luni, mai 20, 2024

Scutul anti-rachetă din Europa, la momentul adevărului

Pe 17 iunie a.c., imediat după alegerile prezidenţiale din Iran, publicam articolul: „Veşti bune din Iran. Dar discursul despre scutul american anti-rachetă din Europa?”[1] în care sugeram necesitatea reinventării discursului public despre scutul american anti-rachetă şi, de ce nu?, o benefică ieşire din ipocrizie. În esenţă, spuneam atunci: „…redefinirea profilului internaţional al Iranului aduce însă şi necesitatea unor reformulări discursive ale proiectelor strategice de securitate în care România este implicată. Dacă Iranul nu va mai reprezenta, nici măcar formal, o ameninţare militară pentru Europa (după cum nu a reprezentat cu adevărat nici până acum, în opinia mea) Teheranul nu va mai putea fi „utilizat” ca pretext pentru legitimarea scutului american anti-rachetă. Discursul despre apărarea anti-rachetă trebuie astfel reformulat iar valoarea simbolică a „scutului” va creşte şi mai mult”.

Ceea ce era previzbil s-a întâmplat. Serghei Lavrov, ministrul rus de externe, declară acum, aproape amuzat de ridicolul situaţiei în care a ajuns legitimarea oficială a scutului, după acordul de la Genevea privind dosarul nuclear al Teheranului şi, practic, revenirea Iranului în diplomaţia internaţională (vezi şi articolul „Sah persan: Întoarcerea Iranului în politica lumii?”[2]), că „nu mai este nevoie de scutul american anti-rachetă din Europa”. Practic, Rusia loveşte ironic America peste faţă cu propriile false argumente: mai rămâne acum să învăţăm cu toţii sloganul că scutul ne apără de rachetele din Coreea de Nord pentru ca ridicolul în care se scufundă discursul occidental care doreşte să evite esenţa lucrurilor să fie total.

Proiectul american anti-rachetă (din care noi vedem, aici şi acum, doar o minusculă componentă, şi aceea ameninţată cu o extincţie lentă) are, în fapt, o istorie ceva mai veche, regăsindu-şi originile politice, militare, tehnologice şi simbolice în programul gigantic initulat Iniţiativa de Apărare Strategică (alintată „Războiul Stelelor”) a adminstraţiei republicane Ronald Reagan din 1983, program considerat revoluţionar la vremea respectivă şi care dădea sovieticilor lovitura finală în competiţia pentru supremaţia tehnologiei militare din anii târzii ai Războiului Rece.

Mai târziu, în 2002, tot o administraţie republicană (George Bush Jr.) redenumea programul, îl restructura şi îl adapta noului context internaţional. În fine, în 2009, administraţia Obama venea cu propria versiune asupra programului, mai mică, mai ieftină, mai flexibilă să zicem, mai apropiată de realităţile zilei dar şi, prin dezamăgirea şi refuzul Poloniei de a accepta amânarea până în 2018 a instalării componentelor aferente, cu o invitaţie oarecum neaşteptată adresată României în 2010 de a găzdui, din 2015, 24 de interceptori SM-3, la care România a răspuns atât de repede şi de energic, evident în mod public, cu entuziasm (pentru a nu lăsa posibilitatea unei răzgândiri), încât aproape că americanii s-au trezit cu noi la uşă, cu stiloul pregătit pentru semnare. Ceea ce n-a fost rău. „Fereastra de oportunitate” n-a fost astfel ratată.

Dar de ce ne-ar trebui nouă, neapărat, amplasarea scutului american anti-rachetă, chiar dacă anticipăm că nicio rachetă nu va fi trasă, de nicăieri, asupra noastră (cum spunea George Friedman la Bucureşti) şi niciun interceptor nu va fi lansat vreodată din bateriile de la Deveselu? Simplu: din acelaşi motiv pentru care nu îl doreşte Rusia aproape de frontierele sale, în raza sa de acţiune. Scutul înseamnă, indirect, putere. În plus pentru unii, în minus pentru alţii. Putere simbolică, dacă vreţi, dar tot putere: în negocieri bilaterale, în relaţiile economice internaţionale, în profilarea ca opţiune pentru investiţii pe termen lung, în „cota de piaţă” a regiunii etc. Îl vrem din acelaşi motiv pentru care Moscova va face tot posibilul să amâne finalizarea proiectului (dovadă că scutul îşi atinge scopul) şi, dacă vreţi, acelaşi motiv pentru care Kremlinul încearcă să blocheze în aceste zile, cu o tenacitate remarcabilă, de luptător de judo, semnarea/parafarea Acordurilor de Asociere ale republicilor fost-sovietice la Uniunea Europeană.

Avansul Occidentului spre Estul Europei şi spre alte zone geografice aflate cândva în sfera de influenţă a U.R.S.S., început în 1989, „trebuie oprit urgent”: acesta este comandamentul politicii externe a Rusiei, în caz că mai este cineva care nu realizează miza majoră, „mama” tuturor strategiilor de extindere sau de securitate actuale de pe continent.

E vorba aşadar de delimitări, respectiv de apartenenţe pe care le-am vrea definitive şi consacrate (prin simboluri credibile) la spaţii politice, militare, economice, la sistemele de valori democratice şi civilizaţionale în care încă mai credem. E în joc ideea de garanţii de securitate, mai importante de cele mai multe ori decât însăşi realitatea tehnologică, adică exact reversul, fericit pentru noi, al limitării capacităţii ofensive (potenţialul de intimidare regională) a forţelor ruseşti asupra Europei de Est. Şi, dacă racheta a fost un bun simbol istoric al forţei de intimidare (vedem asta şi la nord-coreeni), ce simbol mai bun decât interceptorul care distruge racheta în zbor poate exista pentru anularea acestui potenţial strategic? Trăim într-o lume a imaginilor concurente. Limbajul „hard power” înseamnă, uneori, şi un război al simbolurilor. Iar lucrul acesta este perfect ştiut şi de o parte, şi de cealaltă.

Acum, când nici măcar Iranul nu mai serveşte drept pretext pentru continuarea unui proiect strategic altădată perfect explicat, momentul adevărului a venit. America lui Barack Hussein Obama priveşte, înţelege lumea şi acţionează altfel decât precedentele administraţii de la Washington. Îmi place mult, ca intelectual, spiritul liberal şi educat al lui Obama, discursul briliant de Harvard, pacifismul lui, dar la fel de bine înţeleg ceea ce comentatorii de orientare republicană din America de Nord spuneau frust încă din 2009, şi anume că „acesta este preşedintele Statelor Unite cu cea mai mică (if any!) sensibilitate pentru Europa”, cel mai îndepărtat cultural de povestea complicată, frustrările şi necazurile acestui mic continent. Obama nu are echipamentul structural necesar înţelegerii Europei (şi nici nu-l interesează să-l aibă) iar despre interesul pentru „cuceririle” strategice ale predecesorilor săi în Estul Europei ce să mai vorbim… Pe de altă parte, privind în istoria excepţionalismului american din ultimul secol, putem vedea uşor alternanţa marilor cicluri istorice intervenţionism-izolaţionism din comportamentul Statelor Unite şi ne-am putea doar linişti cu gândul că, o dată petrecută schimbarea la Casa Albă în 2016 şi revenită guvernarea republicană, dezangajarea americană din Europa va lua sfârşit.

America ar trebui să spună clar, acum, ca bază pentru orice pretinsă „resetare” a relaţiei cu Rusia, că scutul anti-rachetă din Europa serveşte obiectivului politic general privind acordarea de garanţii de securitate, inclusiv sau în primul rând aliaţilor central şi est-europeni din NATO (evident cei mai expuşi riscurilor), împotriva oricăror tipuri de ameninţări balistice, de oriunde ar veni, oricând ar veni, şi că aceasta este o opţiune strategică a Statelor Unite asupra Europei pe termen lung, un angajament care nu va suferi modificări contextuale. Tăcerea prelungită n-ar fi de bun augur aşa cum faptul că, la inaugurarea recentă a lucrărilor de la Deveselu, doar un subsecretar al apărării a venit să dea la lopată alături de preşedintele unei republici „partener strategic” (nici ambasador nu este, de mai bine de un an) nu a fost chiar cea mai reuşită şi mai convingătoare imagine a acestor garanţii.

Serghei Lavrov a întrebat la ce mai serveşte acum scutul din Europa. America, vorbeşte!


[1] https://www.contributors.ro/global-europa/vesti-bune-din-iran-dar-discursul-despre-scutul-american-anti-racheta-din-europa/

[2] https://www.contributors.ro/global-europa/sah-persan-intoarcerea-iranului-in-politica-lumii-2/

Distribuie acest articol

8 COMENTARII

  1. Si vis pacem, para bellum
    Imparatul Hadrian ridicat un Zid de separare intre provinciile imperiului roman si teritoriile stapanite de „barbari”.
    La fel au facut si imparatii Chinei Antice, Marele Zid Chinezesc fiind una dintre constructiile vizibile din spatiul cosmic.
    Muntii Carpati au fost in permanenta o atractie irezistibila pentru acele puteri care doreau sa transforme plaiurile noastre in pasunile lor avand lantul Carpatic drept Zid de separatie. Puteri atat din Est cat si din Vest. Nu m-ar mira deloc sa aflu ca chestia asta a figurat in tratatele secrete de alianta intre aceste puteri.
    Este o iluzie periculoasa sa credem ca aceste tendinte au disparut de la sine.
    Eforturile pe care le fac si unii si ceilalti pentru a impiedica dezvoltarea normala si intarirea statului roman pe masura resurselor si drepturilor sale naturale sunt semnificative in acest sens.
    De aceea, orice proiect care ridica acest Zid Al Nostru este binevenit.

  2. ” Practic, Rusia loveşte ironic America peste faţă cu propriile false argumente: mai rămâne acum să învăţăm cu toţii sloganul că scutul ne apără de rachetele din Coreea de Nord pentru ca ridicolul în care se scufundă discursul occidental care doreşte să evite esenţa lucrurilor să fie total.”
    Cred ca va grabiti; a avea incredere in Rusia ori Iran este o greseala.
    Scutul de la Deveselu este foarte bun si necesat.

  3. Scutul anti-racheta a venit la pachet cu interesele economice ale americanilor in Romania. Din punctul asta de vedere el si-a atins deja tinta pentru noi. Pentru americani a fost un pariu riscant, insa riscul a fost sub 100 milioane $ (investitii in locatii), un nimic. Beneficiile economice oferite de Romania companiilor americane au depasit lejer suma asta.

    Articolul loveste dur prin aprecierile la adresa lui Obama. As spune doar ca autorul este orbit de o admiratie nejustificata pentru un ins inteligent, dar submediocru in realizari. Nu as numi functia de presedinte o realizare pozitiva decat cel mult pt. el insusi. Intr-o comparatie cu Vladimir Putin, lasand la o parte gravele probleme de comportament ale ambilor, Barack Obama ramane in urma la orice comparatie pe realizari pozitive. Chiar si fata de impostorul analfabet Bush, Barack Obama pare un regres.

  4. Romania nu a stat bine cu apararea niciodata. Sa nu spunem ca nu este capabila sa-si asigure securitatea spatiului aerian. Nu s-a facut festanie la Deveselu ca se gasesc clarvazatori sa-l ingroape.
    Ciudat patriotism, ca sa nu intreb ce interese serviti? Iranul nu a semnat nimic definitiv, peste sase luni vom vedea de ce este capabil, pina atunci ca si dupa, sa fim sanatosi.

  5. Stimate dr Naumescu,

    Ca de obicei vad ca va grabiti cu aprecierile si din pacate tratati, IMHO superficial si aceasta problema.
    Primo, Iranul nu este (inca) de incredere, acest tentativ acord (doar pt 6 luni) nu asigura nimic, cu atat mai mult securitatea zonei si in extenso avand in vedere raza de actiune a rachetelor balistice iraniene, securitatea pe o arie larga, ce cuprinde si SE Europei.
    Secundo, Iranul nu este singura posibila sursa de ‘rachete ratacite’ toata zona este foarte volatila, exista tensiuni Iran-Arabia Saudita, cu Siria la mijloc, apoi evident rolul israelului…
    Tertio, sa nu uitam totusi propria ‘ograda a Federatiei Ruse’ si anume Caucazul extrem de volatil.
    Deci, din pacate, din nou, la fel ca si cu aprecierile extrem de superficiale la rolul de contra-balanta si la participarea, sau plecarea Regatului (inca) Unit din UE, va grabiti, si ca sa folosesc o expresie romaneasca foarte pitoreasca, ‘calcati pe bec!’.
    Spatiul vorbitor de limba romana are nevoie de opinii formatoare dar nu de opinii grabite, fuserite.

    Cu multa stima,
    Dr Rod London, Regatul Unit.

  6. Dupa: 1) dosarul primaverii arabe, un esec de imense proportii a interventiei SUA-NATO – Europa de vest, anticipat si criticat de Rusia si confirmat efectiv de toti stakeholderii; 2) dosarul Siriei, un alt esec al SUA – Europa de vest si un succes notoriu al Rusiei; 3) dosarul nuclear iranian, un succes de ultima ora al (in principal) Rusiei si, desigur, esec major al Israelului, cineva trebuie pus la zid, nu-i asa? Ori cine este diavolul mondial de serviciu, altcineva decat cea mai detestata natiune de pe pamant – rusii, raii railor, mancatori de copii cruzi la micul dejun, ucigasi in serie, salbatici, pitecantropii planetei etc., etc? Pe cine urasc romanii mai ardent, feroce si distrugator decat pe rusi?
    Am avut, avem si, din pacate, vom continua sa avem, noi romanii, o nestinsa dusmanie fata de vecini: unguri si rusi. Dar ura viscerala, inepuizabila fata de rusi ne va crea, in cel mai bun caz, imense prejudicii. Fara indoiala, orice expunere politica, culturala, economica sau de alta natura cu privire la rusi, va fi puternic marcata de acest cancer al urii, chiar prezentata suav si academic.

    • Dusmanie noastra, a romanilor ce nu s-au facut frati cu diavolul rosu si au avut de suferit din asta este generata numai si numai de atitudinea conducatorilor rusi. Ei au venit peste noi si ne-au facut numai rau si dupa 200 si de ani de relatii in care numai noi am pierdut si numai ei au castigat, orice fiinta cu minim de judecata realizeaza ca singurul raspuns impotriva lor este de veghe permanenta, de pozitie de aparare.
      Stau si ma gândesc ce ne-a venit bun de la rasarit si nu imi vine nimic in minte. Saracul popor rus e intr-o situatie mai rea, ei nu au de ales, ei nu au varianta. De bine de rau noi avem posibilitataea sa traim sub o umbrela civilizatoare nu care iti pune bocancii pe grumaz.

      • O distinctie foarte bine venita in ultimul paragraf…. Rusii au fost si ei „sub vremi” ca si noi romanii. Si mai trebuie adaugat ca sub bolshevici nimeni nu a suferit mai mult decit rusii….

        Paradoxal, poporul roman (cu exceptia transilvanenilor) a venit in contact cu civilizatia occidentala prin intermediul rusilor incartiruiti pe la noi cind cu razboaiele ruso-turce, regulamentele organice, etc….

        Ar mai fi de semnalat ca ideea „statului natiune” este o creatie a sec.XIX (sau putin inainte). Pina atunci toate statele considerau cit se poate de normal ca statul X sa fie multinational….. In acest context se inscrie si avansul Rusiei in spatiul ce pina atunci apartine de fapt si de drept portii otomane si nu noua romanilor…. Noi eram o provincie ototmana semi-autonoma si atit. Rusia sustinea, si nu e cu totul neadevarat, ca vrea sa elibereze crestinii ortodoxi din stapinirea otomana. Evident ca eliberarea venea la pachet cu inglobarea in imperiul țarist. Dar nici nu le trecea prin minte ca asta ar fi ceva negativ.

        UK credea/sustnea ca acolo unde se duce aduce ordinea britanica si toata lumea artrebui sa fie fericita….. Astazi gindim diferit. Avem alte standarde. Multiculturalismul de astazi, diversitatea erau vazute ca o piedica in calea progresului. Uniformitatea (nu absurda) era vazuta ca o cheie a progresului rapid…..

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro