In excelenta sa carte despre ascensiunea lui Ceausescu in fruntea PCR, regretatul politolog elvetian Pierre du Bois a explorat rolul baronilor lui Dej in selectarea celui mai tanar membru al Biroului Politic drept succesor. Singurul contra-candidat plauzibil ar fi fost Gheorghe Apostol (1913-2010), in multe privinte un alter ego al lui Dej. Ca si acesta, nu trecuse prin scolile Cominternului, nu facea parte din echipa moscovita, fusese o vedeta a ilegalitatii. Se bucura de increderea micului Stalin de la Bucuresti care i-a incredintat, intre 1954 si 1955, functia de prim-secretar al CC al PMR. A crezut ca ii va succede celui de care era legat prin mii de fire emotionale si politice. Am scris prefata unui volum de convorbiri cu Gheorghe Apostol pe vremea cand acesta traia. A citit-o si nu stiu sa fi obiectat la ceea ce-am scris acolo. In orice caz, nu a facut-o public. O reiau aici.
„Avem, gratie lui Ion Jianu, neobosit jurnalist si autor al unor remarcabile convorbiri cu personalitati politice si culturale, un important document: este vorba de un lung interviu cu Gheorghe Apostol realizat in 1990. Cind dl. Jianu mi-a propus sa scriu aceasta scurta prefata, m-am gindit imediat la propria mea experienta legata de intervievarea fostilor demnitari comunisti. Am acceptat tocmai pentru ca sint convins ca recuperarea memoriei, chiar si cu multe distorsiuni si tendinte autojustificatoare, este antidotul impotriva amortirii constiintei istorice.
Intrebarile lui Ion Jianu sint pertinente si-l provoaca pe fostul militant sa-si spuna transant punctul de vedere deopotriva despre experimentul comunist, ca si despre atit de straniul si pentru multi dintre noi exasperantul inceput al postcomunismului. Daca pentru cei care criticam FSN-ul si pe Ion Iliescu era vorba de o tentativa de restauratie cripto-comunista (spre a relua termenul utilizat de Corneliu Coposu), pe Gh. Apostol il deranja chiar si simulacrul de ruptura cu comunismul profesat de grupul Iliescu-Roman-Brucan. Pentru el, PCR fusese un partid patriotic, a carui vocatie constructiva fusese abandonata si tradata de Ceausescu si clica acestuia. Evident, marginalizat politic si in final prigonit de Ceausescu pentru rolul sau in „Scrisoarea celor 6” din martie 1989, Apostol nu are decit dispret pentru defunctul tiran. Pe de alta parte, se observa in interviu tendinta de idealizare a lui Gheorghiu-Dej, un criminal din specia lui Stalin, Rakosi sau Gottwald.
Cititorul va face bine sa preia cum grano salis unele din informatiile oferite de Gh. Apostol. Este astfel cel putin indoielnica ideea ca grupul Stefan Foris-Remus Koffler (ambii morti la porunca lui Dej, primul in 1946, celalalt in aprilie 1954, alaturi de Lucretiu Patrascanu) ar fi reprezentat o „conducere tradatoare”. Asa-zisa tradare a lui Foris nu a fost decit un mit inventat de Dej pentru a-si justifica si consolida ascensiunea in Olimpul partidului. Pe tema Foris, merita citite contributiile unor Pavel Campeanu, Dan Catanus, Stelian Tanase si cartea subsemnatului „Stalinism pentru eternitate—O istorie politica a comunismului romanesc”. Tot astfel, detaliile privind intilnirile cu Stalin si pregatirea debarcarii Anei Pauker sint fascinante, dar evident marcate de propriile sentimente si resentimente ale fostului aghiotant si om de incredere al lui Dej.
Ar fi fost interesant sa stim mai mult despre viata personala a acestui fost demnitar. Se intimpla ca am intinit-o cindva pe a doua sa sotie, Melita, nacuta Scharf, ilegalista influenta originara din burghezia evreiasca, fosta directoare a Radiodifuziunii. De la prima sotie, Apostol a avut o fiica, Geta, buna prietena cu Lica Gheorghiu, fiica preferata a lui Dej. De la Melita, i-a avut pe Gelu (actualmente in Canada, casatorit cu fata lui Corneliu Bogdan) si pe Sanda (nu stiu unde se afla acum). A treia sotie, Adriana Codreanu, cunoscuta solista la Teatrul de Opereta, poate sa fi fost unul din motivele invidiei permanente nutrita la adresa lui Apostol de cuplul Nicolae si Elena Ceausescu. Evident, miza competitiei tinea inainte de toate de precarele merite ale lui Ceausescu in anii clandestinitatii.
Aceasta este in fond o tema esentiala a interviului, dar si a istoriei PCR: chinuitorul complex de inferioritate trait de Ceausescu si consoarta sa la adresa ilegalistilor cu state de functiuni mai impresionante decit ale lor. In cazul lui Apostol, conta si faptul ca fusese selectat de Dej drept prim-secretar al CC in perioada 1954-1955. Desi era o numire pur formala, insusi faptul ca Dej ii dovedise aceasta incredere il aseza pe Apostol intr-o categorie aparte in Biroul Politic. Nu vom sti probabil niciodata toate detaliile mortii lui Dej si aranjamentele de culise din martie 1965. Maurer ne-a servit, in convorbirea cu Lavinia BeteIon Gheorghe Maurera, propria versiune. Am citit ce a spus Maurer, ca si versiunea Apostol. Exista si alte interpretari ale acelui tulbure episod al succesiunii. In ce ma priveste, cred ca a fost vorba de alianta Bodnaras-Maurer pentru sustinerea lui Ceausescu in care ei vedeau un pion usor manevrabil.
Imi vine greu sa cred ca Dej ar fi desemnat cu precizie cine sa-i fie urmas. Asemenea „testamente” nu fac parte din practicile staliniste. Lenin insusi, cind si-a dictat „Scrisoarea catre Congres” nu a desemnat pe nimeni drept succesor, cerind doar ca Stalin sa fie eliberat din pozitia de secretar general. Nu spun ca Apostol construieste un scenariu retrospectiv, ci doar ca fragmentele sale de memorie se combina intr-o explicatie mai coerenta decit faptele din epoca. Pentru mine cel putin, aici este vulnerabilitatea oricarui interviu, care poate fi remediata prin lectura celorlalte surse.
Ce s-ar fi intimpalt daca Apostol ar fi ajuns secertar general in 1965? Este probabil ca multe dintre cele mai penibile si injositoare elemente ale ceausismului ar fi fost evitate. Militant sindicalist comunist, autodidact, leninist convins, Apostol nu avea sentimentul ca este un „lider providential”. Comunismul romanesc ar fi ramas obtuz si inchistat, insa nu ar fi capatat dimensiunile paranoice legate de personalitatea lui Ceausescu. Nu mai vorbesc de interventiile politice nefaste ale Elenei Ceausescu. Este probabil ca Apostol ar fi continuat linia lui Dej: desovietizare fara destalinizare, oligarhie mai degraba decit conducere unipersonala (ori bipersonala). In cazul Ceausescu, ce s-a produs a fost o falsa destalinizare, sau, folosind conceptul lui Michael Shafir, una simulata. Incurajat de Occident, ar fi pasit poate in directia unui titoism in stil romanesc. Muncitor industrial autentic, nu ar fi aspirat la postura ridicola de reincarnare a voievozilor medievali ori a regilor daci.
Sper ca aparitia acestei lungi convorbiri sa prilejuiasca utile discutii despre ce a fost comunismul romanesc ca parte a unui fenomen global. Gh. Apostol isi apara optiunea de tinerete, careia i-a ramas fidel pina la adinci batrineti. A avut curajul sa-l sfideze pe Ceausescu, insa nu a condamnat vreodata comunismul (cel putin dupa stiinta mea). A fost implicat, ca membru al conducerii supreme, in marile decizii ale anilor 50 si 60, inclusiv colectivizarea agriculturii, industrializarea fortata, desfiintarea statului de drept, persecutia partidelor istorice, iar dupa 1963-64, relativa autonomie in raport cu Moscova. Sa-l ascultam, asadar, dar sa nu uitam ca a fost unul dintre arhitectii sistemului totalitar prabusit in decembrie 1989.
Washington, DC
22 martie 2006″
http://tismaneanu.wordpress.com/2010/08/22/gheorghe-apostol-si-destinul-comunismului-romanesc/
http://www.curteaveche.ro/gheorghe-apostol-si-scrisoarea-celor-sase.html
http://www.humanitas.ro/humanitas/ceausescu-la-putere-ancheta-asupra-unei-ascensiuni-politice
http://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/11/pagini-regasite-ion-iliescu-si-scrisoarea-celor-sase/
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Stimate domnule profesor, din câte ştiu Vasile Luca nu i-a menajat pe muncitori după ce a devenit ministru de Finanţe, iar acest aspect a generat numeroase tensiuni cu Gheorghe Apostol – care, în calitate de preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii (1945-1952), a propus creşterea rapidă a veniturilor muncitorilor în condiţiile în care productivitatea lăsa de dorit. De exemplu, în şedinţa din 14 februarie 1950 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (prezidată de Ana Pauker) s-a analizat un proiect de hotărâre a guvernului referitor la corelarea muncii cu salariile. Cu acel prilej, Gheorghe Apostol a insistat pentru ca premiile acordate unităţilor evidenţiate în procesul de producţie să fie mai numeroase, însă ministrul de Finanţe Vasile Luca a respins propunerea astfel: „Este cea mai mare greşeală ca la începutul construirii socialismului să fim largi cu premii, pentru că pe urmă nu poţi opri. Trebuie să fim foarte atenţi cu premiile, pentru că au devenit un fel de salariu în plus. Aceasta nu se poate. Apoi, nu putem decora întreprinderi fruntaşe unde sunt multe lipsuri, risipă, indisciplină în muncă. Poate 2-3 întreprinderi pe ani, încă e foarte bine. Tinerii nu dau importanţă calificării şi rebuturilor. Din punct de vedere al calităţii, trebuie să luptăm foarte mult”.
Fiind probabil deranjat de opinia exprimată clar de Vasile Luca, Gheorghe Apostol a intervenit după câteva minute pentru a spune că „T.A.R.S. („Societatea de Transporturi Aeriene Româno-Sovietică” – n.n.) aprobă premii şi ei sunt în pierdere”. Imediat, Lothar Rădăceanu a precizat că decizia respectivă a fost aprobată de Consiliul de Miniştri, iar Vasile Luca a menţionat astfel: „Dacă T.A.R.S. lucrează cu pierdere şi noi suntem vinovaţi. Este mai ieftin ca trenul, pentru că câştigi (sic!) zile. (T.A.R.S. – n.n.) Ar trebui să folosească avioane în loc de maşini […] Sunt de acord cu tot ce a spus tovarăşul Apostol. Nu acuzaţi reciproc, ci trebuie făcută serioasă autocritică în această privinţă”.
Trei luni mai târziu, Gheorghe Gheorghiu-Dej a aflat că o delegaţie a Confederaţiei Generale a Muncii a semnat la Zakopane (Polonia) o convenţie cu privire la efectuarea unor concedii de odihnă în străinătate de către muncitorii români, polonezi, maghiari, bulgari şi albanezi. Documentul a fost încheiat în timpul unei conferinţe a sindicatelor din statele europene aflate în sfera de influenţă sovietică şi s-a prevăzut „trimiterea reciprocă a unui număr de 100 muncitori, pentru odihnă, timp de 14 zile”, cheltuielile fiind acoperite de către ţările gazdă. Delegaţia sovietică nu a acceptat acele condiţii şi Gheorghe Gheorghiu-Dej a declarat la şedinţa din 4 mai 1950 a Secretariatului C.C. al P.M.R. astfel: „Este o convenţie de care habar n-avem. Dacă am iscălit-o, s-a terminat. Uniunea Sovietică face cu mult mai cuminte (sic!)”.
Vinovat de situaţia respectivă era chiar Gheorghe Apostol. Probabil dintr-un orgoliu nemăsurat, preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii a abuzat de funcţie pentru a fi remarcat de către muncitori şi a pus autorităţile de la Bucureşti în faţa faptului împlinit. Pe de altă parte, la aceeaşi reuniune din 4 mai 1950, Ana Pauker a încercat să-i convingă pe colegii săi de faptul că documentul semnat la conferinţa din Polonia putea să fie eludat astfel: „O să vină cei câţiva tineri, muncitorii în cadrul sindicatului şi angajamentele pe linia convenţiilor culturale încheiate, aşa că nu este vorba de nici un fel de deschidere de robinet. Fiind convenţie şi trebuind să facem plan anual, ne batem să fie cât mai puţin schimb de felul acesta, deci depinde de noi în ce măsură închidem sau nu robinetul. Sunt două lucruri: 1) că nu este pericol dacă hotărâm, pe cât se poate, să ţinem robinetul cât mai închis, 2) dacă vrem să ştim câţi oameni trebuie să vină, acest lucru putem să-l facem foarte simplu”.
După doi ani, Gheorghe Apostol a utilizat funcţia de preşedinte al federaţiei sindicatelor din România pentru a-i ajuta pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Alexandru Moghioroş, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi – în demersurile lor pentru schimbarea lui Vasile Luca din funcţia de ministru de Finanţe, de înlăturare a acestuia din conducerea Partidului Muncitoresc Român şi de condamnare la moarte (sentinţă care a fost comutată apoi în muncă silnică pe viaţă).
Este foarte posibil ca, pentru rolul pe care l-a jucat în mascarada respectivă, Gheorghe Gheorghiu-Dej să-i fi oferit lui Gheorghe Apostol funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri – pe care Vasile Luca a deţinut-o până la 28 mai 1952.
Cu stimă, P.O.
Lui Apostol ii placea sa se bata cu pumnul in piept ca exponent devotat al clasei muncitoare romanesti. Dar e bine de reamintit ca sindicatele comuniste functionau conform principiului formulat de Lenin, drept curele de transmisie pentru deciziile partidului. Acelasi Apostol a pus la cale unificarea fortata cu sindicatele social-democrate, de fapt inghitirea acestora de catre comunisti. Nu neg ca, in unele momente, Apostol a sustinut unele masuri favorabile muncitorilor si familiilor lor (tabere de vacanta pentru copii, locuri in statiuni de odihna oferite la preturi modice prin sindicat etc). Apostol a jucat insa un rol semnificativ, daca este sa-i dam crezare lui Pavel Tugui, in lupta impotriva obscurantismului jdanovist promovat de Leonte Rautu si acolitii sai chiar si dupa moartea lui Stalin (Roller, Sorin Toma, Ofelia Manole etc).
Şi vă rog să-mi permiteţi să vă mulţumesc pentru ideea pe care mi-aţi sugerat-o în luna ianuarie pe acest site, de a scrie un articol despre atitudinea liderilor militari români după „Declaraţia de independenţă” din aprilie 1964. Cu respect, P.O.
Ma bucur ca ati publicat acest articol. Inteleg ca vor urma si altele. Ar fi interesanta, de asemenea, o analiza a prelucrarii Declaratiei la MAI…
http://glurl.co/dRf
Dureaza cit un meci de fotbal cu tot cu prelungiri. Chestia cu Ida Felix in papusoi e de milioane !
Thanks! Trebuie sa recunosc ca e fara de sfarsit, deci n-am ajuns la celebra amazoana…
min. 34:30
Domnule profesor
Nu știu dacă lui Ion Iliescu i-ar fi fost rezervată această postură ipotetică de delfin. Oricum, de la un punct el s-a pierdut în peisajul surghiunului birocratic. În ciuda expectativei matusalemice a cuplului Ceaușescu, s-a pus vreo dată problema desemnării unui succesor ?
Din „greii” lui Dej, care a fost cel care a opus mai multă rezistență lui Ceaușescu pe parcursul trecerii de la simulacrul unei conduceri colective la un delir bizantin ?
Plenara din aprilie 1968 a fost o lovitura fatala pentru Apostol, singurul baron dejist care mai incerca domolirea lui Ceausescu. Votase, ca si Bodnaras, in aprilie 1954, pentru executarea lui Patrascanu. Ceausescu era nepatat la acest capitol pe care a stiut sa-l exploateze cu dibacie. Maurer a privit cu aristocratica detasare spectacolul grotesc al cultului in statu nascendi, nu-l mai interesa nimic in afara propriulului confort, a vanatorilor si a „tunului” (coniacul Courvoisier XO). Stupidul Chivu nu intelegea nimic din acele jocuri, iar cand a inteles s-a trezit cu un glonte in cap (sinucidere sau asasinat, nu vom sti probabil niciodata). Virgil Trofin, activist dur, ii datora pozitia in fruntea cadrelor lui Ceausescu. Cand a inceput sa maraie, a fost emasculat. Ceausescu, imi spunea Nicu, avea o vorba favorita: „Sa tai matei coada si sa o lasi sa creada ca e mata”. Nu era, desigur, o mostra de stapanire a materialismului istoric, ci, mai degraba una de siretenie primitiva. „Godfather” in Balcani…
În ce privește alegerea cadrelor în așa fel încât să nu-i „facă probleme”, Ceaușescu a demonstrat un bun instinct- dovadă este „calibrul” celor care l-au înconjurat în decembrie 1989. Evident, Pacepa a fost un „derapaj” care nu a făcut decât să sporească paranoia și „vigilența revoluționară” a cârmaciului.
În cazul lui Dej, avem vreun exemplu de alegeri de personal pe care apoi le-a regretat și „corectat” ?
Nu vreau să fac comparație între NC și Napoleon :), dar cineva spunea despre al doilea că a avut o colosală capacitate de disimulare, mascând anumite trăsături de caracter în spatele unei perdele umile, de care s-a debarasat de îndată ce nu a mai fost necesară. Am citit câteva din caracterizările lui NC în perioada ascensiuni. Se văd acolo „mugurii” dictatorului de mai târziu. Cum explicați colosala eroare de calcul a celor care au crezut că-l vor pilota ?
Ce sunt „avatarele” din titlu?
La şedinţa din 18 august 1989 a Comitetului Politic Executiv, Nicolae Ceauşescu a afirmat că Gheorghe Apostol „a intrat în legătură cu serviciile de spionaj străine şi, puşi (sic!) de acestea, a redactat diferite scrisori (s.n.)” . Este posibil ca liderul suprem al P.C.R. să-şi fi adus aminte atunci de scrisoarea primită în 1984 de la Gh. Apostol, despre care Silviu Curticeanu a menţionat într-un volum de memorii.
După cum se poate observa în stenograma şedinţei din 18 august 1989 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a fost cel care a iniţiat constituirea unui grup de „tovarăşi de încredere” care să discute cu Gheorghe Apostol şi să îl determine să recunoască faptul că a trădat ţara şi partidul din care făcea parte. Metoda respectivă nu era nouă şi este posibil ca atât Gheorghe Apostol, cât şi Nicolae Ceauşescu să-şi fi adus aminte despre modul identic în care a acţionat Gh. Gheorghiu-Dej în toamna anului 1953, în cazul anchetării lui Lucreţiu Pătrăşcanu – liderul suprem al P.M.R. desemnându-l atunci pe Constantin Pârvulescu pentru a discuta cu fostul lor coleg de partid, în scopul obţinerii unei declaraţii edificatoare despre trădarea pe care ar fi săvârşit-o – declaraţie care să fie apoi folosită la procesul care a avut loc în perioada 6-13 aprilie 1954.
Aceeaşi metodă a fost utilizată în anii 1953 şi 1956, când o comisie formată din (nota bene!) Gheorghe Apostol, Alexandru Moghioroş, Petre Borilă şi Constantin Pârvulescu a anchetat-o pe Ana Pauker.
În altă ordine de idei, două documente din fosta arhivă a C.C. al P.C.R. confirmă faptul că Gheorghe Apostol nu se mai afla printre cei mai importanţi colaboratori ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu aproape doi ani înainte de decesul liderului suprem al partidului. De exemplu, în cadrul reuniunii din 5 iunie 1963 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a nominalizat pe Nicolae Ceauşescu pentru a se deplasa în URSS, cu scopul de a înmâna o scrisoare importantă lui Nikita Hruşciov (Moscova, 8 iunie 1963), din partea Biroului Politic şi de a-l invita pe liderul P.C.U.S. să efectueze o vizită de lucru în România.
Două săptămâni mai târziu, la reuniunea din 21 iunie 1963 a Biroului Politic, s-a discutat despre compunerea delegaţiei române care urma să participe la discuţiile de la Scrovişte cu liderul sovietic Nikita Hruşciov (24 iunie 1963). Gh. Gheorghiu-Dej a sugerat să se propună conducătorului suprem al P.C.U.S. ca toţi membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. să participe la întâlnirea cu omologii de la Moscova. Fiind direct implicaţi în organizarea acelui eveniment, Emil Bodnăraş şi Nicolae Ceauşescu au susţinut pe rând că trebuie pregătite două variante de delegaţii.
Gh. Gheorghiu-Dej a fost de acord cu ideea respectivă şi în stenograma reuniunii respective s-a consemnat astfel:
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: Da. Cum ar fi varianta cealaltă? Să participe Dej, Maurer, Ceauşescu, Chivu, Bârlădeanu, Bodnăraş şi Răutu.
Tov. Chivu Stoica: Dacă n-ar trebui să fie şi Gaston [Marin]?
Tov. Nicolae Ceauşescu: Să fie şi el.
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: Da.
Tov. Ion Gheorghe Maurer: Sunt cele mai multe şanse ca tot Biroul Politic să participe.
Tov. Alex. Bârlădeanu: Lui [Nikita Hruşciov] îi place să fie cât mai mult public.
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: Atunci să considerăm şi această problemă clarificată.
Enumerarea de către liderul suprem al partidului a celor mai importanţi colaboratori ai săi este foarte interesantă deoarece Gheorghe Gheorghiu-Dej a menţionat (în mod involuntar, în opinia noastră) o ierarhie care probabil exista în subconştientul său şi care a fost confirmată în luna martie 1965 – când Nicolae Ceauşescu a preluat conducerea partidului cu ajutorul lui Ion Gheorghe Maurer, Chivu Stoica şi Emil Bodnăraş.
Stimate Domnule Tismaneanu,
Vad ca nu pomeniti memoriile lui Apostol, „Eu si Gheorghiu-Dej”, in editura „Scanteia”, care pot fi citite si pe Internet.
Nu cred, de altfel, ca cineva sa le citeasca in intregime, pentru ca sunt scrise in limba de lemn comunista, ilizibila.
Apostol revine acolo la toate argumentele absurde ale propagandei comuniste, inclusiv cel despre „grupul deviationist de dreapta-stanga”. Caracterul abject al personajului e dovedit de nostalgia sa pentru tiran.
Mai interesante sunt, insa, replicile pe Internet. Sustinand Apostol ca Gheorghiu-Dej ar fi reusit sa-l infrunte pe Stalin si sa apere interesele Romaniei (ceva in intregime imposibil) – sar nostalgicii tatucului si-l ataca pe Apostol, cum indrazneste sa spuna ca Stalin ar fi avut intentii malefice fata de Romania!… Atat ne-a ajutat, in timpul foametei…
De acord cu Dvs. Oricum, am dat doar unele sugestii bibliografice. N-am pomenit nici „Raportul Final” al Comisiei Prezidentiale unde Apostol figureaza la „Biografiile nomenclaturii”, alaturi de Dej, Luca, Bodnaras, Ceausescu, Draghici, Rautu, Chisinevschi, Maurer, Popescu-Dumnezeu si…Ion Iliescu :) Ideea ca Dej l-ar fi infurntat pe Stalin este absurda, evident.
Toţi istoricii greşesc din capul locului că nu-s obiectivi, ci se plasează într-o tabără sau în alta. Un personaj istoric trebuie evaluat – „judecat” – cu bine şi cu rău, deopotrivă – în context cu vremurile în care a trăit – dacă a fost – la un moment dat – peste vremi sau sub vremi. Istoria trebuie să devină ştiinţă, nu tribună de fluturat sentimentele unor împătimiţi.
Savin Badea