Psihologia unui sportiv campion. Autosabotajul inconștient ca formă de protecție

Managementul performanței este unul din cele mai fascinante domenii de studiu deoarece permite analizarea în detaliu a raportului cauză-efect dintre evenimentele/traumele suferite de un individ sau de o organizație și șabloanele comportamentale create. Aceste șabloane, pe lângă rolul ințial de gestiune și moderare a traumei, facilitează apariția anumitor adaptări extraordinare din punct de vedere al rezultatelor obținute în anumite domenii de activitate, unele dintre ele extrem de lucrative și cu o vizibilitate pe măsura câștigurilor .

Dintre toate domeniile de activitate, domeniul sportiv este unul ce poate oferi studii de caz generoase atât ca și cantitate cât și ca nivel de diversitate al panopliei de fenomene demne de disecat. Acest lucru se întâmplă deoarece este o activitate ce rulează sume imense de bani, oferind și o vizibilitate teribil de mare atleților și totodată permite o identificare suficent de ușoară a performerilor, linia de demarcație dintre învingători și invinși fiind clar stabilită și ușor de reperat.

Învinșii sunt imediat uitați. Ei nu mai reprezintă un interes pentru nimeni, nici din punct de vedere al identificării motivului pentru care au cedat sau al modalitatății în care s-a materializat prăbușirea. Pe termen mediu și lung absolut nimeni nu va analiza perspectiva evoluției lor ulterioare , excepție făcând eventualitatea unei reveniri in forță care va prezenta interes datorită poveștii ce va da bine la public, pentru că mai mult decât învingătorii, publicul iubește poveștile cu eroii care sunt capabili de reveniri spectaculoase. Pentru că le oferă speranță. În rest, asocierea cu reprezentantul unui eșec nu este acceptabilă sub nicio formă. Toată lumea vrea să știe cum să câștige, nu cum să nu pierzi sau, Doamne-ferește, cum să iți revii după un eșec mai mult sau mai puțin catastrofal.

Dictonul “Învingătorul ia totul” (lumina reflectoarelor, banii, faima ) este cât se poate de real și omniprezent în cultura noastră globală, regională și locală. Este de altfel normal să se intample lucrurile de o asemenea manieră pentru că suntem exponenții unei culturi a succesului, ce recompensează masiv pe cel victorios iar locul doi nu există nici măcar ca element de studiu al eșecului.

Se pune astfel întrebarea: De ce unii performeri, cu rezultate excepționale în competiții, nu pot ajunge acolo unde iși doresc și se blochează chiar înainte de a își atinge obiectivul mult dorit, câștigarea trofeului mult râvnit?

Cu toate că, în teorie, performerul se bucură de toate premisele pentru a reuși, are de partea sa și contextul care îi permite să înfigă proverbiala lance în la fel de proverbialul balaur cu șapte capete și să poarte apoi pe frunte laurii victoriei spre fala și adorația milioanelor de fani… în realitate acest lucru nu se intamplă, iar sportivul nostru se lasă mâncat de balaur în chiar ultimul act al competiției sub privirile stupefiate ale fanilor de pe tot întinsul mapamondului.

Una din explicațiile pertinente – nu singura -, ce ar putea arunca lumină asupra comportamentului și rezultatelor unui sportiv ce nu reușește să execute “ lovitura finală”, este aceea că există un șablon comportamental inconștient de autosabotaj, creat pentru a răspunde unei anumite nevoi, pentru a rezolva o situație, sau mai bine zis pentru a preîntâmpina cu orice preț apariția unei stări de fapt cu care sportivul nu vrea să se confrunte, pe care dorește să o evite indiferent de cost.

Pentru a putea valida această ipoteză de lucru este necesar ca sportivul să îndeplinească mai multe condiții simultan :

1. Să fi dovedit că are o capacitate extraordinară de mobilizare și concentrare în situații critice ce îi permite să câștige în fața unor adversari redutabili.
2. Comportamentul său de pe teren și în afara lui să dovedească că are o sete fantastică de a arăta că este cel mai bun, lucru reflectat prin activitățile din viața personală ( sacrificii de neînchipuit pentru un non-performer: lipsa oricăror activități extracurriculare notabile, absența unei familii proprii create, în afară de cea inițială în care s-a născut) plus regimul de antrenamente draconic.
3. Suportul necondiționat al unei comunități de fani autentici

Dacă se întrunesc cel puțin aceste trei condiții putem spune că ceea ce îl impiedică pe sportiv să iși atingă obiectivul final este un act inconștient de autosabotaj declanșat pentru a putea preveni apariția unei situații ce poate genera un disconfort mult mai mare decât cel resimțit în urma eșecurilor repetate ce au condus la situația de față, deloc confortabilă și ea.

Sunt cunoscute și documentate cazuri de sportivi sau chiar echipe care au cedat chiar inainte de a iși atinge obiectivul final pentru că, in “viziunea” subconștientului lor (în cazul echipelor putem vorbi de subconștientul colectiv al organizației) în momentul în care vor obține trofeul mult visat, pentru care s-au antrenat atât de mult și intr-un ritm fanatic, viata lor se va schimba, trecând de la statutul de luptatori pentru titlu, la cel de campioni care vor trebui să iși apere titlul, așa numitul Contender to Champion Syndrome.

Există și cazurile în care sportivul sau echipa reușesc, datorită unui cumul de factori exogeni, să treacă peste acest blocaj auto impus în mod inconștient, iar după ce castigă un sezon glorios, sezonul ce urmează este unul dezastruos, fenomen cunoscut sub numele de Second Season Syndrome sau Sophmore Slump.

Din punct de vedere al psihologiei sportivului, această victorie uriașă, prima de acest fel, care l-a propulsat în Hall of Fame, poate însemna pe langă “binecuvântările”/privilegiile ce vin odată cu acest titlu și un “blestem” prin schimbarea radicală a raportării la factorul motivațional intrinsec ce a generat energia imensă necesară victoriei.

Simplu spus, sportivul sau echipa nu pot face trecerea de la setarea mentală de tip CÂȘTIGĂ/IA-I TITLUL la setarea NU PIERDE/ PROTEJEAZĂ-ȚI TITLUL .

Ei pierd motivația care îi mână în lupta tocmai datorita faptului că au ajuns acolo unde au vrut și au luptat pentru asta, iar acum nu mai există niciun fel de competiție care să îi motiveze de o asemenea manieră, aproape de fanatism.

În cazul sportivului care încă nu și-a atins obiectivul, la nivel de subconștient, el (sau chiar echipa ca un întreg) are informația că există riscul ca atingerea obiectivului propus să îl introducă într-o lume pe care nu o cunoaște și la care va trebui să se adapteze, cu reguli pe care nu știe dacă le va putea respecta, cu suficient de multe variabile necunoscute pentru a provoca reacții dintre cele mai de “ciudate”. Mai tragic este faptul că în subconștientul lui simte că nu acolo se afla menirea lui, obiectivul lui final, care din păcate, a fost deja îndeplinit.

Este paradoxal că, cu toate că visează clipă de clipă la marele TITLU și se antrenează fanatic zi și noapte facând sacrificii după sacrificii în viața personală, la nivel de subconștient simte o frică deosebit de puternică față de ce va intâlni ulterior triumfului. La nivel de inconștient “ știe” că nu va mai avea nimic pentru care să merite să lupte iar stabilirea obiectivului de apărare a titlului dobândit deja nefiind o opțiune pentru el.

Arhetipul acestui erou este chiar Alexandru Macedon, cel care a pornit să cucerescă toate teritoriile cunoscute de pe mapamod și care se temea de ziua în care nu va mai avea nimic de cucerit, ziua în care va ajunge la Capătul Pământului. El nu s-a stabilit nicăieri, definitiv, cu scopul precis și clar definit de a apăra ceea ce a caștigat, lasând în shimb soldați loiali să protejeze ceea ce a cucerit el, mergând mai departe în expedițiile sale pentru a adauga noi și noi teritorii la imperiul său.

Avantajul eroului macedonean era că avea o întreagă lume la dispoziție de cucerit, pe când sportivii din zilele noastre au o singură competiție al cărei trofeu se pregătesc să-l cucerească – o singura dată – și aici intervine drama și apariția autosabotajului inconștient. Pentru ei, Capătul Pământului este cu mult, mult mai aproape decât pentru Alexandru Macedon.

Un alt aspect demn de menționat este și incapacitatea unor sportivi de a se maturiza, victoria finală apărând că echivalent al unei maturizări forțate pentru care ei nu sunt încă pregatiți și fac tot ce le stă în putință pentru a amâna acest deznodământ.

Mai departe se poate sonda și mai adanc pe acest canal cu ramificatii dintre cele mai interesante care conduc către ipoteze ce par incredibile, dar care capătă sens pe masură ce sunt validate de sportivii performeri ce se află în aceste situații.

Sunt două tipuri de performeri în orice activitate :

• Cei Care Vor Să Câștige
• Cei Care Nu Vor Să Piardă

Cei la care am făcut referire în acest articol sunt cei care vor numai să câștige.

Nu îi interesează în niciun chip să nu piardă!