Președintele “Casanova” și dreptul la viață privată

“Cine și-ar fi închipuit ca Hollande va deveni un Casanova?”, afirma Frederic Mitterrand pe un post belgian de televiziune la scurt timp după dezvăluirea de către revista de scandal Closer a presupusei aventuri amoroase a președintelui Franței, Francois Hollande, cu actrița Julie Gayet.

Closer a publicat fotografii care insinuează că președintele, urcat pe un scooter cu cască pe cap în spatele unui agent al serviciului secret, întreține o relația cu actrița într-un imobil nu departe de Palatul Prezidențial Elysee.

Ironia fostului ministru al culturii (2009 – 2012) sub președinția predecesorului lui Hollande, Nicolas Sarkozy, nu este deloc surprinzătoare, dată fiind antipatia dintre fostul și actualul președinte al Franței, care s-au înfruntat direct în alegerile prezidențiale din 2012.

Dar Frederic Mitterrand este și nepotul fostului președinte al Franței, socialistul Francois Mitterrand, cel care a reușit să prevină pe timpul vieții dezvăluirea în presă a relației sale cu Anne Pingeot, din care a s-a născut în 1974 Mazarine Pingeot și care au participat la înmormântarea acestuia în 1995 alături de soția și cei doi fii legitimi.

Calificarea drept “Casanova” a  actualului președinte al Franței se bazează pe relațiile sale cu trei femei: Segolene Royal, prima sa parteneră cu care are patru copii și de care s-a despărțit în 2007, imediat după pierderea alegerilor prezidențiale de către candidata de atunci a Partidului Socialist în favoarea lui Nicolas Sarkozy, Valerie Trierweiler și Julie Gayet.

Hollande, pe atunci prim secretar al Partidului Socialist (PS), se afla într-o relație pe care încercase să o țină secretă cu jurnalista Valerie Trierweiler. După despărțirea de Royal, Hollande și Trierweiler au devenit oficial parteneri.

Royal și Trierweiler au rămas în relații de profundă adversitate, fapt care s-a reflectat și pe scena publică, mai întâi în cursul alegerilor primare din 2011 pentru învestitura PS la candidatura la președinție și mai apoi după alegerea lui Hollande în funcția de președinte în mai 2012, când Trierweiler l-a sprijinit în alegerile parlamentare pe Olivier Falorni, un candidat PS disident, care a învins-o pe Royal, privând-o astfel de posibilitatea de e reveni în politica mare în funcție de președintă a Adunării Naționale.

Iată însă că la mai puțin de doi ani de la instalarea sa la Palatul Elysee, presa vuiește cu privire la o a treia femeie în viața lui Hollande: actrița de 41 de ani, Julie Gayet.

Nici președintele, nici prezumptiva sa amantă nu au dezmințit legătura amoroasă, dar s-au declarat amândoi scandalizați de încălcarea vieții lor private, iar Gayet a acționat în justiție revista Closer, cerându-i daune de 50000 de euro.

Președinți protejați

Legislația în materie de protejare a vieții private în Franța este extrem de severă, inclusiv când e vorba de persoane publice.

Așa se face că mai toți președinții celei de-a cincea republici franceze, cu excepția fondatorului ei, Charles de Gaulle, au fost protejați de dezvăluiri jenante în presa franceză, de o manieră care ar fi inimaginabilă în țările anglo-saxone.

Pe lângă deja menționatul Mitterrand, predecesorul  său, Valery Giscard d’Estaing, încuraja chiar zvonurile privind amantele sale, succesorul lui Mitterrand, Jacques Chirac, avea reputația unui apetit sexual nepotolit, potrivit unei cărți publicate în 2001 de fostul său șofer, Jean Claude Lomond – “trei minute, inclusiv dușul”. În sfârșit, Sarkozy, a divorțat chiar în cursul mandatului său de Cecilia, recăsătorindu-se aproape imediat cu actrița și cântăreața Carla Bruni (a treia căsătorie a lui Srakozy), pe fondul  unor zvonuri intense cu privire la diferite aventuri amoroase.

Monsieur normal

Sarkozy a fost chiar supranumit președintele “bling-bling”, datorită vieții sale private care a pus de multe ori în umbră activitatea sa de șef al statului.

Pe acest fond, își face apariție “monsieur normal” – Francois Hollande – un politician de aparat, fără anvergura politică și istorică a unui De Gaulle, fără eleganța unor Pompidou sau Giscard, fără aura de intelectual a lui Mitterrand sau bling-bling-ul lui Sarkozy.

Ba chiar Hollande a promis să redea funcției prezidențiale sobrietatea cuvenită. Dar odată ales promisiunile s-au spulberat.

S-a constatat repede că “Monsieur normal” (înalt de 1,70m, cu un început de chelie și cu alură de funționar public de nivel mediu) era mult prea normal, ba chiar șters, atunci când era vorba de a conduce Franța și mai puțin normal acolo unde ar fi trebuit să fie, în viața privată.

Pe fondul degradării situației economice în Franța și a creșterii continue a șomajului, Hollande a devenit, potrivit sondajelor de opinie, cel mai impopular președinte în cei 55 de ani ai celei de-a Cincea Republici Franceze, cu o rată de aprobare aproape de 20%.

Și tocmai când președintele se pregătea să anunțe, într-o conferință de presă, schimbarea politicii economice a guvernului înspre liberalizare (întocmai ca mentorul său ideologic, Francois Mitterand, în 1983, după doar doi ani de experimente socialiste eșuate), a explodat bomba Gayet din Closer.

Nu doar că a aceasta a distras atenția de la anunțul politic, ci a aruncat-o pe partenera prezidențială în disperare: Trierweiler a fost internată imediat în spital și nu a făcut nimic ca să descurajeze zvonurile că ar fi luat chiar o supra-doză de pastile după șocul dezvăluirii infidelității partenerului ei.

Iar președintele Hollande, chiar dacă a recunoscut că există probleme în relația cu partenera sa, a refuzat să clarifice în conferința de presă statutul partenerei sale de Primă Doamnă, mai ales în perspectiva unei apropiate vizite în Statele Unite.

După o săptămână, el a vizitat-o pe Trierweiler în spital, aparent urmând o interdicție a medicilor de a o vizita mai devreme, iar partenera sa a fost externată și s-a întors la reședința prezidențială.

Prima Doamnă?

Întrebările însă rămân și în primul rând cât va mai dura această relație? Trierweiler este cunoscută pentru gelozia ei, pe care a resimțit-o pe deplin Royal, ca și pentru impulsivitatea ei, care a făcut ca în ultimii doi ani să amestece relația privată cu președintele în activitatea sa publică.

Activitate care este subvenționată, potrivit presei franceze cu 20000 de euro pe lună, ceea ce reprezintă cheltuielile unui birou cu cinci angajați permanenți în incinta Palatului Elysee. Aceeași presă franceză comentează totuși că Trierweiller costă contribuabilul cu 50% mai puțin decât predecesoarea sa, Carla Bruni-Sarkozy.

În aceste condiții, prestigiosul cotidian german  Frankfurter Allgemeine Zeitung se întreba care trebuie să fie rolul unei Prime Doamne și scria: “Escapadele nocturne ale lui Hollande atrag atenția nu numai asupra sa ci și a funcției sale”.

Hollande – “urât și penibil”

Și aici revenim la discuția cu privire la dreptul la viață privată al demnitarilor. Este aceasta o chestiune tipic franceză, luată în derâdere, uneori cu satisfacție vitriolantă, de presa din țările anglo-saxone sau merită o dezbatere mai largă?

La urma urmei, 77% dintre francezi afirmau potrivit unui recent sondaj IFOP că afacerea Hollande – Gayet e o chestiune privată, iar 84% spuneau că aceasta nu le-a schimbat opinia cu privire la președinte.

Sau președintele apare ”ridicol” așa cum scria săptămânalul satiric Le Canard Enchaine, citându-l pe Sarkozy care l-ar fi criticat pe predecesorul său? Sau și mai rău, este el “moche et minable” – “urât și penibil” așa cum  s-a scăpat jurnalista Michelle Cotta pe televiziunea publică France 2, neștiind că microfoanele erau deschise?

A fost periclitată securitatea președintelui de această presupusă aventură amoroasă? Ministrul de interne, Manuel Valls, susține că nu, deși unele relatări de presă au susținut că nu era prea încântat de turnura pe care au luat-o evenimentele, iar alte ziare au scris că Trierweiler – creditată cu susținerea sa în funcție în 2012 – l-ar fi acuzat pe Valls de “trădare”, cu alte cuvinte că ar fi știut despre relația Hollande – Gayet și că a ținut-o ascunsă de ea.

Cert este că și relația Hollande – Gayet – după unii veche din 2011 – și cea Hollande – Trierweiler  dinainte de 2007 au fost cunoscute sub formă de zvon și nu au apărut în presă decât atunci când nu a mai fost posibil să fie trecute sub tăcere.

În orice caz, comentatorul Daniel Psenny  de la Le Monde recunoștea că viața privată a politicienilor este un tabu în Franța.

Efectul politic

Se repercutează afacerea Hollande – Gayet asupra capacității de a guverna a unui președinte a cărui cotă de neîncredere oricum bate toate recordurile?

Cert este un lucru: funcția de președinte al Franței este de departe cea mai puternică funcție executivă dintr-o țară a Europei Occidentale, dacă nu cumva din întreaga Uniune Europeană.

Prestigiosul profesor de drept constituțional  Maurice Duverger a asemuit într-o carte publicată în 1974 regimul celei de-a Cincea Republici cu o “monarhie republicană”,  iar Francois Mitterrand, pe când era oponentul lui De Gaulle în 1964, a publicat un eseu în care caracteriza același regim drept “lovitura de stat permanentă” (ceea ce nu l-a împiedicat să uzeze – iar unii spun chiar să abuzeze – de prerogativele acestei funcții și să fie cel mai longeviv – 14 ani – șef de stat republican al Franței).

Aceasta face ca președintele Franței să aibă puteri considerabile, dar și responsabilități pe măsură. Și când ceva merge rău în Franța șeful statului plătește factura politică. Așa s-a întâmplat cu De Gaulle în 1969, Giscard în 1981 sau Sarkozy în 2012.

Și cu toată tradiția franceză de neingerință în viața publică a politicienilor, în secolul al XXI-lea și în epoca internetului efectul coroziv al unor asemenea dezvăluiri poate fi, pe termen lung mai ales, destul de imprevizibil.