactică de luptă decât el, se răsti la acesta şi-l alungă.
Bătrânul oier plecă şi în colţul gurii îi apăru un zâmbet amar.»
Rămîn și eu cu un zîmbet amar în fața tineretului incapabil să-și asume trecutul REAL.
Stilul pășunist al poveștii Generalului Dăscălescu nu-mi aparține.
Ghe NU era stalinist.
A fost ingropat de brejnev nu de hrushciov, iar antipatiile personale a ale alogenilor comiternisti si urmasilor nu ne ating judecata.
Domnule Opriş, citesc în continuare cu mare plăcere serialul dumneavoastră iar uneori citatele de un irezistibil umor involuntar mă fac să mă tăvălesc de râs. Nu mai vorbesc de poze! Materialul constituie pentru mine o oportunitate să cunosc atmosfera de la vârful armatei române din primele două decenii de după instaurarea regimului comunist în România, perioadă despre care am impresia că nişte lucrări mai consistente lipsesc. Altfel, înţeleg suspiciunea românilor privind MiG-urile 21. Exista precedentul avioanelor Il-10, pur şi simplu băgate pe gât României. Pe de altă parte, din câte ştiu, MiG-ul refuzat românilor a fost MiG-21bis, ruşii temându-se mereu de jocul nostru la mai multe capete, unul dintre ele fiind China iar un altul Israelul… Ceea ce, într-adevăr putea constitui o reală prezumţie de independenţă. Despre rachetele Volhov, încă în dotare, numai de bine. :)
De cati ani suntem in NATO?
https://www.youtube.com/watch?v=Cpa6XJslPqI