Nu-i de mirare că un ilustru politician a avut nevoie de cinci ani să citească Levantul lui Mircea Cărtărescu. Este o lectură care provoacă plăcere și trebuie gustată pe îndelete. Las la o parte miraculoasa alchimie a cuvintelor cu care recită o epopee reprezentând, de fapt, istoria poeziei române. Reconstituirea amprentelor poetice ale lui Dimitrie Bolintineanu, Ion Budai Deleanu, Ienăchiță Văcărescu, Costache Conachi, Anton Pann, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, George Coșbuc, și alții, inclusiv Nichita Stănescu, sau chiar chiar turnarea propriului conținut în matrițe monumentale din poemele lui Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga, compun o adevărată incantație.
Uneori, poetul trece pragul simplelor evocări și inserează, în companii surprinzătoare, versuri întregi în forma originală din Eminescu, comițând nostime plagiate[1], profund inocente, de altfel, prin transparența și șăgălnicia lor.
Limba română se îmbrățișează ușuratec cu alte limbi, în ciudate dar potrivite perechi, născând ritmuri și rime de toată frumusețea[2]. Iar versurile, cu picioarele lor mai lungi sau mai scurte, dar toate zvelte și sprințare, par să danseze o dată cu imaginile și emoțiile pe care le generează.
Am fost tentat după prima lectură să cred că Mircea Cărtărescu face în Levantul o demonstrație orgolioasă de forță. Iată, părea a zice, uimiți contemporani ai mei, pot să scriu și să rescriu tot ce s-a creat în peste două secole în limba română. Am înșfăcat poezia și i-am răsucit gâtul! Pun punct și trec granița într-o nouă lume, prindeți-mă dacă puteți! Poeții de dinaintea mea pot să mai facă o ultimă reverență și să se retragă pentru totdeauna pe rafturile prăfuite unde i-am aflat!
Mi s-a mai părut că abundența de dezacorduri și agramatisme[3], schimbarea locului accentelor[4], amputarea silabelor inutile, anacronismele mărturisite[5], ostentative[6] sau involuntare[7], forțarea debordantă a rimelor[8], sunt rodul unei atitudini de deriziune și zeflemea la adresa predecesorilor săi. Ca și ușorul iz de periferie pe care îl aduce ubicua prezență a grosolanului „dă” în locul delicatului „de”.
Unde este, mă întrebam eu, admirația impunatoare a lui Eminescu față de cei care au adunat înaintea lui minereul brut al limbii române literare în proces zbuciumat de evoluție, dându-le urmașilor șansa de a șlefui diamantele poeziei culte? Dacă Eminescu își asumă epigonismul cu modestie generoasă, în raport cu primii exploratori ai expresiei poetice, mi se părea că pentru Cărtărescu inocența și stângăcia acelora nu merită venerație.
În cele din urma, muzicalitatea și excelența expresivității născute din caleidoscopul năucitor al parodiilor, pastișelor, replicilor și ecourilor din alți poeți, mărturisesc mai curând tentativa unei ode închinate limbii române decât detașarea de clasici. Ordinea și așezarea versurilor în metri fără cusur, forța de sugestie, ingeniozitatea construcției rimelor, ineditul asocierilor între nume proprii, vorbe străine, arhaisme și chiar cuvinte care nu au fost scrise sau pronunțate vreodată, sunt atât de firești încât nu pot fi inspirate de maliție, ci de dragostea voluptuoasă pentru fertilitatea și expresivitatea limbii române, inclusiv în formele ei brute. Cu o dezinvoltură mozartiană, poetul trezește din somnul lor dintre galbenele file, iambii suitori, troheii, săltărețele dactile și le invită la balet.
Asemenea lui Arghezi care, din mucigaiuri și noroi, isca frumuseți și prețuri noi, Mircea Cărtărescu scoate din adâncurile poeziei române rădăcini uitate pe care leagă nobile altoiuri de modernitate. Nu mai vorbesc de expunerea pedantă de clișee și platitudini[9] din tiradele revoluționarilor levantini, care ar fi ridicole în împrejurări normale, dacă nu ar fi elevate prin spontaneitatea și savoarea pe care le capătă la atingerea baghetei poetului.
Poetul nu cântă aventurile personajelor sale din culise, ci se strecoară agil printre ele, ne dă explicații atemporale, se bagă în mulțime și îl trage și pe cititor de mânecă. Ironia și auto-ironia prezente la tot pasul sunt însoțite de zâmbet tandru, nu de detașarea flegmatică a poetului post-modern și intertextualist. Peste toate se simte magia fragilă și efemeră a oralității cu care aezii și trubadurii își tulburau ascultătorii și le înaripau imaginația.
Levantul este asemenea unui trunchi viguros pe care cresc împreună genurile epic, liric și dramatic, fără să se stânjenească unul pe altul. Este o cură de sănătate pentru poezie și o superbă consolare pentru aceia dintre noi pentru care imaginea poetică ideală este cea însoțită de disciplina formelor, rimelor și metrilor. Imi place să văd Levantul ca pe un semn discret, făcut cu coada ochiului, că abandonul formelor și dezlănțuirea informului, amorfului și diformului, pot târî după ele emoții, autentice sau contrafăcute, fără să însemne neapărat poezie.
Levantul oferă nenumărate prilejuri pentru exegeze savante și ermetice, dar este o operă populară și accesibilă, care ne poate încânta pe toți, chiar dacă nu ne leagă de poezie decât urmele șterse ale unor versuri ascultate sau învățate mecanic pe vremea școlii primare. Cum sunt eu, bunăoară! Este o joacă pentru oameni mari propusă de un scriitor mare.
Mircea Cărtărescu lasă în livada poeziei noastre un pom uriaș, la a cărui umbră răcoroasă ne putem tolăni să-i degustăm pe îndelete delicatesele[10]. Levantul este ambrozia cu care poetul a hrănit literatura română în speranța de a-i da tinerețe și nemurire, asemeni zeilor.
Levantul este unic și intraductibil.
Poftim de ia Premiul Nobel cu așa ceva!
[1] Multe flori sunt dar puține rod în lume au să poarte*
Multe mărgăritărele sus pe ceriu ard departe
Multe sunt femei cu ochii neguratici și codați
Dar nici una nu-i mai dulce ca rumânca din Carpați.
* (Criticilor mei)
sau
Dar când nu am nici o carte și s-ascult cântări nu-mi vine
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine.*
* (Epigonii)
sau
Doar când zorii ca o geană dă lumină să arată
Preste sat păgânătatea e ca pleava vânturată
* (Scrisoarea a III-a)
[2]La Stambul, dă lemn dă cedru mii corăbii intră-n golf,
Clipere cu șase rânduri de cearceafuri „Tiger Rolf”,
„Royal Sword”, „The Proud Lily”, „Queen Victoria” i proci
Cu catarte și vergele pline de matrozi veloci.
sau
Nu e un lighean oceanul, nici Carpatul moșunoi
Nu-s inglez, rumân îmi spune și să mor rumân eu voi.
– But you speak perfectly English, zice grecul minunat.
– Well, I studied once at Cambridge, grăi junele bărbat.
[3] Dese ițe diplomatici să țes tainic, tunuri trage,
Goelete fac manevre, iar gazeturile rage.
[4] Pân-acoperă humérus, radius și cubitus
Și dân grotă ca dân pântec își croiește drum în sus.
sau
Câte-un șuier, câte-un răget te îndeamnă să treci Stixul,
Cum în „Cantafabuli” scoate (-n invocație) „Phoenix”-ul
[5] Ducul înțelept le fuse Dechebal, viteazul rigă,
Ci săraci și mândri era. Căprior cu mămăligă
De avea la cină, dachii era foarte mulțumiți.
(Am cercat cu-anacronismul cetitorii adormiți,
Căci adus fu cucuruzul în Evropa multe vacuri
Mai apoi, cum să vădește de citești în almanacuri)
[6] Dar tot ce clădea sireacul, noaptea se surpa, și iar
Ziua o lua da capo, istovire în zadar
Până ce-a-ngropat în peatră ticălosu-Apolodor
Pre soția sa ce-o plânse mai apoi cu-amar și dor
[7] MANOIL: După ce-om da jos / Tiranul fălos, /
Cine a domniei / Şi a volniciei/
I-o gusta lichiorul ?
ECO: Chiorul, chiorul, chiorul.
[8] Conjurați de chifteluțe și mărar cu hasmațuki
Țelina ce face s-arză ochii negri care țuchi-i
sau
El doar fum ca turba scoate, puturos și gros. Un porc
Ce nu are asemănare de la Frunze la Niu-Iorc.
[9] Arte și știinte nu sunt decât simple bagatele,
Mai folositoare iaste o păreche dă obiele
Decât tot ce scris-au vanii Diderot și D’Alembert.
Nu perpetuum mobile să visăm, ci falanster.
sau
Ah, pe junghiu! Și degrabă că tiranii încă râde
Conjurați de arvaniții cu a lor turbane hâde,
Încă mai jupoi țeranii, încă junele le smulge
Din a mumelor lor brațe, încă țara o mai mulge!
sau
Care crezi că tu le cugeți, dară ele-s cugetate
Dânainte de potopuri, dă fosili, dă coacervate.
[10] I-un parfum în tot Levantul de pastramă trufanda.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Multumesc domnule Dumitriu. Din aceleasi motive il iubesc si eu pe Cartarescu. Frumos scris.
Eu as dori sa ne iubim, ca popor, elitele culturale chiar si cand nu le … iubim, cu titlu individual.
Din pacate, pana una-alta am ajuns sa ne negam vechile iubiri, fara a pune ceva in loc.
Si bine-ar fi daca si elitele insele s-ar tolera reciproc…
Chiar asha, de ce a altfel?De ce ne lasa cu urechile pe spate ? De ce iubim femeile? Pentru ca gliseaza emotional in sufletul omului care din cititor este promovat confident, nu are antitext ca Imre Kertes dar are supratext, care te face sa accelerezi ca la aquamagic si te entuziasmeaza.
Intr-o calatorie rutieta in compania unor amici simpatici am ascultat vreo 300 de km CD -ul „De ce iubim femeile” in lectura lui Adrian Pintea… pe rand ne-am simtit vizati prin prisma unor experiente indoviduale cunoscute de toti…a fost ca la teatru… o experientza extrem de profunda, de neuitat… inefabila… altfel…
1. Mi-ati dat o idee cu CD-ul.
2. Femeile, le cam iubeam noi si inainte de Cartarescu, fie vorba intre noi!
„I-un parfum în tot Levantul de pastramă trufanda”
Sunt multe importuri din anglo-americana in limba romana, dar pastrama e singurul cuvant in directia cealalta (prin idis).
pas·tra·mi (p-sträm)
n. pl. pas·tra·mis
A highly seasoned smoked cut of beef, usually taken from the shoulder.
[Yiddish pastrame, from Romanian pastrama, from pastra, to preserve, from Vulgar Latin *parsitre, to spare, save, from parsus, past participle of Latin parcere, to be thrifty with.]
Multumesc, domnule Manu. Foarte interesant. Evident n-am stiut. Poate va fi si un al doilea daca Dracula va deveni vreodata substantiv comun.
Vreti sa spuneti singurul cuvant din fragmentul citat ?!!! Ca mai sunt si alte cuvinte romanesti in engleza. Pe unele le mentioneaza chiar si wikipedia !
http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_English_words_of_Romanian_origin
In uz curent, e numasi cuvantul pastrami. Singurul alt cuvant, cu uz restrans (etnic) este hora, importat in anglo-americana din ebraica moderna
Frumos articol despre frumusetea uitata a literaturii si dincolo de toate , intr-o cheie a normalitatii culturale . Dupa atatea crispari si incrancenari viscerale in spatiul nostru social, in mass- media , uneori si pe aceasta platforma , chiar aveam nevoie.
Pe de alta parte, cred ca dincolo de iubire sau de ura ca afecte primordiale este mult mai important sa ne respectam valorile pentru ca institutia respectului, atat de importanta in traditia romaneasca, a fost inlocuita treptat la noi , si printr-o comanda sociala , cu degradarea spatiului public si cu ceea ce putem denumi fara gres drept „cultura invectivei”.
Nu putem decat sa regretam decizia lui Mircea Cartarescu de a se retrage din viata publica respectiv aceea de a parasi ringul social ( acesta, e adevarat , in ultima vreme seamana mai degraba cu luptele in custi ) si de nu mai scrie editoriale, pentru ca acestea erau o excelenta pledoarie ( si printre putinele care au mai ramas la noi ) pentru normalitatea sociala si culturala.
Din nefericire pentru noi toti, pledoariile pentru anormalitatea sociala si culturala sunt mult mai numeroase si „transformarea mintii oamenilor in faina” ( Gabriel Liiceanu ) cu ajutorul televiziunilor , este cel mai bun exemplu.
Sincere mulţumiri pentru primele două paragrafe care se fac ecoul intenţiilor mele. Foarte sugestivă sintagma “cultura invectivei”.
Cât despre editorialele politice ale lui Mircea Cărtărescu, nu ştiu ce să spun. Mediul politic, de oriunde l-am privi, este cam murdărel. Trebuie să te ţii de nas.
Pegas nu trăieşte în grajd.
Domnule Dumitriu ,
Ma simt obligat sa precizez in mod expres ca nu m-am referit la editorialele politice ale domnului Cartareascu ( pentru ca putem paria fara riscul de a gresi ca domnul Cartarescu are despre politica exact aceeasi parere ca dvs, ca mine , si ca foarte multi alti romani , si se pricepe la aceasta exact cat ne pricepem si noi ) , ci la cele pe teme sociale , culturale,etc.
Domnul Cartarescu este in acelasi timp un profesor care si-a mentinut nealterate nu numai valorile initiale in care a crezut ci si valorile culturale si umaniste ( aici cred ca merita respectul nostru neconditionat ) pe cale de disparitie intr-o lume degradata ca aceea in care traim.
Personal , regret sincer disparitia domnului Cartarescu din „confruntarea de idei” ( cum se spunea odata ) care are loc in societatea in care ne aflam . Potrivit legii nenaturale a contraselectiei, daca cei buni se retrag, ringul este ocupat de restul.
Cu stima,
Multumesc pentru explicatiile suplimentare, domnule Simion. Atunci suntem in perfect acord.
Nu ramane decat sa speram ca timpul astfel castigat va fi folosit de Mircea Cartarescu pentru a scrie literatura.
Si din cand in cand pentru a mai lua cate un premiu in strainatate cum are fi Spycher Literature Prize 2013 care I se va decerna in Elvetia.