În plină iarnă, la fel ca în decembrie 2004, ucrainenii iau cu asalt pieţele, clădirile şi instituţiile puterii, la Kiev şi în alte oraşe din vestul ţării, pentru a-şi duce la bun sfârşit Revoluţia pro-occidentală începută acum zece ani, întreruptă însă lamentabil de conflictul personal (alimentat, se pare, cu abilitate, atât din interior, cât şi din exterior) dintre liderii „portocalii” ai marilor speranţe, Viktor Iuscenko şi Iulia Timosenko.
Învingătorul contestat de atunci, liderul Partidului Regiunilor şi fost prim-ministru Viktor Ianukovici, răsturnat de la putere prin anularea în justiţie a alegerilor prezidenţiale şi reluarea lor în ianuarie 2005, a revenit lejer în funcţie, în februarie 2010, succedându-i lui Iuscenko după un mandat dezamăgitor al regimului portocaliu. Revoluţia atât de frumos colorată îşi vedea astfel idealurile pro-occidentale stinse prematur, îngropate în neputinţa clasei politice locale de a desprinde Ucraina de sfera de influenţă a marelui vecin de la Răsărit.
De data aceasta, oamenii par decişi să nu mai admită niciun fel de compromis cu puterea pro-rusă, acuzată de compromiterea perspectivei europene a ţării, şi solicită alegeri prezidenţiale anticipate. Tensiunile post-Vilnius din societatea ucraineană, ajunse la punctul de fierbere, au degenerat în confruntări de stradă, abuzuri ale autorităţilor şi violenţe, pe fondul organizării unor proteste masive în mediile urbane, în special în capitală şi în vestul ţării, inclusiv la Lvov şi Cernăuţi, dar mai nou şi la Dniepopetrovsk. Apar informaţii că au izbucnit proteste şi în est, chiar la Donetsk, în zona de unde provine Preşedintele Ianukovici. Confruntările s-au soldat deja cu morţi şi sute de răniţi. Ucraina, ca stat, este pe marginea prăpastiei.
Presat pe toate canalele, Viktor Ianukovici pare că ezită pentru prima oară în faţa mulţimii dezlănţuite şi oferă postul de prim-ministru lui Arseni Iatsieniuk, unul din liderii opoziţiei, şi pe cel de vicepremier lui Vitali Klichko, liderul formaţiunii UDAR. Până la această oră, opoziţia a refuzat însă orice compromis cu preşedintele în exerciţiu, căruia i se cere imperativ demisia. Se solicită totodată revenirea la Constituţia de până în 2004 (regim parlamentar), revizuită în direcţia prezidenţialismului în decembrie 2004, în ultimele zile ale regimului lui Leonid Kuchima, şi încă o dată după venirea lui Ianukovici la putere, în 2010. Moscova avertizează pe ton apăsat asupra consecinţelor destabilizării Ucrainei.
Acesta este, pe scurt, tabloul politic încordat al momentului, surprins într-o secvenţă din care se poate evolua practic în orice direcţie, inclusiv spre escaladarea violenţelor şi „ruperea” societăţii între pro-europeni (regiunile de vest şi centru) şi rusofoni (majoritari în estul industrializat al ţării).
În marja conferinţei Geneva II destinată soluţionării războiului civil din Siria, ministrul rus de externe Serghei Lavrov l-a atenţionat pe omologul său american, secretarul de stat John Kerry, asupra pericolelor influenţării opoziţiei din Ucraina şi a interferenţelor occidentale în viaţa politică internă a acestui stat vulnerabil, localizat între Uniunea Europeană şi Rusia. „Sper că m-a înţeles”, a concluzionat cu o tuşă misterioasă şi gravă portavocea diplomatică a Preşedintelui Putin. Cu câteva zile înainte, guvernul american considerase inacceptabilă folosirea forţei împotriva demonstranţilor, iar această poziţie publică a fost apreciată drept o încurajare a continuării şi extinderii protestelor, pe întreg cuprinsul ţării. În America de Nord trăieşte o importantă, veche şi influentă comunitate ucraineană (aproximativ două milioane în Statele Unite şi Canada), extrem de activă ca lobby împotriva puterii actuale pro-ruse din Ucraina.
Momentul politic al crizei de la Kiev este, altminteri, interesant. Rusia este practic prinsă între atenţia acordată evenimentelor dramatice din Ucraina, profund neliniştitoare pentru obiectivul strategic de a menţine „pe orbită” această fostă republică sovietică, şi dorinţa asigurării unui climat politic care să nu afecteze Olimpiada de la Soci, proiect major în care Moscova a investit realmente mult şi din care aşteaptă o recompensă de imagine, credibilitate şi prestigiu internaţional.
Timp de o lună de acum înainte, pentru a evita boicotul liderilor occidentali şi orice reacţie negativă a comunităţii internaţionale, este de presupus că Vladimir Putin va încerca să fie cât mai reţinut posibil faţă de tentativa de răsturnare a regimului de la Kiev. Este aşadar, cel puţin din această perspectivă, un moment în care susţinerea explicită a Preşedintelui Ianukovici (de către Rusia) pare tot mai dificilă, iar vulnerabilitatea acestuia în faţa protestatarilor şi a opoziţiei este mai evidentă ca oricând.
Situată pe o falie geopolitică a continentului, care măsoară, printr-o nefericită tradiţie istorică, jocul de putere al blocurilor de interese aflate de o parte şi de alta, Ucraina este astăzi o miză mare, atât pentru Rusia, cât şi pentru Occident. Vladimir Putin a punctat spectaculos pe scena internaţională, în 2013. După un an reuşit în politica externă, în care a blocat în ultimul moment intervenţia militară americană/occidentală în Siria, a readus Iranul la masa negocierilor şi a stricat petrecerea liderilor europeni la Summitul de la Vilnius (patru din şase state membre ale Parteneriatului Estic s-au orientat spre Rusia, renunţând la Acordul de Asociere, practic o lovitură „în plex” dată Berlinului şi Bruxellesului), Putin se vede acum pus în faţa situaţiei de a pierde Ucraina de sub control.
O demisie a lui Ianukovici ar redeschide, neaşteptat de repede după episodul de la Vilnius, bătălia strategică pentru Ucraina. Ar fi ca o revanşă a pro-occidentalilor după deturnarea Kievului spre Moscova, în noiembrie anul trecut, în ajunul Summitului de la Vilnius. Pentru Rusia, ar fi o pierdere grea, pentru că la fel de bine poate urma peste câţiva ani Belarus, închizându-se astfel aliniamentul Nord-Sud din Estonia până în Bulgaria, iar atunci se va putea spune că Occidentul a retrasat complet frontiera după Războiul Rece, de la Marea Baltică până la Marea Neagră. Anularea acordului de staţionare a flotei ruseşti la Sevastopol, valabil până în 2042, ar urma firesc într-o Ucraină întoarsă cu faţa spre Bruxelles.
Căderea regimului de la Kiev nu ar însemna numai rediscutarea opţiunilor strategice de politică externă ale ţării, dar şi reconsiderarea formulei de organizare statală, din vreme ce deja este pusă în discuţie ordinea constituţională. Ar putea urma un moment cu adevărat istoric, atât de aproape de noi… Şi totuşi, să nu ne facem iluzii, s-ar putea ca „pro-europenii” din vestul Ucrainei, care-l contestă astăzi vehement pe liderul rusofil Ianukovici, să se dovedească mâine mai naţionalişti şi mai puţin europeni decât îşi imaginează Occidentul, iar statutul minorităţilor naţionale să nu aibă deloc de câştigat, aşa cum nu a avut în regimul lui Iuscenko.
Pe 4 decembrie 2013, autorul Theophyle anunţa pe Contributors „un articol despre impactul evenimentelor din Ucraina asupra spaţiului românesc (inclusiv R. Moldova)”. Îl aştept cu interes.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„Şi totuşi, să nu ne facem iluzii, s-ar putea ca „pro-europenii” din vestul Ucrainei, care-l contestă astăzi vehement pe liderul rusofil Ianukovici, să se dovedească mâine mai naţionalişti şi mai puţin europeni decât îşi imaginează Occidentul” ?!
Oare autorul a vrut sa ne plaseze in finalul articolului o nota de „optimism” si speranta, in contradictie cu „pesimismul” lui Theophyle??
in forma actuala, cu un est pro-rus si un vest nationalist sau pro-european (dupa cum bate vintul), Ucraina nu are nici un viitor. Daca ar avea ”singe”, liderii opozitiei ar forta o ruptura, insa greu de crezut ca se va intampla asa ceva, astfel ca aceasta vulnerabilitate va face ca in continuare Ucraina sa ramina de fapt la discretia Moscovei.
Totul se întâmplă ”atât de aproape de noi”. Dacă privim în jurul României constatam că încă mai bântuie o fantomă roșie, dacă nu în toată Europa atunci cel puțin în estul și sud-estul ei.
Direcția Europeană încă nu este deținută ferm de către politicienii din România, Bulgaria, R.Moldova, Ungaria. În Ucraina actualul Președinte a arătat clar că refuză Europa.
Faptul că în România există comportamentul dubios al Clasei Politice care nu a reușit să confirme clar, fără nici o posibilitate de îndoială, că luptă pentru drumul European din moment ce vrea și cu China ”și chiar și cu Rusia” iar în R.Moldova comuniștii încă mai există ca partid și tulbură permanent apele este o bază pentru a crede că diplomația rusească se folosește de această incertitudine pentru a-i da speranțe lui Ianukovici să țină în frâu forțele Berkut, astfel încât să stagneze cât mai mult Euro-Maidan – până trece Olimpiada.
După aceea vor da drumul la lesă, pentru că au acordul Rusiei să o facă, astfel trebuie citit avertismentul lui Lavrov către Obama. Ianukovici se preface că poartă discuții, acordă concesii, convoacă Parlamentul. După Soci vor fi puse în aplicare avertizările președintelui Ucrainei cu aplicarea Legii special concepută împotriva manifestanților.
Va fi o operațiune 13-15 Iunie made in Ucraina, dar mult mai sângeroasă.
Dacă această operațiune va reuși iar în România cei care atentează la statul de drept nu vor fi opriți la timp atunci se va produce o resurecție comunistă și în R.Moldova.
Privind la acest prezumtiv tablou final vom putea spune că diplomația rusească a câștigat cupa mondială.
Și când ne gândim că totul s-a declanșat din cauza unei decizii incorecte luată de UE – condiționarea eliberarii Iuliei Timoșenco – putem să facem încă o serie de speculații, de tipul acela care face părul măciucă…
Si eu astept articolul promis de Theophyle.
1.Ucraina este o cauza pierduta pentru UE, cu toate ,,zvicnirile” celor care mai cred ca locul sau este in Europa, iar nu in Asia…
Cauza acestei situatii de facto, este faptul ca UE nu ofera altceva, decit ,,libertate politica” (absoluta), impachetata in reguli sanitare care scumpesc la extrem produsele alimentare, in reguli tehnice, care au sufocat autoservce-urile cu dotari (inutile) si taxe, ce fac nesuportabila intretinerea unei masini, cu reguli financiare si anticoruptie care sufoca baneste intreprinderile, cu reguli ecologice care interzic practicarea cresterii animalelor dupa posibilitatile reale nationale, cu reguli care au instrainat resursele naturale si energetice, incit vom ajunge de dragul UE, sa inghetam de frig iarna, in citiva ani, cu crestere economica negativa (daca nu s-ar fi ,,minarit”, statistica), etc.
Daca Ucraina, ,,scapa” de tentatia naiva de a deveni membra UE si isi planifica o crestere economica rapida, profitind de sprijinul fortuit, din considerente strategice al Rusiei, face cea mai utila politica economica nationala!
2.Integrarea in UE, este utila tarilor mediu dezvoltate economic, unde exista o clasa politica consolidata si responsabila, iar in caz contrar, in conditiile refuzului ca in scurt termen UE sa devina o ,,uniune economica” de tipul fostei RFG, integrarea este folositoare UE.Ea este dezastruoasa pentru catatenii sai, iar exemplul Romaniei este mai mult decit concludent in acest sens, pentru a mai fi nevoie de o analiza completa a dezavantajelor integrarii.
Integrarea va deveni utila cetateanului, din momentul in care UE va monitoriza corectiv intreaga activitatee/evolutie economica, cind va obliga Romania sa construiasca un plan de crestere economica, cu o cifra minima obligatorie (de la 4-5 la suta crestere pe an), cind va cere si obliga tarile UE sa promoveze si ea sa sustina logistic si financiar un proiect de ,,constructie industriala”, a tarilor slab industrializate, cind din Uniune Politica”, se va transforma in Uniune economica reala, cu obiective concrete (proprii) de dezvoltare, in tarile inapoiate economic.
Cum aceasta necesara evolutie nu este nici macar constientizata, pina la formularea si realizarea acestor cerinte, este posibil ca UE sa si dispara treptat, prin eliminarea sau retragerea ,,organizata” a tarilor necompetitive sau nemultumite de stagnarea economica pe care o admite si alimenteaza, prin caracteriul sau politic/birocratic, in locul unuia politic/tehnocratic.
Eu vorbesc de pe pozitia rominului de rind, a ,,stan patitului”, caruia integrarea I-a adus doar ponoase, iar nu performanta economica si un inceput al prosperitatii, la 7 ani de la integrare…
Si stai sa vezi, dle. analist de provincie, ca atunci cand va intra Ukraina, Romania si tu ca cetatean european, veti conta foarte putin. Extrem de putin, catre infim. Doar de fatada, adica o sa ai drepturi – dar fara sa se concretizeze in ceva anume; o sa ai numai obligatii.
Ca sa nu fim singuri, nici Bulgaria nu va mai conta, iar Ungaria va avea sincope serioase incepand cu propria sa identitate. Polonia va deveni interesanta doar ca si granita, dar va fi recompensata cu sustineri pe agricultura.Existi constient ca „granarul Europei” va fi o sintagma literara in fata Ukrainei, iar pozitia geostrategica de invidiat a Ro, va pali pana la transparenta in fata unei tari ce detine aproape 1/2 din zona riverana (de invidiat) a Marii Negre. Nu are rost sa iti spun de industria din parttea vestica unde se asambleaza deja Q7 si alte utilaje cu tehnologie avansata (fata de Logan).
Si uite asa, ne vom intoarce la statutul tinutului intalnit de sciti in calea lor spre Balcani …
De fapt am fost folositi ca si momeala si sperietoarte pentru marile tari interesante. Adica, am fost ce suntem – mana moarta la pokerul europenilor .
Cred ca nu ar trebui sa evitam deloc in discutii pozitia, atitudinea si „interventia”(?) SUA in cazul Ukraina, de fapt in contextul euro-estic. Mi se pare de un foarte rau augur, de o pozitionare a intregului Occident nu numai dezavantajoasa, ci chiar periculoasa pentru intreaga zona. Ea ramane din nou la discretia Rusiei,iar aceasta Rusie nu se va multumi cu cat are, va acapara din nou pozitii mult mai ancorate in realitatea acestor tari. Fara sprijinul SUA si al UE ,euro-estul este descoperit. Iar in timp, de-adreptul neputincios. Repetam istoria Estului lasat la voia … bataillor de vant?