Politica externă a Marii Britanii – pierdută între UE şi restul lumii

La 30 de ani după victoria în războiul purtat cu Argentina în Falklands, mulţi se întreabă dacă Marea Britanie mai este încă capabilă de asemenea fapte. Mai are încă forţa necesară, acum că nu are un portavion propriu şi este nevoită să opereze unul împreună cu Franţa? Dar mai ales, mai are voinţa? Privind recentele declaraţii şi asumări de poziţie, poate părea că în ultima vreme Anglia se concentrează în politica sa externă mai mult pe relaţia cu partenerii europeni decât pe restul lumii.

Poate că motivul izvorăşte din relaţia complicată a guvernului de coaliţie într-o ţară fără o experienţă vastă cu o astfel de situaţie. Poate că stresul zilnic de a găsi un echilibru între duritatea Conservatorilor şi entuziasmul pro-european al Liberalilor ia prea mult timp şi îngreunează privirea în afara frontierelor imediate. Cert este că politica asumată de actuala administraţie, anume de a fi în acelaşi timp „activ şi activist” în UE, adică de a proteja interesele britanice în interiorul Uniunii în paralel cu proiectarea lor în afară prin intermediul ei, impune dificultăţi în conturarea unei politici externe clare.

Atu-ul pierdut

Este oarecum ironică relaţia Marea Britanie – UE atunci când este vorba de relaţiile externe. Dacă pe domenii de politică internă sensibile (agricultură şi pescuit, de exemplu), britanicii sunt evident sceptici faţă de multe decizii bruxeleze, ei ar avea mult de câştigat folosind resursele Uniunii în afară. Să nu uităm că Înaltul Reprezentant al Politicii Externe şi de Securitate este baroneasa Catherine Ashton, unul dintre supuşii Majestăţii Sale (chiar dacă este politician laburist). În 2009 când a fost aleasă pe această poziţie, părea un bun compromis, asigurând Anglia că va avea un cuvânt greu într-unul dintre cele mai importante domenii de politică ale UE.

Cu toate acestea, o privire prin presa britanică la articole despre baroneasa Ashton oferă aproape numai critici sumare legate de cheltuielile Serviciului de Acţiune Externă pe care îl conduce, sau de lipsa sa de acţiune în diverse crize internaţionale. Aceasta este de altfel linia obişnuită a opiniei publice engleze faţă de mai tot ce ţine de UE. Poate că traiul în capitala Europei a mai distanţat-o pe doamna Ashton de Insulă, dar concluzia este că cel mai înalt oficial britanic din instituţiile UE din ultimii ani s-a dovedit a nu fi un atu prea util pentru 10 Downing Street.

Fiecare cu interesele lui

De altfel, cum ar fi putut să fie utilă? Ce vrea cu adevărat Marea Britanie când vine vorba de lumea largă din afara insulelor sale sau a Uniunii continentale aflate în imediata proximitate (şi din care face parte)? Dacă există în lume anumite lucruri care sunt, fără îndoială, „britanice”, ce interese particulare externe pot fi descrise în mod similar? Adică, interesele Franţei în diferite ţări din Africa Sub-sahariană sunt în ziua de azi la fel de „franceze” ca şi un croissant, iar privirile Italiei spre Libia, bogată în petrol, sunt şi ele destul de cunoscute. Până şi Polonia investeşte mult în Asia Centrală. În Orientul Mijlociu este interesată mai toată lumea, nefiind un spaţiu de atenţie unică, Asia de Sud-Est se împarte mai mult între China, SUA şi Japonia, iar America Latină, mai nou, se bate în naţionalizări cu Spania. Mai rămâne potenţialul bogat al Arcticului, dar gheaţa încă nu s-a topit de tot… Chiar şi România se zbate să pună mai bine pe agendă problema Mării Negre.

Poate că recentele aniversări şi dezbateri pe tema conflictului din Falklands din 1982 au fost aşa de intense în Marea Britanie tocmai pentru că cel puţin acolo interesele Angliei sunt clare. Dar pentru o insulă mică cu un buget de apărare mare, ca Regatul Unit, alte ţinte externe sunt mai vagi.

Un jucător important, dar fără culoare

Cu toate acestea, nimeni nu poate spune că Anglia nu este activă pe plan extern, dimpotrivă. Marea Britanie este clar unul dintre cei mai importanţi jucători în politica externă mondială. Are în prezent trupe în Afghanistan, dar şi alte mici contingente în diverse părţi ale lumii (chiar şi în Cipru) şi oferă prin rotaţie comandanţi, echipamente, vehicule şi chiar nave de război misiunilor UE, în special EU ATALANTA, care luptă împotriva pirateriei somaleze. Rachete britanice au bombardat trupele lui Gaddafi în Libia anul trecut şi Marina Regală a fost vitală pentru blocada navală a porturilor răposatului dictator.

Anglia are programe individuale dar şi în parteneriate strategice pentru lupta împotriva terorismului, pentru securitate informatică, arme bio-chimice şi de distrugere în masă, dezarmare, prevenirea de conflicte şi reconstrucţie şi dedică sume impresionante de bani dar şi personal specializat în toate aceste domenii. Se află la baza Commonwealth-ului, iar amintirea imperiului său ţine în continuare numeroase ţări şi teritorii interesate de ceea ce spune şi face Westminster-ul. Însă Westminster-ul pare să devină din ce în ce mai puţin original în obiectivele sale, care sunt tot mai greu de cuantificat în profit net pentru Marea Britanie.

Această limitare nu va fi, cu siguranţă, ajutată de viitoarea dezbatere pentru independenţa Scoţiei. Obişnuiţi să domine lumea pentru atâta vreme, britanicii s-au adaptat cu greu la convieţuirea în interiorul Uniunii Europene. Ce se va întâmpla cu imaginea lor despre glob când nu vor mai fi singuri nici măcar pe propria insulă? De altfel, mulţi se simt deja „înghesuiţi” de numeroşii imigranţi. Anglia nu este singura ţară a UE în această situaţie (vezi recenta dezbatere franceză pe tema Schengen), dar într-o „Europă fortăreaţă”, ea ar fi cea mai solidă redută. Astfel, politicienii britanici chiar justifică cheltuielile externe mari prin faptul că acestea vor preveni imigraţia, fie că este vorba de misiuni de securitate în Africa sau de bani daţi pentru ţările mai sărmane din Uniune.

Până la urmă, această atitudine ciudată a Angliei în interiorul UE, împreună cu relaţia aproape mimetică pe care o are cu SUA, au plasat în prezent diplomaţia engleză într-o zonă ambiguă. Nu este complet dedicată Politicii Externe şi de Securitate Comună a UE, dar participă la ea îndeajuns de mult încât să-i supere pe parlamentarii englezi ce susţin cu îndârjire unicitatea NATO. Are un loc permanent în CS al ONU, dar vocea sa este deseori acoperită de cea a SUA (pe care o ascultă oricum) sau a Franţei (cu care este partener în strânsă cooperare securitară). Iar cel puţin până în 2016, nava ce va asigura minimumul de capacitate de proiectare externă a forţei armate engleze se va numi „Charles de Gaulle”, dat fiind pactul de cooperare militară cu Franţa.

Va fi interesant de urmărit cum va ieşi Anglia din această perioadă de „între”. Un viitor guvern majoritar cuplat cu actuala reformă a forţelor sale ar putea să o facă mai puternică în afacerile externe mondiale. Dar referendumul scoţian din 2014, tratatul cu Franţa şi interdependenţa economică, precum şi afirmarea UE pe plan extern, sau creşterea influenţei aşa-ziselor „BRICS” pot la rândul lor să reducă din importanţa diplomaţiei din insulă. Acesta nu este neapărat un lucru rău. Poate va fi în sfârşit un factor ce va împinge Marea Britanie să îşi îmbrăţişeze cu adevărat destinul european şi să accepte mai mult cooperarea din cadrul UE. Ar fi şi timpul, de altfel.

Articol aparut pe Europuls.ro

__________________________________________________

Europuls este o organizaţie non-guvernmentală formată din tineri români experţi în afaceri europene. Scopurile ei sunt îmbunătăţirea cunoştinţelor românilor despre Uniunea Europeană şi încurajarea unei mai bune comunicări despre România la nivel european prin schimburi de idei şi a celor mai bune practici. Europuls publică articole şi analize pe site-ul www.europuls.ro, organizează dezbateri, seminarii şi conferinţe.