La finele anului trecut, pe Contributors.ro, propuneam o listă(1) a temelor relevante de politică internaţională pentru anul care avea să urmeze. În mare parte, acestea s-au dovedit reale, dinamice şi elocvente în raport cu ceea ce au însemnat dosarele esenţiale de politică internaţională într-un 2013 mediocru, dominat de turbulenţele post – „primăvara arabă” din Orientul Mijlociu (în special în Siria şi Egipt, dar într-o oarecare măsură şi în Libia sau Tunisia), de eforturile politice şi economice ale Uniunii Europene de a depăşi vârful crizei în zona Euro (cu câteva succese notabile de etapă dar şi cu falimentul mascat al Ciprului, respectiv explozia şomajului în sudul Europei), de dosarul nuclear iranian şi instalarea noului preşedinte al Republicii Islamice (cu toate consecinţele revizitărilor discursive ale Teheranului, după 3 august), de aşteptările consistente legate de noul secretar de stat american John Kerry privind dinamizarea politicii externe a Statelor Unite în al doilea mandat al lui Barack Obama, pe anumite teme trenante, şi, în fine, de importanţa în continuă creştere a politicii energiei, importanţă validată (din nefericire pentru România, Ungaria şi Bulgaria) de comentariile intense în urma eşecului Nabucco West, proiectul gazoductului strategic destinat „coridorului sudic” al Uniunii Europene.
Angela Merkel a fost reconfirmată fără mari emoţii pentru al treilea mandat de cancelar al Germaniei, elementul oarecum surprinzător fiind revenirea la marea coaliţie CDU/CSU-SPD din primul ei mandat (aproape 80% în Bundestag), în urma eşecului liberalilor de la FDP de a intra în Parlament. Stabilitatea pe termen mediu a marii coaliţii de la Berlin va depinde în primul rând de performanţele economiei germane în contextul zonei Euro şi de gradul de satisfacţie economico-socială a germanilor, existând în orice moment riscul repoziţionării social-democraţilor ca partid de opoziţie, cu pretenţii la câştigarea viitorului scrutin, mai ales după trei victorii consecutive ale creştin-democraţilor.
Asia a confirmat de asemenea predicţiile, cu o escaladare a tensiunilor sino-japoneze în Marea Chinei de Est şi cu încercările dramatice ale Coreei de Nord de a speria vecinii şi lumea cu rachetele pe care le expune periodic în delirante parade roz, în speranţa relaxării sancţiunilor economice internaţionale. Ca element de noutate, prezentarea publică, la Phenian, a informaţiilor privind eliminarea unui influent unchi al actualului lider Kim Jong Un şi a anturajului acestuia a reprezentat mesajul cât se poate de transparent al regimului privind întărirea puterii tânărului dictator şi acceptarea definitivă, de către sistem, a celei de-a treia generaţii a dinastiei Kim.
Desigur, a mai fost Summitul de la Vilnius, un semi-eşec al Uniunii Europene şi al Programului „Parteneriatul Estic”, dar ar fi bine să realizăm că, la nivel global, parafarea Acordurilor de Asociere de către Georgia şi Republica Moldova, chiar dacă importantă pentru aceste două state şi pentru regiunea noastră, nu reprezintă totuşi o temă cu impact major, care să marcheze cu adevărat politica internaţională. Cu atât mai mult cu cât parafarea în sine nu este, tehnic vorbind, nici începutul, nici sfârşitul unui lung proces de apropiere a celor două mici republici post-sovietice de Uniunea Europeană, proces cu final incert. Privit de peste Atlantic, de pildă, Summitul de la Vilnius nici nu mai figurează astăzi pe lista evenimentelor politice semnificative ale anului care se încheie.
Surprizele nu au lipsit. Neaşteptate şi îngrijorătoare au fost anul acesta exacerbările populismului, euroscepticismului, xenofobiei şi revizionismului în unele ţări europene (dincolo de limitele, să zicem rezonabile, ale intereselor electorale de moment), precum şi protestele din marile oraşe ale Turciei şi Braziliei, care au erupt împotriva cursului unor spectaculoase creşteri economice şi de profil public internaţional, din ultimii zece ani, ale celor două state membre ale G20. Desigur, privind retrospectiv, pentru fiecare din aceste procese sociale şi politice, neanticipate în urmă cu un an, există acum explicaţii destul de limpezi. Turcia şi Brazilia figurează, de altfel, pe lista The Economist în categoria ţărilor cu risc crescut de nelinişti sociale (a doua ca grad de ameninţare, după grupul de state cu risc extrem) şi în anul care urmează, alături de statele din sudul Europei.
Dar la ce ne putem aştepta anul viitor? 2014 nu va aduce, probabil, teme complet noi faţă de cele din portofoliul anului 2013, dar va însemna oportunitatea clarificării unora dintre dosarele cheie ale agendei internaţionale sau, în alte cazuri, creşterea confuziei şi adâncirea dilemelor. Pe aceasta linie îmi propun să structurez foarte succinta proiecţie a anului politic care urmează.
Orientul Mijlociu va ţine, probabil, capul de afiş al politicii internaţionale şi în 2014. Pe de o parte, Siria va intra curând (februarie) în al patrulea an al devastatorului război civil început odată cu revoltele împotriva regimului Bashar al-Assad, în timpul Primăverii Arabe. Nesoluţionarea conflictului sirian este marea ruşine şi marele eşec al liderilor politici ai lumii. Impasul este deocamdată total, tragedia este inimaginabilă iar numărul victimelor a trecut acum câteva luni de o sută de mii. Atacul criminal cu gaz sarin din august de la Damasc, cert ca existenţă dar neclar ca autorat, împinge Occidentul în dilema alegerii între un preşedinte controversat şi o opoziţie infiltrată de grupări fundamentaliste islamice (de exemplu, al-Nusra), posibil cu unele legături pe linia organizaţiei Al Qaeda. În mod normal, criza siriană ar trebui să cunoască o soluţionare în 2014, cel puţin din perspectiva stopării uciderii civililor, chiar dacă viitorul politic al Siriei va rămâne confuz, atâta vreme cât Rusia nu va accepta o variantă negociată a unei noi puteri la Damasc, până la organizarea de alegeri credibile, deocamdată evident imposibile. Rămâne aşadar ca regimul Bashar al Asad să distrugă armele chimice, conform înţelegerilor internaţionale.
Tot o dilemă de principiu rămâne acceptarea sau condamnarea internaţională a regimului militar rezultat din lovitura de stat de pe 3 iulie a.c., de la Cairo. Generalii egipteni au arestat (răpit) practic un preşedinte ales cu doar un an în urmă, recunoscut de comunitatea internaţională, dar acuzat tot mai mult (mai ales ulterior răpirii de către armată, pentru a i se fabrica un „dosar” şi a justifica arestarea, respectiv deţinerea sa ilegală) de înclinaţii autoritariste, de „trădare” şi de o direcţie politică islamistă, incompatibilă cu paradigma democraţiilor liberale occidentale dar şi cu interesele nomenclaturii militare care conduce Egiptul de şase decenii, din umbră sau explicit. Fundamentalist şi retrograd este însă şi regimul Arabiei Saudite (într-o măsură chiar mai mare ca cel precedent de la Cairo) dar acolo toată lumea occidentală se face că nu vede încălcarea drepturilor omului şi islamismul, din motive de politică externă. Pe de altă parte, trebuie spus, la fel de ilegitime şi incompatibile cu democraţiile liberale sunt şi loviturile de stat, dictaturile militare şi reprimarea violentă a manifestaţiilor de susţinere a unor lideri aleşi şi îndepărtaţi abuziv de la putere. Victimele au apărut, practic, pe străzile din Cairo după lovitura de stat din 3 iulie, nu în regimul preşedintelui Morsi, chiar contestat fiind în Piaţa Tahrir de o parte a societăţii egiptene. De altfel, Casa Albă a anunţat recent stoparea furnizării de ajutor militar şi financiar regimului (ilegitim) de la Cairo. Deocamdată, nu există garanţii că organizarea de alegeri în Egipt ar putea duce la o soluţie de guvernare democratică, eficientă şi credibilă, acceptată deopotrivă şi de populaţie, şi de armată, şi de puterile occidentale. Interzicerea Frăţiei Musulmane, organizaţie trans-naţională, panarabă, înfiinţată în 1928 chiar în Egipt, nu rezolvă problemele locale, ci doar pune încă o dată capacul peste ele şi favorizează tentaţia terorismului. Criza egipteană de sistem şi de legitimate politică nu va fi, cel mai probabil, rezolvată prea curând iar nemulţumirea oamenilor, protestele şi tulburările violente vor continua, până la apariţia unui lider (regim) capabil de o reconciliere internă autentică a celei mai mari ţări arabe.
Alegerile pentru Parlamentul European, din 22-25 mai a.c., vor da o altă configuraţie politică instituţiilor europene. În toamnă, Manuel Barroso va lăsa locul unui alt preşedinte al Comisiei iar Herman van Rompuy unui alt preşedinte al Consiliului European. Începe, practic, un nou „cincinal” la Bruxelles, o nouă eră politică, foarte posibil cu grupuri parlamentare eurosceptice mai consistente numeric şi mai virulente, cu efect de blocaj decizional. Marea Britanie va încerca o renegociere a acordurilor sale cu Uniunea, pe fondul ascensiunii partidului eurosceptic UKIP şi a referendumului de independenţă din Scoţia, programat pe 18 septembrie. Uniunea bancară, negociată cu succes la finele lui 2013, va trebui consolidată de o dificilă dar absolut necesară uniune fiscală, dacă se mai doreşte salvarea proiectului european integraţionist şi a monedei unice.
Statele Unite vor avea mid-term election pe 4 noiembrie 2014, pentru cele 435 de locuri din Camera Reprezentanţilor şi 33 de locuri (o treime) din fotoliile Senatului. Republicanii vor aborda extrem de energic acest scrutin, cu mesaje şi atitudini foarte critice la adresa administraţiei Barack Obama, dorind să obţină majoritatea în ambele camere ale Congresului. Se vor profila deja şi primele nume pentru alegerile primare (în cadrul celor două mari partide) de desemnare a viitorilor candidaţi la prezidenţiale.
China se va apropia şi mai mult de limita creşterii economice a modelului mixt comunist-capitalist şi de o anticipată criză de sistem, despre care am mai scris (2). Din păcate, orice regim care începe să gâfâie economic are tentaţia de a recupera prestigiu pe linie internaţională, politica externă a Beijingului urmând să devină din ce în ce mai asertivă iar tensiunile regionale cu Japonia (Marea Chinei de Est) şi Filipine (Marea Chinei de Sud), probabil, mai condimentate cu gesturi simbolice de forţă şi declaraţii reciproce contondente.
În fine, Iranul va fi în continuare o temă de urmărit, cu tentaţiile strategice (contradictorii) ale Statelor Unite şi Uniunii Europene de a continua negocierile pe dosarul nuclear cu noul preşedinte moderat Hassan Rouhani, în vederea unei reconcilieri istorice, şi ale Israelului de a trata foarte ferm şi fără niciun compromis cu Iranul, chiar cu posibilitatea înăspririi sancţiunilor internaţionale sau chiar, la limită, a considerării unei distrugeri a instalaţiilor nucleare iraniene, prin acţiune militară unilaterală. Israelul va face tot posibilul pentru a contracara revenirea Iranului în diplomaţia internaţională, revenire care lezează totodată profund şi interesele Arabiei Saudite. Statele Unite însă, în noua abordare a Orientului Mijlociu, se pare că vizează recrearea vechilor echilibre de forţe între şiiţi (de exemplu, Iranul) şi suniţi (Arabia Saudită), în locul unei supremaţii frustrante a suniţilor asupra întregii regiuni.
Mai aproape de interesele regiunii noastre, este de urmărit tensiunea în creştere între dorinţa Uniunii Europene de a avansa ca influenţă spre Est (dar, atenţie!, nu neapărat de a acorda perspective clare de aderare vreunui stat) şi dorinţa Rusiei de a se opune acestui proces politic de „occidentalizare răsăriteană”. Încurajat de succesele de politică externă din 2013 (blocarea în ultimul moment a intervenţiei americane în Siria, deturnarea opţiunilor strategice în Ucraina, Azerbaidjan, Armenia) Preşedintele Putin va continua probabil abordarea vizibil anti-occidentală şi anti-reformistă, presărată cu măsuri economice energice de combatere a „apropierii de frontierele Rusiei şi de atingere a intereselor strategice ale Moscovei” în regiunea de proximitate a federaţiei. Până la finalul Olimpiadei de iarnă de la Soci (februarie), Putin va accepta să facă unele gesturi simbolice de compromis, precum recenta graţiere a lui Hodorkovski şi a militantelor de la Pussy Riot (posibil şi alte gesturi de imagine), pentru a limita pericolul boicotării Jocurilor Olimpice de către liderii occidentali. Dar tensiunea ruso-europeană privind reaşezarea plăcilor tectonice la periferia continentului se va relua negreşit peste câteva luni.
Ca observaţie generală, 2014 va fi un an fără alegeri naţionale pentru şefi de stat şi de guvern la nivelul marilor puteri ale lumii (în absenţa unora anticipate, neprevăzute acum), ceea ce poate crea şansa unor discuţii constructive, pe fondul problemelor, dar acest lucru nu înseamnă neapărat stabilitate şi clarificarea sistemului de relaţii internaţionale. Ca interes local (regional) pentru zona din care facem parte, sunt aşteptate alegerile prezidenţiale din România şi alegerile parlamentare din Republica Moldova. Nici unele, nici altele, nu vor schimba lumea, dar pot avea un anumit impact asupra regiunii de la frontierele Uniunii şi mai ales asupra relaţiilor dintre cele două state de limbă română.
Pentru noi, cea mai importantă şi preocupantă temă de politică internaţională este (ar trebui să fie) slăbirea treptată a coeziunii Uniunii Europene, populismul şi xenofobia care încep să o macine, criza de reprezentare politică, scăderea nivelului de viaţă al clasei mijlocii, cea care dă echilibrul oricărei societăţi, intensificarea nemulţumirilor populaţiei şi protestelor de stradă în majoritatea statelor membre şi, în perspectivă, pericolul dezintegrării politice şi economice continentale, respectiv trecerea la „Europa cu două viteze”. Faţă de un asemenea nedorit scenariu, aşa cum am mai spus, suntem total nepregătiţi în acest moment din perspectiva politicii externe (nu mai vorbim de cea internă), având relaţii bilaterale relativ slabe cu toate marile puteri ale Europei şi nefiind simpatizaţi, din varii motive, în niciunul din centrele de putere ale Uniunii. Dar despre lucrurile acestea vom mai vorbi, anul viitor.
Până atunci, oameni buni, Crăciun fericit şi An Nou cu bucurii!
___________________
[1]https://www.contributors.ro/global-europa/2013-cateva-teme-de-politica-internationala/
[2]https://www.contributors.ro/editorial/spre-o-inevitabila-criza-de-sistem-a-chinei/
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Da, slabirea accelerata si nu treptata a constructiei Uniunii Europene este probabil cea mai importanta problema pentru Romania. Deocamdata noul proiect economic si social este numit Europa cu Doua Viteze. Rezultatele deciziilor politice in majoriatea cancelariilor vest europene spun cu totul altceva. Practic se accentueaza constructia Core Europe si restul continentului.
Recesiunea economica (din care nici poveste sa fi iesit) a dezvaluit deficientele fundamentale a marelui proiect european. Un numar redus de state europene au capacitatea de a fi eficiente economic: toate au probleme sociale grave. Banii pentru asigurari sociale nu mai acopera demult cheltuielile reale. Bugetele de dezvoltare, research si development, infrastructure maintenance sunt anual ciopartite si banii transferati pentru cheltuieli sociale.
Legislatia imigrarii se inaspreste de la un an la celalalt. Ipocrizia este the name of the game: libera circulatie a fortei de munca pentru bulgari si romani se loveste de workers’ annual quota, prioritati pentru localnici si un aparat birocratic complicat, scump si lent care avizeaza angajarea muncitorilor comunitari in tzarile uniunii. Pe hartie arata bine: in practica barierele se inaspresc si conditiile impuse la fatza locului romanilor si bulgarilor incep sa devina draconice.
Deja izolata si cu avertismente dure la activ din pricina derapajelor constitutionale din ultimii doi ani, Romania se bucura de toata „atentia” si scrutinul european. Fiecare euro finantat este verificat iar valoarea penalizarilor pe care le platim de ani buni va creste exponential in 2014. Oficialii de la Bruxelles se vor lega de fiecare regulament si procedeu pentru a demonstra ca guvernele Romaniei sunt corupte profund, ca infrastructura administrativa in teritoriu este controlata de clanuri care sprijina diverse partide si guverne si ca in concluzie Romania este un stat care are prea putin in comun cu un strat de drept democratic si european. Asa ca la ce bun sa pompam bani acolo cand Europa poate sa-i foloseasca mult mai bine pentru a-si rezolva din problemele multe si grave pe care le are. Aceasta noua orientare a Bruxelles-ului a devenit foarte vizibila in 2013. Convingerea mea este ca vor continua mult mai dur pe aceeasi cale.
Rapoartele care vor veni (inclusiv cel pe justitie) nu vor face decat sa usureze drumul executarii unor proceduri exceptionale la nivel europen cand va sosi timpul. Se pare ca timpul respectiv se apropie cu repeziciune.
Evident ca exista numeroase solutii si strategii teoretice care sa evite blocarea Romanei in situatia de mai sus. Dar nici una nu va fi adoptata de guvernantii de la Bucuresti. Nu pentru ca nu vor. Pentru ca nu sunt capabili de asa ceva, presiunea din teritoriu asupra lor este prea mare. Sunt putine firmele romanesti care sunt self-suficient si competitive pe plan european sau mondial. Foarte putine. Majoritatea sectorului economic intern este conectat la contracte preferentiale cu statul. Aceste firme nu pot rezista nici macar o luna pe o piata dechisa si comptetitiva. Singura sansa de supravietuire sunt contractele suculente cu statul, la sume umflate de cateva ori fata de valoarea reala a serviciilor sau produselor pentru ca diferenta merge direct in buzunarele partidelor si politicienilor. Altfel nu pot supravietui nici unii si nici altii.
Este un cerc vicios din care Romania are nevoie de mult timp ca sa poate iesi din el. Iar timpul nu lucreaza deloc in favoarea Romaniei. Democratia reala este un subiect inca controversat si putin inteles in Romania in special la nivelul maselor largi de alegatori. De aceea si au avut loc derapajele din ultimii doi ani pentru ca electoratul accepta asa ceva. Este nevoie de timp si sprijin direct (monitorizare) din partea UE ca Romania sa continue sa faca progrese lente in aceasta directie. Din nefericire pentru noi, UE si-a pierdut rabdarea. Are probleme mult mai stringente si mai grave de care sa se ocupe.