Aparitia volumului „Ce a fost – cum a fost” (dialoguri intre profesorul Paul Cornea si Daniel Cristea-Enache) este un exceptional eveniment cultural, politic si moral. Stralucit intelectual de formatie umanista, trecut prin aventura radicalismului de stanga, vindecat de iluziile marxiste, Paul Cornea ofera analize de o admirabila sinceritate si nu mai putin laudabila profunzime asupra celei de a doua jumatati de istorie romaneasca, si nu numai, a secolului douazeci. Dupa stiinta mea, nu exista o alta marturisire analitica a unui reputat intelectual roman de stanga care sa atinga cotele de onestitate, inclusiv la nivel autocritic, precum cele pe care le intalnim in acest volum. Il recomand din inima tuturor celor care chiar vor sa inteleaga ce a fost si cum a fost.
Voi reveni asupra acestei carti capitale intr-un articol pe care il voi publica in Revista 22. Pentru moment ma opresc aici asupra catorva teme care mi se par luminos discutate de profesorul Paul Cornea. Adaug un binemeritat cuvant de pretuire pentru criticul Daniel Cristea-Enache ale carui incitante interventii si interogatii sunt complementul ideal al unei discutii proaspete si deschizatoare de noi ipoteze istorice si culturale.
Paul Cornea a intrat de tanar in miscarea comunista, a fost unul dintre acei intelectuali care s-au dedicat cu altruism, dar si cu naivitate, pasiunii revolutionare de inspiratie leninista despre care a scris atat de patrunzator marele istoric Francois Furet. Intervenea desigur si socul prigoanei rasiale din timpul celui de-al doilea razboi mondial, refuzul categoric al oricarei forme de izolationism etnocentric. Pariul gresit din anii aceia nu inseamna ca si mizele erau eronate. Antifascismul a fost acaparat fraudulos de catre stalinisti ca problematica morala si politica, ceea ce nu-l facea sub nicio forma ilegitim. Ilegitima era uzurparea unei atitudini perfect justificate. Ilegitima era instrumentalizarea manipulativa a antifascismuluui.
In anii 50, Paul Cornea a detinut functii importante in cadrul CC al UTM, apoi in Ministerul Culturii si, in fine, in fruntea Directiei Generale a Cinematografiei (voi reveni asupra paginilor despre Lica Gheorghiu). Nu a fost unul dintre culturnicii Sectiilor de Propaganda Stiinta si Cultura, nu s-a ocupat cu infierarile, nu a organizat prelucrari stigmatizante, dimpotriva, a ajuns el insusi sa fie pus la stalpul infamiei, suspectat de nationalism evreiesc si de tendinte subversiv-revizioniste. A ramas fidel marii sale iubiri pentru literatura romaneasca, a educat magistral generatii de studenti, a reusit sa traverseze cosmarul totalitar ca un om liber interior, ca un intelectual veritabil.
Gasim in carte pagini tulburatoare, dar nu mai putin revelatoare, despre impactul Raportului Secret al lui Nikita Hrusciov (februarie 1956) asupra intelectualilor din Romania. Pe vremea aceea, profesorul Cornea era apropiat prieten cu intelectuali precum Petru Dumitriu, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmalniceanu sau Eugen Stanescu. Erau cu totii agasati si dezgustati de politica de un infinit dogmatism promovata de „perfectul acrobat” Leonte Rautu. Momentul inlocuirii lui Rautu cu Grigore Preoteasa la carma Directiei de Propaganda si Cultura (iunie 1957) ramane unul dintre acele puncte nodale care ar merita explorat in continuare. Ce a urmarit Dej cand l-a debarcat? Cum a izbutit Rautu sa foloseasca moartea lui Preoteasa pentru a se reinstala pe postul de tar ideologic? Citind aceasta carte, intelegem mult mai bine trama epica si aluziile psihologice din romanele scrise de Petru Dumitriu in exil. Orice analiza serioasa a destalinizarii din Romania va trebui sa tina cont de marturia profesorului Paul Cornea. As adauga si evocarile semnificative despre Constanta Craciun, cu ale sale taceri vinovate si eschive amicale. Acest volum este o mina de aur pentru oprice analize prosopografice pe tema elitei comuniste din Romania.
Sa luam de pilda discutia despre rolul lui Miron Constantinescu. Nu vom sti probabil niciodata care au fost planurile reale ale acestuia, daca le-a discutat vreodata cu vreun reprezentant al Moscovei si, in fond, cat erau ele de cristalizate. Este insa limpede ca in 1956 Miron Constantinescu a fost membrul Biroului Politic al CC al PMR cel mai puternic afectat, la nivelul unei reale crize de constiinta, de atacul lui Hrusciov impotriva mitulului lui Stalin. Spune profesorul Cornea: „In fond, el voia ceva asemanator cu Imre Nagy, un lucru tot atat de utopic, un comunism national eliberat de excese ideologice. Spre deosebire de basarabenii rusofoni grupati in jurul lui Chisinevschi si Rautu, inculti si diletanti, era un autentic intelectual de stanga, ancorat in traditiile culturii romanesti, cu orizont larg si ambitii legitime.” Sunt de acord cu acest portret, as adauga insa ca Miron Constantinescu avea o grava problema de legitimitate: in aprilie 1954, deci la peste un an de la moartea lui Stalin, aprobase ca membru al Biroului Politic, decizia condamnarii la moarte si a executarii lui Lucretiu Patrascanu. Nu avea cum sa invoce o virginala credibilitate anti-stalinista cata vreme participase el insusi la orgiile sangeroase ale acelei perioade. In Ungaria, Nagy nu facuse parte din anturajul lui Rakosi.
M-a bucurat sa observ o convergenta analitica intre pozitiile profesorului Cornea si multe din tezele mele, in special acelea din lucrarea „Stalinism pentru eternitate”. Am descoperit in volum informatii spectaculoase despre intrigile si manoperele lui Dej, despre sicofantismul netarmurit al lui Malvolio Leonte (Rautu), despre anti-intelectualismul obsesiv al conducerii PMR, o dimensiune ce avea sa fie exacerbata in epoca Ceausescu. Pentru cei care intretin legenda patriotismului lui Dej, ca sa nu mai vorbesc de Ceaus-nostalgici, citez aici o concluzie care ar trebui sa fie punctul de pornire al unei atat de necesare dezbateri privind cultura politica a comunismului romanesc: „Aceasta a fost destalinizarea la noi: un stalinism mai perfid, mai abject, dar tot atat de salbatic ca cel vechi, cu singura deosebire ca e fara Stalin”.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Am dubii in folosirea termenului de intelectual pentru acei ani.
Termenul este mai degraba aureolat de o anumita intelegere populara care implica valoare
dar la acea vreme statutul de „intelectual” era obtinut de la partid. Partidul hotara cine e demn si cine nu sa fie intelectual iar partidul nu are nici in clin nici in maneca cu valorile presupuse de spiritul public vis-a-vis de intelectuali. Existau unii intelectuali cu oarece pregatire, altii… nulitati patente, iar altii deosebiti, unii erau reabilitati eventual dupa o perioada de ‘reeducare’. Toti erau intelectuali si nu putem discerne intre ei folosind acest termen. Imi aduc aminte de anii ’80 cand la Europa Libera de vorbea despre ‘reactia intelectualilor romani’… si imi mai aduc aminte dispretul pe care inca il am pentru acesti oportunisti sadea despre care se vorbea, oameni care in mai mare sau mai mica masura se bucurau de locuri caldute nefacand nimic. Carta 77… a fost semnata de… un muncitor si un student parca, daca imi aduc aminte bine.
Am inteles apoi ca unele surse arhivistice au disparut rapid dupa cercetarea lor cu prilejul cercetatii ce a dus la redactarea Raportului. Au disparut … deh, regimul cel mai anticomunist al Romaniei a restans accesul. Si am mai inteles ca… in fine. Nu am ce sa inteleg. Am trait acea scarba fata de un regim care si’a batut joc de toti si toate si nu ma va convinge nimeni ca intelecutalii nostri ar fi facut ceva respectabil. Din punct de vedere intelectual rezultatele au fost minime, din punct de vedere moral, sub orice critica. Asa ca, numindu’i ‘intelectuali’ cred ca se produce o anume confuzie tot asa cum termenul ‘elita’ aduce cu sine o judecata de valoare nedorita in cercetarea sociologica.
Cand vor fi deschise arhivele vor afla stra-stra-nepotii nostri sau popoarele care for si pe aici, cam cum a fost cu comunismul romanesc. Pana atunci… :-) Romantismul romanesc este o carte decenta (lucru rar la acea vreme) iar arhivele sunt deschise pe acea perioada, slava Domnului.
Ideea este ca multa lume refugiata in lectura clasicilor intr’o lume tot mai sinistra (ma refer la anii ’80 mai ales) tinde sa foloseasca notiuni ce tin de secolul al XIX in ceea ce priveste notiunile rudimentare de interpretare a unei societati. Or, lumea secolului al XIX era o lume in care intelectualul era …. ceva. In lumea comunista nu mai este nimic. El este fie facut de partid fie cacut de mass media fie facut de fabricile de diplome… oricum nu mai are nimic a face cu ceea ce era cu un secol mai devreme.
Domnule Profesor, v-am intrebat in urma cu ceva timp cum explicati faptul ca multi dintre comunistii ilegalisti erau evrei. Mi-ati dat atunci un raspuns convergent cu cel din acest articol („Intervenea desigur si socul prigoanei rasiale din timpul celui de-al doilea razboi mondial, refuzul categoric al oricarei forme de izolationism etnocentric”.).
De data aceasta va intreb:
– Nu cumva tocmai tenta antisemita intervenita in ultima parte a vietii lui Stalin si chiar in regimul stalinist Dejist si apoi Ceausist ar putea fi considerata cauza desolidarizarii multor evrei de ideologia comunista? Asta ar insemna ca ei s-au alaturat comunismului nu datorita atractiei fata de ideile legate de „dreptatea sociala”, ci din motive rasiale? Ma intreb. Cei care au continuat sa fie alaturi de regim erau, cred, cei care nu acceptau sionismul.
Sper ca veti intelege ca nu va adresez o intrebare provocatoare, ci doar din dorinta de a intelege unele realitati istorice.
Inca ceva: atacurile lui Brucan contra lui Ceausescu (daca acceptam ca „scrisoarea celor sase” apartine in fapt lui Brucan) veneau dinspre stanga, deci dinspre radicalismul ideologic al perioadei trecute. Am mai spus: intr-o emisiune la radioul „Tinerama” prin anuii 90 l-am intrebat pe Brucan daca atacul pornea dinspre stanga sau dinspre dreapta, rugandu-l sa raspunda exact la intrebarea mea; raspunsul lui a fost insa „dinspre pozitia democratica” – atat!
Ma intereseaza mult un raspuns calificat (care nu ar putea veni decat de la Dvs.) la postarea mea de mai sus. Il voi cauta in continuare aici.
Prima sugestie este ca ar merita sa cititi cartea profesorului Paul Cornea. Unii evrei au intrat in miscarea comunista ca urmare a increderii in promisiunile internationaliste ale comunistilor. Altii, din ratiuni intelectuale. Multi au fost motivati de revolta impotriva rasismului. Dar nu as reduce atractia comunismului, pentru evrei si ne-evrei, la acest element, important, desigur. Ruptura cu stalinismul nu a fost, in foarte multe cazuri, legata doar de aberatiile ultimei perioade din viata lui Stalin. S-au despartit de stalinism oameni foarte diferiti, de la Henri Lefebvre la Milovan Djilas. Trezirea din somnul fanatic a fost un fenomen global, cu consecinte pe care le traim si azi.