Economia de piata inseamna si alocarea resurselor (factorilor de productie) in functie de raritatea lor, care este intalnirea intre cerere si oferta de resurse. Procesul de alocare, de miscare a resurselor, poate fi judecat pe termen apropiat, sau pe termen mai lung, cand tendinte de durata isi spun cuvantul. Dar, una peste alta, evolutii pe termen scurt (conjuncturale) si de profunzime (pe termen lung) se vad in preturi; acestea din urma rezulta din si ilustreaza tranzactii. Cu cat tranzactiile sunt mai putin influentate de anumiti actori, adica cu cat ele cuprind un numar cat mai reprezentativ de operatori din piata, cu atat ele sunt mai relevante pentru intalnirea dintre cerere si oferta. Ce vreau sa spun este ca preturile sunt cu atat mai edificatoare privind situatia economiei cu cat ele intra mai putin sub incidenta unor “market-makers” care incearca sa extraga rente, sa manipuleze.
Criza financiara actuala a scos la iveala multe nereguli, asimetrii flagrante intre stimulente oferite de piete si penalizari (care ar trebui sa fie in natura functionarii pietelor), subestimare de riscuri, confuzii de ordin conceptual precum echivalarea stabilitatii preturilor cu stabilitatea financiara, abuzuri grosolane de pozitii dominante pe piata, plasarea pe piata de produse toxice, etc –toate intr-un regim lax de reglementare si supraveghere. Si la noi se discuta despre aceste fapte de cand a izbucnit criza. Mai putin insa a fost abordat un aspect cheie, care devine obsesiv atat pentru actorii din piete cat si pentru banci centrale, autoritati de reglementare si spupraveghere in Europa, in SUA. Ma refer la standarde/repere de baza, cu ajutorul carora se fac tranzactii financiare si nu numai, dupa are se ghideaza activitatea economica in ansamblu. Scandalul iscat de manipularea Libor (London interbank offer rate/rate pe piata interbancara), adica pe piata londoneza care da tonul la grosul tranzactiilor, a deschis o pagina noua in examinarea cortegiului de fapte care lovesc in reputatii organizationale si in increderea in piete. Nu cu mult timp in urma, a fost deschisa o investigatie privind manipularea indicilor ce privesc piata unor produse de baza (ex: titeiului).
Drept este ca fapte de manipulare a pietelor fac parte din realitatea economica, ca din totdeauna firme mari au incercat sa foloseasca pozitii dominante; abuzul de pozitie dominanta nu face parte din istoria recenta numai. De aceea s-a si dezvoltat legislatia antittrust, in SUA, in Europa, in alte tari ale lumii. Si cand a fost necesar s-a recurs la spargerea unor organizatii foarte mari; cazuri faimoase sunt impartirea in sapte companii a lui Standard Oil la inceputul secolului XX, sau spargerea ATT (American Telegraph and Telephone) dupa al doilea razboi mondial. Ai spune ca manipularea Libor de catre bancile mari, care ofereau date pentru stabilirea reperului (benchmark), intra intr-o fenomenologie nesurprinzatoare. Da si nu! Este da, daca avem in vedere ca manipulari au existat si vor mai exista. Si la noi Consiliul Concurentei se lupta cu conivente periculoase in diverse domenii. Acelasi demers il are Comisia Europeana la scara UE. Dar manipulari de acest fel nu sunt de acceptat daca ne gandim la rolul fundamental pe care il joaca unii indici, unele standarde (ca repere) pentru imensa gama de tranzactii financiare si comerciale, pe toate pietele. De la Libor (sau Euribor) porneste aproape totul in cifrarea produselor financiare, in derivatelor. Obligatiuni suverane si corporatiste depind de asemenea standarde (inclusiv hartiile de valoare emise de statul roman, de entitati corporatiste cu sediul in Romania). Marele si regretatul actor Ion Fintesteanu in piesa Topaze spunea ceva de genul, “baza fundamentului”; Cam asa ceva, daca se iarta incongruenta semantica” ar fi astfel de repere/standarde in masurare, evaluare si deci, pentru decizii/optiuni ale firmelor, investitorilor.
Avem in scandalurile legate de standarde/indici (benchmark), cu implicatiile lor, teme asupra carora este de gandit. Cum este posibil ca un proces de stabilire a unor standarde atat de importante sa fie manipulat atat de lung timp, cum de conducerile bancilor implicate au neglijat asa ceva? Alta intrebare ar fi, in ce masura a fost denaturat procesul de formare a unor repere si ce efecte au avut rentele extrase pentru alocarea resurselor? Si asa industria financiara este perceputa ca fiind beneficiara unor subventii implicite si explicite prin prisma ajutorului acordat de guvene si banci centrale pentru a se evita un dezastru (prabusirea sistemului). Manipularea Libor arata de ce trebuie reglementata si supravegheata cu temeinicie activitatea grupurilor mari, de ce legislatia anti-trust trebuie sa li se aplice (dincolo de ceea ce decurge din sindromul “too big to fail”).
Alaturi de raspunsuri la intrebari ca cele formulate survine o problema operationala imediata: cum sa fie reformat procesul de stabilire a standardelor cheie astfel incat sa revina incredere pe piete. Fiindca, aceasta incredere depinde de revelarea (formarea) indicilor pe baza de tranzactii de piata (transactions based), in conditiile in care procesul nu este manipulat. Adica pietele sa functioneze cat mai corect, transparent! Este nevoie deci de transparenta, de raportari corecte, de respectarea regulilor intra-organizationale (reguli de conformare aplicate strict) si cele care privesc conduita pe piete.
Criza a adus si inghetarea pietelor, ceea ce inseamna tranzactii putine, uneori deloc. Iar aunci cand se fac operatiuni de “mark to market”, adica cotarea activelor la preturi din piata, este posibil ca aceastea sa deprecieze nemeritat numeroase active –din cauza unor piete ilichide (este problema “fair value”). De aceea intra in discutie estimarea unor indici, mai ales ca nu orice indice este un dat primar al pietelor, chiar si atunci cand exista numar mare de tranzactii.
Morala din scandalul indicilor/standardelor cu care se lucreaza este ca pietele trebuie sa fie protejate de abuzuri de pozitie dominanta, sa se promoveze transparenta si raportarea corecta, bunele practici. Iar aceste bune practici trebuie sa fie promovate mai ales de organizatii (firme) mari (care sunt si market makers), dintre care unele au gresit adesea in conduita lor pe piete. Francezii, cand ceva important nu este in regula, mai spun “ils ont perdu les pedales” (au pierdut pedalele). Intr-un fel, recredibilizarea standardelor/indicilor ar fi o recuperare a pedalelor la bicicleta sistemului bancar, a sistemului financiar in ansamblu.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Felicitări pentru articol!
Scandalul indicilor este corect înscris în contextul mai larg al distorsionării pieţelor globale, al deficitului de reglementare care generează aceste distorsiuni.
Acest aspect este potenţial generator de întrebări de natură filozofică, cum este aceea asupra noţiunii de „piaţă liberă”, căreia i-am dat glas într-un articol postat aici:
http://tinyurl.com/c7pgdeo
Se pare, totuşi, că piaţa liberă este liberă doar de conţinut obiectiv, în cele din urmă….
Da domnule Daianu, povestiti foarte frumos despre francezi, despre englezi si chiar despre americani. Dar despre romani chiar nimic? Sunteti in conducerea ASF, ati gasit totul in regula? Pietele noastre financiare sunt OK? Bursele noastre care in afara de 2 banci si 6 SIF-uri (incluzand Fondul Proprietatea) nu au nimic viabil sunt OK? Chiar nimic productive/inovativ pe burse? Nicio oferta primara in atatia ani, in afara de gainarii gen SANEVIT, GEPA, STK…, bursa care nu mijloceste nicio finantare reala la ce foloseste?
As reformula, intr-un cadru mai larg, morala (in sensul de concluzie a) articolului: in lipsa moralei (mai nou, termenul a fost injust inlocuit de ‘piata’ cu cel aseptic de etica) vechi si de demult, si lumea financiara este afectata de propriul abuz de putere, tentatia fiind la fel de mare ca in lumea politicului. Pistele impersonale pe care le sugerati („pietele trebuie sa fie protejate de abuzuri de pozitie dominanta, sa se promoveze transparenta si raportarea corecta, bunele practici”) mi se par insuficiente, in sensul ca sunt doar sloganuri de bune practici aplicabile doar de cineva cu simtul raspunderii (adica moral) -in lipsa unuor verificatori externi. Dar nici verificatorii externi nu isi fac / nu si-au facut treaba (SEC/Anderson si Enron sau AIG, G&S si aderarea Greciei la Zona euro etc), intr-o coniventa profitabila tuturor. Ferecata in lumea ei, lumea finantelor si-a uitat rolul socio-comunitar pe care trebuie sa-l joace pentru ca lumea sa se invarta rotund; cand si-a amintit de comunitate, a fost cand a intins mana catre ea, cf principiului evocat: ‘to big to fail’. In rest, „When people rob banks they go to jail, when banks rob people they get bonuses. That has to stop.”
Vreau sa inteleg articolul dumneavoastra ca o intoarcere la morala, avand ca judecator societatea (‘piata’, pentru a pastra limbajul); doar ca aceasta nu poate aplica sanctiuni care sa nu se rasfranga si asupra ei. Astfel ca, din coniventa in coniventa, poate reusim macar sa mai temperam aviditatea manipulatorilor, ca de stopat, e cam utopic.
cred ca publicul ar trebui sa-si dea seama ca „intoarcerea la morala” este de fapt o expresie a neputintei si sa fuga de astfel de indemnuri. un sistem bazat in primul rand pe morala este un sistem slab. luati exemple din alte domenii. un supermarket nu se bazeaza pe standardele morale ale clientilor sau angajatilor, ci pe camere de luat vederi si sisteme de securitate. cu alte cuvinte, se bazeaza pe capacitatea patronului de a detecta abuzurile la timp si cu costuri mici, si de a lua masuri. alt exemplu familiar este bacalaureatul lui Funeriu. s-a vazut cat de departe s-a ajuns cand ne-am bazat pe morala profesorilor supraveghetori, a elevilor si a parintilor, si care a fost situatia cand au fost introduse camerele.
in cazul Libor, manipularea a avut loc in primul rand pentru ca era greu de detectat si demonstrat. Libor este prin constructie o medie de opinii (in calcularea acestei medii, valorile extreme sunt eliminate, tocmai pentru a preveni abuzurile). e greu sa demonstrezi ca o opinie este intentionat gresita. dovezile gasite de investigatori, la cativa ani dupa evenimente si probabil dupa zeci de mii de ora de munca, sunt mailuri si conversatii pe bloomberg chat scrise negligent – probabil doar varful aisbergului. asta este tocmai opusul unui sistem robust. abuzul a fost demonstrat cu greu, dupa ani de investigatii si numai datorita neglijentei celor care l-au infaptuit. intr-un sistem solid, abuzul trebuie detectat imediat si cu costuri minime, si nu doar atunci cand hotul este negligent.
se tot spune ca lipsa reglementarii a fost problema. e inexact. ca sa poti reglementa ceva, intai trebuie sa intelegi ce se intampla. lucrurile nu sunt intelese suficient. cel mai putin productiv lucru in momentul asta e sa o dam pe morala.
Dle Ministru,orice criza financiara,a fost,este si va fi oricand posibila,deoarece MORALA si BANI reprezinta doua notiuni profund antagoniste!
Istoria este ciclica,si totusi nu reusim sa transformam un cerc vicios intr-unul virtuos…de ce oare?Acceptand ideea ca orice este posibil,singurul raspuns plauzibil ar fi ca nu exista vointa necesara lichidarii acestei probleme…si fapte concrete la care asistam astazi,par a pleda pentru…!?
Pretul orezului pentru piata interna(!) din Bangladesh este stabilit la Chicago,in plina UE,insula Jersey (GB) este un paradis fiscal ale carui reguli (lipsa de) rivalizeaza cu insulele Cayman,SUA ofera si ele,in Dakota,posibilitatea sa se mai rezolve cate-o „situatie financiara problematica”,etc.etc.
Discursurile moralizatoare nu sunt credibile si evident ca nu au nicio incidenta concreta,din simplul motiv ca sunt tinute ori de oameni fara alte idei inovante,ori de aceleasi state a caror proprie politica financiara,fiscala sau economica in general,este exact contrariul la ceea ce propun ca regula de urmat pentru altii…!
Dincolo de Libor si too big to fail, actorii mici – figurantii – sint de decor, numarul lor mare este o replica palida, pe langa „vedetele” care tin „firmamentul” piesei/filmului pe care il urmarim.
Aceeasi manipulare cruda, cu sau fara camere de supraveghere, mai mult sau mai putin sanctionata, se petrece si cu ratingurile – mai exact, cu agentiile de rating. Acestea isi vad nestingherite de treaba, in ciuda unor raiduri (razii) ale autoritatilor in cateva tari.
Cine controleaza controlorii? Asa cum o AGA alcatuita din 100,000 de actionari este incapabila sa ia decizii, daca se bizuie pe votul tuturor, la fel de utopic este si controlul exercitat de „piata” sau de „societate”, cu eterogenitatea specifica.
Ne intoarcem – eu asa cred – la rolul si puterea justitiei, la viteza de actiune si la raspunderea personala, inclusiv, fara exagerare, la spiritul de sacrificiu al unor justitiari demni.
Ne intoarcem la informare, la deontologia profesionala a jurnalistilor de investigatie si a altor investigatori, cu acces la mijloace de diseminare rapida a informatiei in eter. Opinia publica doarme si pentru ca este tratata cu „somnifere”…
Domnule Daianu, ati surprins esenta, preturile nu cresc nu scad ci se formeaza. Pretul este o invitatie la comert, pe care daca vreau o accept, o ignor, o detest, o contest sau o dau de gard. Pretul e pudic si nu vrea sa i se vada nici desuurile, nici intentiile si doar la finalul sfarsitului constati daca te-ai efortat inteligent sau ai eronat grav. La preturi e ca la popa prostu, cine se prinde ultimu pierde ! Referitor la parabola frantuzeasca cu pedalele, e de remarcat ca poti sa pui iar picioarele pe ele dar necazul e ca noua o sa ni se rupa lantu la dicicleta(domnul Iliescu avea dilema asta de ce la bicicleta nu i se zice dicicleta, si as parafraza si eu de ce la dihor nu i se zice bihor?)
@marian B
Alegatia ta in privinta formarii pretului se aplica schemelor Ponzi sau situatiei in care vrei s-o vinzi pe bunica imbalsamata.