Era contrainsurgenţei nu s-a terminat. Şi acest lucru pentru că era insurgenţei nu s-a terminat. Fie că sunt declanşate de competiţii interne pentru putere, profit şi influenţă sau de ideologii milenariste, efectele insurgenţelor vor continua să modeleze lumea în care trăim.
Perspectiva unei noi intervenţii americane în Siria, accelerată de folosirea armelor chimice, a redeschis în Washington o dezbatere care nu era nici pe departe finalizată. Care sunt lecţiile pe care trebuie să le reţinem din războaiele purtate după momentul 9/11? Oferă filosofia contrainsurgenţei, atât de populară în cea de a doua parte a deceniului, indicii relevante despre cum ar trebui să ne pregătim şi să răspundem războaielor viitorului?
Pentru o bună parte dintre observatori, răspunsul este never again: intervenţionismul post 9/11 a fost o eroare, Afganistanul nu este doar un cimitir al marilor puteri, ci şi un veritabil „Waterloo al contrainsurgenţei“ (Fred Kaplan), campaniile de nation-building implică facturi imense şi în general Vestul nu ştie cum să facă state-building în ţinuturi aflate cronologic în alte timpuri istorice. De aici această tendinţă de rebalansare, nu doar geografică, dar mai ales conceptuală spre o versiune a conflictelor familiare, decisive, unde victoria este clară, exit-ul este limpede, iar superioritatea tehnologică (dronele şi instrumentele cyber) oferă glonţul magic. Un fel de doctrină Powell pentru secolul XXI. Sunt premise pe deplin asumate, cel puţin retoric, de Administraţia Obama. Într-un fel, parcă ne aflăm în plin déjà-vu. O dezbatere similară s-a purtat după retragerea din Vietnam. Răspunsul îl cunoaştem şi este foarte apropiat de cel spre care ne îndreptăm astăzi: conflicte simetrice preponderent între mari puteri regionale unde „războaiele prin telecomandă“ vor fi noua normalitate.
„Teritoriul uman“
Desigur, adepţii contrainsurgenţei propun un software intelectual fundamental diferit. Într-un timp în care comunităţile de experţi sunt preocupate preponderent de domeniul virtual, anticipând un „Pearl Harbour cibernetic“, contrainsurgenţii întăresc ideea că una dintre marile lecţii ale deceniului trecut este aceea că „teritoriul uman“ rămâne reperul gravitaţional al oricărui conflict. Pare absolut banal, dar multe dintre erorile făcute în primii ani în Irak şi Afganistan ar fi putut fi evitate prin simpla conştientizare a acestui fapt. Discuţia despre intervenţia în Siria pare să ignore din nou această realitate. Nu poţi să rămâi orb „în faţa ingredientelor sociale, economice şi istorice care compun dimensiunea umană a războiului“ şi în cele din urmă textura societal-politică în care este ancorată o potenţială intervenţie. Este un mesaj reluat recent într-un editorial din New York Times, scris de generalul McMaster, intitulat sugestiv The Pipe Dream of Easy War. McMaster este unul dintre comandanţii care au văzut în Irak cât de nerealiste erau scenariile convenţionale, exclusiv cinetice ale unei armate programatic neinteresată şi incapabilă să înţeleagă ce se întâmplă în măruntaiele unei societăţi pe care, culmea, dorea să o stabilizeze.
Şi, totuşi, probabil că nimeni nu este mai potrivit să discute despre principiile pe care le oferă deceniul post 9/11 în formularea politicilor de apărare ale viitorului ca generalul David Petraeus însuşi. La începutul lunii iunie, arhitectul campaniilor din Irak şi Afganistan a primit din partea Royal United Services Institute (unul dintre cele mai prestigioase think-tank-uri londoneze) medalia de aur Chesney. Decernată de 35 de ori de la instituirea sa în 1899, prestigioasa decoraţie a mai fost acordată căpitanului Alfred Thayer Mahan, dar şi premierilor Winston Churchill şi Margaret Tatcher. Cu ocazia ceremoniei organizate în Turnul Londrei, cel mai popular general al armatei americane a vorbit despre lecţiile pe care le oferă era contrainsurgenţei. Revenit la Washington, am avut ocazia să discut cu generalul Petraeus despre trecutul şi viitorul contrainsurgenţei în cadrul unui interviu ce urmează să fie publicat pe platforma Small Wars Journal.
O altfel de rebalansare
David H. Petraeus este un militar aparte, al cărui parcurs formativ a fost determinat de războaiele purtate în interiorul comunităţilor (people’s war), acolo unde nu poţi să distingi inamicul de civili sau să separi cu uşurinţă „peştele“ de „acvariul“ popular. Face parte dintr-o generaţie marcată de lecţiile Vietnamului, de campaniile desfăşurate de britanici în Malaya şi de francezi în Algeria împotriva insurgenţelor maoiste. Peste ani, practicieni ai acestor campanii, precum Robert Thompson sau David Galula, se vor transforma în surse fondatoare ale „Manualului Petraeus“, cel care va da constructul intelectual aplicat ulterior deopotrivă în Irak şi Afganistan. Metaforic, în perspectivă, „Manualul Petraeus“ a indus o formă de echilibrare a unei culturi organizaţionale preocupate exclusiv să caute si să distrugă inamicul, dar incapabilă să vadă contextul şi resorturile societale care îi asigurau supravieţuirea. Un citat din Les Centurions, scris de Jean Larteguy, unul dintre romanele preferate ale viitorului general, redă în mod ideal tipul de schimbare dorit de „Manualul Petraeus“. Este de fapt răspunsul dat unui ofiţer format în tradiţia Verdunului de un „centurion“ de abia întors de pe frontul gherilelor maoiste: „nu mai purtăm acelaşi tip de război ca tine, colonele. În zilele noastre, este un amalgam cu de toate: politică, emoţie, suflet, religie, chiar şi cea mai adecvată modalitate de a cultiva orez, da, totul, inclusiv creşterea porcilor negri“. Mai tarziu, generalul John Galvin, unul dintre mentorii lui Petraeus avea să constate în anii ’80 în El Salvador:”Războiul militar a mers bine. Totuşi, am realizat că războiul militar nu poate avea succes fără ca războiul economic, fără ca războiul pentru educarea populaţiei şi fără ca toate celelalte războaie (profund societale) să reuşească”.
Desigur, se poate ridica întrebarea, legitimă altfel, cât de relevante mai sunt astăzi acele principii? În definitiv, am depăşit de mult vremurile maoiste. „Cred că multe dintre conceptele dezvoltate în campaniile de contrainsurgenţă din trecut rămân valide. Dar, cu certitudine, fiecare situaţie este unică. De fapt, ceea ce îşi propune un contrainsurgent este să înţeleagă cazuri din trecut, împreună cu principiile care au evoluat din studiul diferitelor campanii şi apoi să aplice acele concepte inteligente unor situaţii particulare. Nu există două situaţii la fel. Chiar şi în interiorul aceleiaşi ţări sau al aceleiaşi campanii, ceea ce a funcţionat în Fallujah s-ar putea să nu funcţioneze în Bagdad sau Mosul. Totul depinde de înţelegerea granulară a tuturor datelor contextului în care funcţionezi“, ne-a spus generalul Petraeus.
Fundamente istorice
Dar care sunt aceste „mari idei“ care au evoluat natural din studiul campaniilor din trecut şi pe care istoriografia contrainsurgenţei le recomandă? „Importanţa terenului uman, înţelegerea acestui veritabil teritoriu, plus dezvoltarea nuanţată şi detaliată a unui simţ contextual, nu doar la nivel naţional, dar şi subnaţional, coborând literal până la nivelul fiecărei văi şi al fiecărui sat. Dar întotdeauna ne întoarcem la aspectul fundamental. Acestea sunt războaie despre şi pentru oameni. În orice campanie de contrainsurgenţă, prima sarcină este aceea de a securiza teritoriul uman“, ne spune generalul. Plecând de aici, marea provocare devine setarea unei organizaţii capabile „să citească“, să se orienteze senzorial, să navigheze cu discernământ prin complexitatea nuanţelor politice, istorice, culturale, economice şi militare de la firul ierbii. Resorturile motivaţionale profunde, ce le face să ticăie, ce îi mobilizează, care sunt interesele fundamentale ale comunităţii şi ale liderilor, toate devin un inventar natural pentru contrainsurgent din simplul motiv că inamicul va căuta să se impună folosind aceleaşi pârghii de influenţă. „Trebuie să înţelegi ce este şi ce înseamnă raţional în contextul culturii locale, al tradiţiei religioase sau sectare, obiceiurilor, al nivelului de educaţie. Trebuie să înţelegi terenul uman şi toate variabilele care îl influenţează. De aceea spun, încearcă să mergi o milă în pantofii lor, să vezi realitatea prin ochii lor“, crede Petraeus.
Dar, până la urmă, cum poate o organizaţie esenţial militară să desfăşoare operaţiuni pe fronturi şi nişe mai degrabă civile? De fapt aici este marea problemă. Succesul depinde de capacitatea de a forja un organism hibrid, cuprinzător, multidimensional, deopotrivă militar şi civil. „It is all in, a whole of government approach“, cum spune Petraeus, pentru că insurgenţa înseamnă, în mod fundamental, o competiţie de guvernare. Nu doar Departamentul Apărării se află în prima linie, ci şi „restul guvernului, pentru că pentru a învinge o insurgenţă ai nevoie de toate agenţiile, deopotrivă civile şi militare, pentru a reuşi“. Iată cealaltă mare constantă structurală prezentă în succesele din trecut. Malaya, Oman, El Salvador, Filipine, Columbia, toate reflectă o maşinărie administrativă şi de guvernare autohtonă cu o performanţă rezonabilă şi capabilă să sincronizeze instrumente civile şi militare într-un organism coerent. Contrainsurgenţa este un demers multidimensional, care presupune mobilizarea şi armonizarea unui evantai larg de instrumente instituţionale diverse, dar complementare: diplomaţi, economişti, experţi în asistenţă umanitară şi dezvoltare, primari, militari.
Şi ce te faci atunci când aceasta nu există? Ca în Afganistan? „Dacă vrei să îţi îndeplineşti misiunea, trebuie realmente să construieşti această infrastructură administrativă chiar şi de la zero. Poate fi frustrant, costisitor, un efort plin de obstacole, dar capacitatea de a-ţi îndeplini misiunea depinde de abilitatea statului gazdă de a-şi securiza şi guverna teritoriul uman. Acum, nu încercăm să dăm Afganistanului capacităţile guvernamentale ale Elveţiei, ci vrem să îl sprijinim până îl aducem la nivelul la care îşi poate asuma responsabilitatea propriei securităţi. Construirea capacităţii naţiunii gazdă de a guverna este fundamentală pentru reuşita misiunii. Nu ştiu cum altfel poţi face acest lucru, asta dacă nu vrei să renunţi“, ne-a spus generalul Petraeus.
Insă pe fond, devine evidentă necesitatea de a vorbi de o armată cu aptitudini suplimentare celor tradiţionale. Nu doar una care exclusiv distruge, demolează, ci şi construieşte. Vietnamul, Balcanii, epoca post 9/11 reflectă pană la un punct un pattern similar, în care “fiecare trebuie să facă nation-building”. Mai mult, orice operaţiune militară viitoare va cuprinde foarte probabil “un mix ofensiv, defensiv, dar şi o componentă de stabilizare, iar după cum am văzut in Irak şi Afganistan înseamnă sprijinirea guvernării locale şi instituirea unei capacităţi de rule of law şi structuri anti-corupţie, antrenarea forţelor de securitate locale, stimularea dezvoltării economice, reintegrarea beligeranţilor reconciliabili”.
Anaconda 1.0
Toate aceste „mari idei“ se vor regăsi în diverse forme în constructul intelectual care va ghida campaniile de contrainsurgenţă, mai întâi în Irak şi apoi în Afganistan. Numele ales pentru acest şablon nu este nici pe departe unul accidental: Anaconda. Petraeus este convins că, „indiferent de insurgenţă, indiferent unde aceasta se desfăşoara, ai nevoie de elementele framework-ului Anaconda“. În mijloc se află insurgenţii şi nevoile lor esenţiale: bani, arme, leadership, reţea de comunicare, susţinere populară, sanctuare. „Pentru a trata această problemă este nevoie de un efort cuprinzător, civil şi militar, care are scopul de a sufoca insurgenţa asemenea unui şarpe Anaconda. Miza este să le blocheze insurgenţilor accesul la elementele vitale supravieţuirii. Pe fond, efortul nu poate fi unul exclusiv militar sau doar o campanie civilă, sau una desfăşurată de forţele naţiunii gazdă, sau doar de comunitatea internaţională. Dimpotrivă, este nevoie de toate elementele de mai sus“ pentru a proiecta o campanie integrată şi complementară. Analizat din această perspectivă, Anaconda ne arată cât de complex este managementul unei astfel de campanii. Nu este suficient doar să ai forţe tradiţionale capabile să acopere spectrul curăţă-menţine-construieşte şi nici doar forţe specializate în identificarea şi eliminarea liderilor insurgenţi cheie. Complementar acestora, este esenţial să investeşti în consolidarea infrastructurii care va organiza, antrena şi echipa forţele de securitate ale statului-gazdă, dar şi în elementele care vor produce resursele umane atât de necesare pentru coordonarea structurilor de guvernare de la nivel local, provincial sau naţional. Următoarea prioritate pe listă o reprezintă consolidarea infrastructurii de aplicare a domniei legii (sistemul penitenciar, tribunalele, legislaţia), precum şi îmbunătăţirea furnizării celorlalte servicii de bază: educaţie, accesul la alimente şi la servicii medicale. Doar aşa se poate triumfa într-o competiţie pentru „inimi şi minţi“, demonstrând că statul poate să ofere o alternativă mai bună decât insurgenţa. Pe termen lung, concluzia este una singură: statul gazdă are nevoie de birocraţii funcţionale, de instituţii, de resurse umane specializate, de o administraţie capabilă să ofere servicii publice eficiente şi o guvernare relativă decentă. Numai printr-o arhitectură de guvernare performantă guvernul poate spera să deţină instrumentele instituţionale necesare (re)câştigării loialităţii populaţiei locale, devenind legitim în ochii susţinătorilor insurgenţei.
Nu poate să lipsească efortul de reintegrare a insurgenţilor reconciliabili, de convingere a celor mai mulţi să nu mai fie parte a problemei şi să devină parte a soluţiei. În cele din urmă, mai devreme, sau mai târziu, toate campaniile au arătat că: „you cannot kill or capture your way out to victory“, cum îi place să spună lui Petraeus. Este nevoie de creionarea unui compromis politic şi care, în esenţă, depinde de modificarea calculelor cost/beneficiu ale insurgenţilor. De fapt, aşa putem explica şi condiţiile care au condus la declanşarea insurgenţei sunite după căderea lui Saddam. Măsurile aberante luate iniţial de “guvernatorul” Paul Bremer, prin periferizarea suniţilor şi debaathificarea structurilor administrative, au oferit combustibilul perfect pentru alimentarea unei mişcari de rezistenţă împotriva a tot ceea ce simboliza noua ordine politică, una esenţial punitivă: ”interesul lor devenise nu doar să nu sprijine noul Irak, ci chiar să se opună acestuia în mod activ. Noul Irak le luase casa, jobul, pensia, mândria, statutul şi locul în societate”, spune generalul Petraeus. Din păcate acelaşi lucru îl revedem astăzi în Irak. Sectarizarea puterii politice îi împinge pe suniţi din nou la rezistenţa armată. Nivelul violenţelor a atins din nou cote inimaginabile.
Această imagine ne conduce la o altă concluzie. Atât, Irakul, cât şi Afganistanul, expun o limită fundamentală: eficienţa unui contrainsurgent din afară, expediţionar, care luptă pe alte meleaguri, depinde în totalitate de competenţa si, în cele din urmă de agendă, politicienilor şi leadershipului autohton, aflat la firul ierbii. Michele Flournoy, fostul numar 3 în ierarhia Pentagonului, a rezumat recent această dilemă: “Cum ne asigurăm că avem o strategie politică care profită de spațiul politic şi de securitate pe care efortul militar în contrainsurgență poate să îl ofere?”
Anaconda 2.0
Şi totuşi, care este viitorul contrainsurgenţei? Deşi Vestul pare că şi-a pierdut apetitul pentru astfel de campanii, viitorul pare să indice altceva. Reactivarea şi răspândirea francizelor Al-Qaeda în Africa şi Orientul Mijlociu sugerează continua relevanţă a reţetei Anaconda. „Fie că vrem să le numim sau nu insurgenţe, atunci când se extind, cum au făcut-o în Irak, iar acum vedem acelaşi lucru în Siria şi Maghreb, trebuie să răspunzi utilizând acelaşi tip de abordare pe care îl foloseşti pentru a învinge o insurgenţă. Desigur, scopul nostru este să reducem problema până la nivelul unei simple ameninţări teroriste. Dar, până atunci, trebuie să îi reducem capacitatea considerabil. În cele din urmă, multe dintre aceste grupări vor instaurarea unui califat în Yemen, Maghreb, în Irak, probabil în viitorul apropiat în Siria, exact ce urmăreau până nu de mult în Somalia. În consecinţă, mai devreme sau mai târziu, pe fondul fragilităţii statului gazdă, vor încerca să controleze populaţii şi să le administreze. Putem să le numim cum vrem, dar în esenţă avem nevoie de acelaşi concept operaţional, de aceleaşi tactici, tehnici şi proceduri pe care le aplicăm în contrainsurgenţă. În fapt, vorbim de necesitatea adaptării elementelor planului Anaconda la circumstanţe specifice“, spune Petraeus.
Totodată, proliferarea narco-gang-urilor în America Latină (mai ales în Mexic) denotă o ameninţare care a depăşit de mult stadiul unei simple probleme de implementare a legii. Resursele imense făcute din comercializarea drogurilor au transformat aceste entităţi în veritabile „organizaţii imperiale“ (unii vorbesc de insurgenţe criminale) mereu în adjudecarea de noi pieţe teritoriale. Mai mult, inventarul capacităţilor deţinute – vehicule blindate, arme grele, până şi submarine – permit acestor organizaţii să intre în competiţie directă cu guvernul. În timp, rezultatul este slăbirea domniei legii (prin intimidarea şi asasinarea poliţiştilor, a judecătorilor imposibil de convertit) şi instaurarea unei ordini alternative statului. „Şi în acest caz, formula adecvată este cea a contrainsurgenţei. Putem lua Anaconda şi schiţa o campanie civilo-militară, calibrată circumstanţelor societale locale, şi care vizează restabilirea domniei legii, pentru că acest lucru este cel mai important în aceste zone“, crede generalul.
Nu în ultimul rând, se pare că intrăm într-un timp al “sfârşitului puterii”, cum arăta Moises Naim în cartea sa cea mai recentă (The end of power: from boardrooms to battlefields and churches to states, why being in charge isn’t what it used to be, martie 2013): “decuplarea puterii de mărime, precum şi separarea capacităţii de a utiliza puterea eficient de controlul unei largi birocraţii Weberiene, transformă lumea”. Piraţi&Al-Qaeda vs. Pentagoane, Hezbollah vs. armata israeliană (una dentre cele mai performante din lume), revolte urbane vs. aparate statale sunt tendinţe care redesenează harta actorilor cu “putere” şi influenţă în lumea de astăzi. În acest context, ritmul urbanizării globale anunţă presiuni suplimentare pe o infrastructură deja supraextinsă. În 2030, aproximativ 60% (4,9 miliarde) din populaţia Pământului va fi concentrată în zone urbane. În următoarele două decenii, migraţia dinspre rural spre urban va exploda mai ales în Africa Subsahariană şi în Asia, practic zonele cele mai puţin pregătite să absoarbă un flux de o asemenea magnitudine. Degradarea condiţiilor sanitare, competiţia pentru resurse şi spaţiu, sufocarea arterelor de circulaţie, proliferarea reţelelor criminale, alienarea populaţiei sărace ar putea transforma bucăţi semnificative din megaaglomerările urbane (periferiile din Mexico City sau Rio de Janeiro) în „teritorii ale nimănui“. Capacitatea de a guverna oraşele va fi o sarcină din ce în ce mai dificilă. Implicaţiile militare şi de law-enforcement sunt semnificative. Vor conta aptitudinile de a opera în mijlocul unor comunităţi suprapopulate, într-o formulă cât mai redusă, pentru misiuni de stabilizare urbană. Toate aceste tendinţe arată foarte probabil că „statele vor continua să se confrunte cu insurgenţi, iar răspunsul adecvat va fi o campanie de contrainsurgenţă civilo-militară, deoarece vorbim despre inamici puternic integraţi în textura populaţiei locale, forţând naţiunea gazdă, pentru a câştiga pacea, să adopte o formulă cuprinzătoare – precum cea schiţată în Anaconda“, a reiterat generalul.
Articol publicat şi în Revista 22.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Ar trebui cumva sa admiram aceasta strategie arborescenta menita sa rezolve o probleme, al queida in Iraq si conflict sectarian, ce nu existau inaintea deciziei catastrofale de a invada Iraqul? Un razboi absurd cu costuri de sute de miliarde, zeci de mii de vieti si sute de mii oameni mutilati pe viata. Din toata cheltuiala s-a ales prea putin pt oamenii de rand din Irak, grosul a fost mancat de nababi corupti si firme americane. Razboiul sectar a fost domolit printr-o strategie mult mai simpla care nici nu aprare in diagrama „Anaconda”, ce seamana cu o caricatura. Patreus a cumparat cu bani si functii gruparile insurgente pana s-a ajuns la un calm relativ, cand s-a decretat „succes” si trupele americane au putut sa plece. Ideile sunt generoase dar si foarte naive caci e o prapastie uriasa intre idei si realitatea din teren unde lumea saraca, needucata si disperata cade in mrejele extremismului religios.
„Din toata cheltuiala s-a ales prea putin pt oamenii de rand din Irak, grosul a fost mancat de nababi corupti si firme americane.”
Stati putin… adica NU asta a fost ideea de la bun inceput???
Doar in foarte mica masura asta a fost planul. Invazia din Irak e greu de explicat deorece nu a existat un singur motiv principal ci o intersectie de interese. Motivul dominant a fost grup influent de politruci aroganti si limitati „neo-conservatori” care culmea nu au fost motivati de interese financiare ci de ideile lor inguste ca SUA sa dea un semnal ca este singura supra-putere. Au fost convinsi ca rezultatul va fi o campanie blitz cu victime putine si instalarea rapida a unui regim stabil pro-american cu mare influenta regionala. La aceste idei absurde au marsat un presedinte analfabet politic, firmele contractoare au mirosit bani, alte firme au mirosit petrol, pentagonul a mirosit glorie. Ce nu intelege multa lume e ca chiar daca niste grupuri mici s-au imbogatit, per total SUA a pierdut inzecit: vieti, destine, bani, prestigiu, sau puterea de actiona acolo unde intr-adevar exista arme de distrugere in masa, cum bine vedem in Siria.
Un articol exceptional. Bun si comentariul lui Red la acest articol. Cu siguranta ca „doctrina Petraeus”, daca exista asa ceva la nivelul armatei americane, reprezinta un raspuns la o provocare. Timpul ne va spune daca ea va fi interiorizata de armata americana sau daca a reprezentat doar o paranteza, un raspuns la o situatie care tindea sa devina un esec colosal. La acest moment as tinde sa cred in cea de-a doua varianta. Din pacate, oameni ca Petraeus vor juca un rol marginal in politica prezentului si a viitorului si vor fi resuscitati doar cand situatia va deveni imposibil de rezolvat de la distanta, cu ajutorul tehnologiei. Sa nu uitam ca azi, sub leadership-ul lui Obama, America lupta de partea Al Qaida in Siria. Si iarasi sa nu uitam ca Petraeus a fost inlaturat recent dintr-o pozitie cheie. Viitorul nu suna deloc bine!
Patreus n-a fost inlaturat, s-a incurcat cu o jurnalista mai tanara care la insotit pe teren pt un roman biografic si a trebuit sa-si dea demisia, nu atat din cauza aventurii in sine dar de teama ca o ancheta ar fi scos la iveala o corespondenta electronica unde dialogul romantic s-ar fi amestecat cu fapte ce ar fi putut interpretate ca divulgarea de secrete militare.
Era insurgentei de abia a inceput in tarile inapoiate economic si ,,democratic”, sub presiunea imensa a globalizarii, care le obliga la iesirea din feudalismul religios si dictatorial de clan, facind miscarile politice, sociale si religioase necontrolabile si greu de ,,indreptat” spre democratia de ,,sec. XXI”.
Realizarea unui ,,mix” intre nevoile economice si sociale este prima conditie de diminuare a extremismul gindirii omului simplu, needucat, ramas prizonierul unor religii si conceptii ancestrale, pentru a-l indrepta catre asumarea unor idei,nevoi si cerinte ale lumii moderne.Acest lucru pare a nu sta in posibilitatile si sub ,,controlul” arbitrilor politici si morali, mondiali!
Lucrurile nu pleaca nici acum,de la cele doua defecte/esecuri principale ale ,,constructiilor” preconizate in Irak sau Afganistan, respectiv populatii ramase la fel de sarace ca si inainte de interventie si state la fel de neajutorate, nefunctionale economic si institutional, incapabile de a schimba pozitiv lucrurile.Banii, in cantitati imense, au fost irosti inutil, in lipsa unor proiecte unitare si complete de schimbare, pe care nu este capabila sa le imagineze si construiasca ,,stiinta politica si economica moderna”,care a depasit de sute de ani, feudalismul politic si religios.
Reconstructia moderna a unei tari a epocii feudalismului religios, cu structuri de conducere de clan politic si religios a caror ,,stabilitate” a depasit 1000 de ani,este o sarcina monumentala,care trebuie inceputa de la economie si institutii, deoarece o democratie politica nu poate supravietui fara una economica, sociala si instiutionala.
Problema este ca o astfel de reforma dureaza cel putin o generatie, iar statele ,,eliberatoare”, nu pot elabora si sustine pe asa mare durata, o reforma generala, care asa cum spune autorul articolului, trebuie sa impace, rezolve si imbunatateasca, tot ceeace tine de ,,teritoriul uman”.Totul s-a intimplat prea mult si prea repede in Irak sau Afganistan , fiind neasimilabil in citiva ani de o populatie cu conceptii si viziunea de viata, devenite instinct religios, politic, social si uman, imposibil de schimbat la generatia actuala.
Chiar daca ma repet, concluzia este ca, ceeace constituie fundamental, pentru teritoriul uman si trebuie sa devina o prima tema de tratament a ,,suferintelor” acestuia, este economicul si socialul. Saracia si dependenta economica, ,,organizeaza” si mentin stabile toate celelalte ingrediente contra schimbarii: conceptiile religioase, istorice perimate,de relationare interetnica agresiva,atitudine si comportament nepasnic si ,,anti-pacificator” ,etc. Liberalizarea relationarii si comportamentului si in final, insasi cistigarea libertatii fata de miturile societatilor feudalo-religioase, este dependenta inainte de toate, de o evolutie economca si institutionala pozitiva, singura care erodeaza treptat, apucaturile de clan, de prizonierat social si de totala,,supusenie” la preceptele religioase si promotorii acestora.
A doua concluzie, este ca generatia actuala este imposibil de schimbat, iar cei care vor face schimbarea, este tineretul, care prin educatie, sanse economice si culturale, devine cel care se elibereaza si ,,elibereaza” lumea de ,,mantrele” religioase si feudale, ale zonelor inapoiate, care nu este doar cea araba.
Proiectul schimbarii lumii inapoiate, trebuie sa aibe in centrul actiunii si atentiei tineretul,care s-a dovedit initiatorul schimbarii, iar odata ajuns la maturitate, acesta va deveni stilpul unei granite umane, dincolo de care, schimbarile politice, economice si sociale pozitive devin radicale si ireversibile.
Daca tu crezi ca aventura respectiva e o intamplare, nu pot sa te contrazic. Insa eu am convingerea ca nu a fost intamplare ci un aranjament al serviciilor secrete, cu scopul de a-l pune intr-o situatie delicata si apoi, de a-l elimina din postul respectiv.
Exclus. Cine sa fi dat orchestrat seducerea generalului? Presedintele? Seful FBI? Chiar daca sunt servicii secrete exista totusi o democratie cu mecanisme de control, lucrurile astea ies la iveala intr-o ancheta serioasa. Un presedinte, Nixon, a fost suspendat pt ca si-a spionat opozitia politica. Ce e atat de ciudat ca un barbat mai in etate dar in forma fizica buna si o jurnalista cu aspect placut au avut o relatie? El flatat de tineretea ei, ea flatata de faima generalului. E posibil e ca FBI-ul sa-l fi dat in vileag iar cand Obama l-a intrebat care-i treaba generale? acesta s-a codit, s-a rusinat si si-a dat demisia. E ok, nu e nici o pierdere cum am incercat sa zic mai sus „succesul” lui a fost unul negustoresc, a domolit gruparile insurgente cu bani si functii, nu printr-o strategie militara si nici prin strategia „Anaconda” descrisa in articol.
Nu am obiectii majore la ceea ce ai zis insa eu personal nu mai cumpar demult teoriile acestea cu democratia cand vorbim de politica la varf si de geopolitica. Am renuntat sa mai practic romantismul naiv de la declansarea razboiului din Irak.