Creştinismul ca bun-simţ

Un prim aspect de luat în seamă atunci cînd, conştienţi ori nu, cutezăm a pretinde – după un parcurs de două mii de ani – că sîntem creştini e acela referitor la încărcătura sa semantico-religioasă. Ce înseamnă, dincolo de accepţiunea biblico-tradiţională, să fii creştin, astăzi? Ce consecinţe imediate, practice decurg din asumarea benevolă a unei atari ipostaze? Ştim ce însemna în trecut, în biserica primară, în vremea interdicţiilor şi a persecuţiilor recunoaşterea deschisă a acestei denominaţiuni. Ştim ce însemna să-ţi asumi public o asemenea postură – riscul capital. Pusă în balanţa sufletului, credinţa a fost, nu o dată, chiar mai importantă decît viaţa. Căci o viaţă lipsită de corolarul credinţei era considerată non-viaţă, rătăcire spaţio-temporală.

Atunci credinţa se susţinea, in extremis, chiar cu viaţa credincioşilor, cu martiriul. Cuvîntul jertfă, derivat din paradigma absolută a exemplului cristic, putea însemna chiar jertfă, nu doar simbol, vagă analogie. Pentru simpla rostire a cuvîntului creştin se putea pierde tot. Credinţa nu era o „spiritualitate” oarecare, ci era împlinire, destin. În contul acestui scop era investit întregul potenţial uman. Viaţa şi moartea alcătuiau, în doze egale, substanţa acestui crez. O credinţă absolută necesita o dăruire şi o implicare absolută. Creştinismul solicita la maximum atît viaţa (un anume mod de viaţă), cît şi moartea (în perspectiva sa radical schimbată, aceea de dătătoare de sens a vieţii). Sumara incursiune în trecut e necesară pentru a putea re-formula sincer întrebarea din unghiul semnificaţiei actuale. Ce înseamnă, hic et nunc, să fii creştin? Ce registru de responsabilităţi individuale şi sociale incumbă asumarea unui asemenea apelativ? Mai ales aici, la porţile Orientului, unde, cum a spus cineva, totul este luat à la légère, chiar şi credinţa. Şi, pentru a păstra sinceritatea în continuare, va trebui să concluzionăm rapid: pentru mulţi, mai nimic. În privinţa responsabilităţilor, a fi creştin a ajuns aproape sinonim cu o mondenitate up-to-date. Cînd acest fapt nu a devenit de-a dreptul o sumă de superstiţii, panteism, ritual desacralizat, proteză sufletească, simplu ornament existenţial. „Să fii creştin a devenit un nimic şi o bufonerie, ceva ce este oricum, fără nici o problemă, ceva ce se dobîndeşte mai uşor decît cea mai măruntă abilitate” (S. Kierkegaard).

Acest cuvînt (e vorba de cel de creştin), pentru a cărui sacră rezonanţă cîndva s-a murit, a ajuns să mascheze stîngaci doar o anumită teamă ontologică, un timid pariu cu eternitatea, cînd nu de-a dreptul ipocrizia. El a ajuns un fel de sistem de avarie a fiinţei. Cei care cred prea ostentativ în creştinismul lor nu-şi mai pun problema să devină creştini. Ei cred că, printr-o simplă părere, pot deveni creştini definitivi. Le este suficient să fie creştini „pur nominali”. Unii transformă căutarea dificilă a credinţei în comoditatea vagă a certitudinii sau în confortul indiferenţei, a negării facile. „S-a descoperit comoditatea neexistenţei lui Dumnezeu, pentru că fără Dumnezeu lumea îşi pierde orice caracter neliniştitor” (L. Pareyson). Credinţa a devenit mai mult „credinţă în cele de necrezut”. Lipsa oricăror repere transcendentale face ca sentimentul religios să fie primul sacrificat, în debordanţa ego-ului, în loc să fie ocrotit la sînul minimului adevăr. Adevăr care, după cum se ştie, e singurul care ne poate procura un destin, ne poate face cu adevărat liberi. Ne face liberi ca oameni, între oameni, dar şi în orizontul ne-limitării. Credinţa este chiar libertatea (limitată) ca formă proiectată în absolut. Nimeni nu-i mai cere creştinului, astăzi, să moară pentru credinţa lui. I se cere, în schimb, o elementară re-deşteptare şi trăire a creştinismului fie şi sub forma vagă, la limita de jos, a bunului-simţ. Căci un anume fel de bun-simţ, de cucernicie bine deprinsă, de conştiinţă este un prim semn decelabil al prezenţei dimensiunii creştine. Bunul-simţ, interioritatea credinţei corect dozate ne pot pune natural în privilegiata postură de creştin. Este vorba despre acea postură elementară de oglindă divină/umană a alterităţii în care te vezi cu atît mai bine cu cît privirea este mai diferită. Nicăieri bunul-simţ nu ar trebui să fie mai în largul lui decît în creştinism. Am putea chiar afirma că religia creştină ar trebui să fie eminamente o religie a maximului bun-simţ. O maxima moralia. Decalogul nu este, pînă la urmă, decît summa bunului-simţ creştinesc. Bun-simţ care ajută reflex la medierea dintre imanent şi transcendent, la posibila lor osmoză. Ajută la vitalitatea virtuoasă (areté) pe care trebuie să o întreţinem, să o cultivăm. Diferenţa dintre faptele noastre cele mai bune şi cele mai rele trebuie să dea constant o medie a bunului-simţ.

Este evident că, raportat la o credinţă care vizează absolutul, a opera cu un concept atît de larg, cum este acela de bun-simţ, pare o incursiune hazardată, de nu chiar inadecvată. El poate fi, în cele din urmă, media necesară unui anumit comportament, în toate momentele concretitudinii sale. După cum poate da cel mai bine măsura creştină (sau nu) a unei conduite. Cu toate că, „ori de cîte ori bunul-simţ este ridicat la rangul de instanţă ultimă a filosofiei, aceasta din urmă trebuie să se arate mefientă”, e de părere M. Heidegger. Bunul-simţ – dincolo de incapacitatea conceptualizărilor filosofico-teologice -, poate totuşi măsura respiraţia unei trăiri, durata şi consecvenţa ei. E vorba de o trăire care nu se mai argumentează prin gesturi extreme, ci, mai degrabă, prin durata şi consecvenţa manifestării cotidiene. Nu mai vizează direct absolutul aparent intangibil, ci evoluează şi în imanenţe tangibile. Credinţa nu se naşte nici dintr-o perfectă cunoaştere, nici dintr-o totală ignoranţă. Credinţa se naşte natural, odată cu fiinţa. Sufletul funcţionează şi cu ajutorul bătăilor de inimă ale credinţei. Astăzi nu mai este nevoie de martiri, ci doar de trăitori ai credinţei, fie şi sub forma maximului bun-simţ. Faptele morale, binele, caritatea, iubirea semenului sînt elementele cotidiene ale martiriului contemporan. A fi creştin (aparent banal) clipă de clipă, nu doar în anumite momente privilegiate, demonstrative, ar putea fi imperativul actualităţii. Pentru credinţă, certitudinea afişată, impenetrabilă este cea mai nocivă. A crede înseamnă, de fapt, a crede şi cu îndoieli ajutătoare. „O credinţă care nu se îndoieşte este o credinţă moartă”, spunea M. de Unamuno. Credinţa este doar ne-credinţă căutătoare. Îndoiala lucrătoare este o componentă a curiozităţii treze, neblazată de prea multe găsiri. Pe Dumnezeu nu îl vom putea cunoaşte (în viaţă fiind) în mod absolut. Putem, în schimb, crede (cu interogaţii de parcurs) în mod absolut. „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” este cea mai de bun-simţ invocare biblică. În „agonie”, şi nu în seninătatea goală, trebuie să fie firescul celui care crede, în sentimentul apocaliptic al vieţii, în dubitum-ul ei cotidian. Cu o formulare pareysoniană, „îndoiala şi revolta nu exclud credinţa; dimpotrivă, nu e credinţă aceea care nu le cunoaşte şi nu le conţine în sine”. Vai de credinţa în care nu se mai îndoiesc decît ateii, agnosticii şi liber-cugetătorii.

Nu de puţine ori, faptele, cuvintele, gîndurile maschează doar necredinţa. Ele nu au nici un corespondent direct în inimă, în suflet. Sîntem, de multe ori, creştini de circumstanţă. Dumnezeu a devenit un mod de a ne minţi creştineşte. Unii trăiesc cu o indiferenţă şi cu o nepăsare de parcă ar fi condamnaţi la viaţa veşnică, la mîntuire. Nu o dată, chiar o anume umilitate afişată nu este decît simplu fariseism. Timpul sacru al credinţei nu trebuie să se îngraşe prea mult. Nici spaţiul ei nu trebuie să se dilate peste limitele cuprinderii. S-a făcut din creştinism un fel de pandant al tuturor angoaselor, un loc comun în care se oferă soluţii la orice, o cale posibilă de a evada din tot soiul de frustrări. Ca atare, toată gestica noastră sacră se livrează imediat neantului. Nu putem fi autentici pentru că ori respingem, ori credem în mod infailibil, demonstrativ. „Două soiuri de fiinţe pe care nu le pot suporta: cei care nu-l caută pe Dumnezeu şi cei care-şi imaginează că l-au găsit” (G. Thibon). Îndoiala evlavioasă, starea de conversio nu prea intră în calcul. Dumnezeu există, în multe cazuri, doar ca să ne demonstreze propriile aporii. El a devenit un fel de zeu al contemporaneităţii, dilema absolută a intermundiarităţii noastre.

Mulţi, mergînd la biserică, au impresia că îi fac divinităţii o imensă favoare. Cred că prin postura şi patosul lor o pun în valoare. Credinţa a ajuns pretext de respingeri arogante sau de certitudini casante. Puţini cred pur şi simplu, fără nici un argument. Ne gîndim la aproapele doar pentru că, în disputa noastră cu cerul, avem nevoie de un martor. Credinţa nu se naşte doar din cuvinte. (Pornită din Cuvînt, credinţa poate să ajungă doar vorbe goale). După cum ea nu se naşte nici din unele fapte aparent creştineşti. Ea se naşte din acea învăluire luminoasă dată de proximitatea îndepărtată a celui care a creat totul. Credinţa se naşte dintr-un soi de bun-simţ care face ca banalele noastre gesturi să aibă o inexplicabilă corespondenţă celestă. Apoi, credinţa nu se argumentează clipă de clipă. Ea se trăieşte cu calmul şi cu firescul respiraţiei. „Credinţa nu este o opinie, ci o stare” (P. Tillich). Numai inexistenţa, neantul, non-fiinţa au tot timpul nevoie de argumente. Credinţa este incomprehensibilă pentru că incomprehensibil este cel care a făcut-o posibilă. Nu există o ştiinţă absolută despre Dumnezeu. Încercările filosofice, chiar şi cele teologice sînt doar simple aproximaţii. (Poezia, din această perspectivă, este mult mai intuitivă. Valenţele rugăciunii stau mărturie). Ca atare, există doar mici ne-ştiinţe îndreptate revelator în direcţia divinităţii. Ea poate fi cunoscută mai mult cu neştiinţa. Sf. Augustin arată că „ştiinţa noastră nu este decît neştiinţă” în comparaţie cu ştiinţa divină. În timp ce atîtea ştiinţe ne îndepărtează savant de Dumnezeu, poate insignifianta energie a bunului-simţ să ne mai apropie de el. Sîntem creştini în măsura în care cucerim acest statut clipă de clipă, zi de zi. Indiferenţa faţă de Dumnezeu se obţine într-o clipă. Credinţa – într-o viaţă. Credem cu adevărat doar în măsura în care ne îndoim tot timpul de credinţa noastră. Nu există credinţă definitivă. Nici un gînd, vorbă sau faptă nu-i pot conferi acest statut. Creştinismul este un proiect mereu deschis. Credinţa este îndoiala (perpetuă) că nu credem suficient. Ea este, în ultimă instanţă, dar dobîndit.

S-a ajuns chiar şi la următorul paradox: în timp ce unii se cred garantat creştini, ei sînt, în realitate, tot mai puţin credincioşi. Nu vom împinge lucrurile pînă acolo încît să acceptăm, odată cu F. Nietzsche, că „în esenţă a existat numai un creştin şi el a murit pe cruce”. Creştinismul înseamnă, în continuare, desăvîrşirea modului de a crede. Pentru a fi adevărată (în desăvîrşirea sa) credinţa trebuie să cadă în banalitatea bunului-simţ. Creştinul se revelează mai degrabă prin gesturi mărunte de pietate, şi mai puţin prin anvergura unor mătănii prea largi. Cine nu găseşte motive de credinţă în aparentele nimicuri ale existenţei nu va găsi prilej de mirare (şi de credinţă) nici într-o divinitate tangibilă. Cine nu crede în cele văzute, greu va crede în cele nevăzute. Biserica ar trebui să re-sacralizeze umilul. Ea ar trebui să fie o maximă autoritate a bunului-simţ. Ar trebui să pornească de la cele mici în direcţia înaltului, să apropie gradual lumina divină, nu să orbească, să epateze cu ea. Biserica ar trebui să ne înveţe să pronunţăm cu prudenţă cuvîntul Dumnezeu. Ea ar trebui să ne înveţe şi să tăcem argumentat în numele lui. În general, credinţa este înecată în prea multă vorbărie (chiar şi preoţească). Cu o expresie kantiană, „judecata noastră asupra întregului trebuie să se prefacă într-o mirare mută, dar cu atît mai elocventă”. Apologia prea fastuoasă face îngerii şi sfinţii inutili. În argumente şi predici prea hazardate Dumnezeu însuşi devine doar un biet pretext. Devine pretextul ofensivităţii celor care ştiu. A celor care cred că pot stîrni, cu simpla lor existenţă, curiozitatea divină. Mai mult, a celor care cred, finalmente, că Dumnezeu există doar datorită existenţei lor, ca să le contabilizeze augustele fapte. Credinţa este transformată, destul de des, într-o afacere cu divinul, într-o nesfîrşită „chermeză metafizică”. Bunul-simţ ne spune că nu putem fi decît creaţia divinităţii, indiferent de numele pe care îl dăm acesteia sau forma sub care ne-o reprezentăm. La fel cum tot el trebuie să ne apropie cu smerenie de ea. Rugăciunea ne poate pune într-o umilitate care ne poate înălţa pînă la dialogul cu creatorul nostru. Acest tip de umilitate este primul pas al măreţiei umane. Căci mare este în credinţă cel care are de unde se umili.

Bunul-simţ ne ajută să putem practica în mod constant acest tip de umilinţă, să nu derapăm în false ego-centricităţi. Credinţa înseamnă şi coborîre către Dumnezeu, nu doar triumfală urcare. Coborîrea către acele simple lucruri care ne spun mai mult despre divinitate decît neclarul bolţii cereşti. „Cu cît cunoaştem mai mult lucrurile particulare, cu atît îl cunoaştem mai mult pe Dumnezeu” (B. Spinoza). Stînd cu ochii fixaţi prea mult pe cer riscăm siguranţa terestră a următorului pas. Iubindu-ne aproapele ne putem umili în modul cel mai înălţător. Sentimentul fundamental de care omul este capabil – iubirea – nu reprezintă, în fapt, decît dozajul unei suite de umilităţi. Maximalitatea se cucereşte cu minimalităţi de traseu, de bun-simţ (askesis). Pînă la urmă, contează şi cum credem. Nici credinţa nu se poate manifesta oricum. Trebuie să respectăm reţeta unui anumit metabolism. Nu putem pur şi simplu să-i dăm telefon lui Dumnezeu. Nici să-l scoatem la o plimbare metafizică. Nu ar trebui să insistăm atît de mult pe dovedirea existenţei lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, pe dovedirea existenţei credinţei noastre. Este evident că nu putem dovedi, cu toţii, existenţa lui Dumnezeu. Dar trebuie să ne comportăm (în credinţă) ca şi cum am putea face acest lucru. De fapt, felul nostru de a crede poate dovedi cel mai bine această existenţă. Celor care nu beneficiază direct de inspiraţia (revelaţia) divină le rămîne la îndemînă inspiraţia bunului-simţ. Căci sîntem egali în posibilitatea de a crede, nu în posibilitatea dovedirii realităţii şi profunzimilor credinţei. Odată acceptată, credinţa este obligaţia noastră de creştini, şi nu dovedirea realităţii onto-metafizice a divinităţii. „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan). Am putea chiar cuteza aserţiunea: credinţa are sens doar atîta timp cît nu putem demonstra direct, imediat şi ultimativ existenţa lui Dumnezeu. Dacă demonstrabilitatea existenţei lui ar fi la îndemîna oricui valenţele credinţei s-ar volatiliza. În lucrurile clare, uşor demonstrabile, este inutil să mai crezi.

Credinţa nu presupune cu necesitate exhaustivitatea cunoaşterii (fatalmente limitată), ci ea reclamă imperios adevărul. Adevăr care poate fi uneori independent de cunoaştere. Aparent paradoxal, credinţa este legată de o anumită formă de ne-demonstrabilitate. Credinţa sinceră nu cere prea multe argumente şi dovezi. Ea cere doar trăire autentică. Parafrazîndu-l pe H. Bergson, putem spune că Dumnezeu nu trebuie văzut, ci trebuie trăit. Credinţa presupune putinţa trăirii interioare, nu neapărat a rigorii ştiinţifice. Dumnezeu se revelează prin trăire, nu prin cunoaştere. De aceea el trebuie căutat raţional şi logic doar după ce l-am găsit intuitiv. Credinţa nu se dobîndeşte prin forţa şi tăria argumentului, ci prin diafanitatea tainei, a ştiinţei acceptării darului. „Lucraţi deci să vă convingeţi nu prin spunerea mărturiilor despre Dumnezeu, ci prin diminuarea patimilor noastre” (B. Pascal). În cele din urmă, faptul că şi credinţa se poate învăţa pune unele probleme oricărei credinţe. Mobilizarea credinţei doar prin argumente învăţate, exterioare, demonstrabile oricînd şi oriunde, aruncă o umbră de incertitudine asupra acesteia. Credibilitatea unei credinţe este dată de diafanitatea, de misterul ei incomunicabil doar prin învăţare. Există trăiri care, pentru a fi adevărate, unice, trebuie sustrase mecanicităţii învăţării. Credinţa nu doar se învaţă, credinţa se descoperă. Poate ne ocupăm prea mult de Dumnezeu, în dorinţa de a-l face experimental cunoscut oamenilor, în loc să ne ocupăm de oameni, în sensul de a-i face plăcuţi lui Dumnezeu. Explicarea creştinismului prea pe înţelesul tuturor este o primă formă de diluare a substanţei sale. Este ca şi cum, în loc să trăim pur şi simplu, ne-am tot explica în fiecare clipă ce este viaţa, ce resorturi biologice şi spirituale o mobilizează. Existenţa divinităţii nu poate fi dedusă strict logic. E bine să ştim apoi că „fiecăruia îi este dezvăluit atît cît poate el primi potrivit relei sau bunei sale porniri” (Sf. Augustin).

În ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu este de preferat – apelînd din nou la acelaşi gînditor creştin -, o „neştiinţă evlavioasă” unei „ştiinţe închipuite”. Căci, în acest domeniu, nu poate exista decît o „ştiinţă a neştiinţei”. Dumnezeu nu este un „obiect al cunoaşterii”. B. Pascal a pariat pe Dumnezeu nu din prea multă ştiinţă, din prea multă cunoaştere, ci din înţeleaptă prudenţă. Credinţa devine explicită doar pentru cel care crede. Sau, cu o formulare augustiniană: credo ut intelligam. Dumnezeu există doar pentru cel care crede, pentru cel care înţelege chiar fără să ştie. Pentru cel care nu crede, el nu există. În Dumnezeu existenţa şi non-existenţa sînt una. Ele conlocuiesc în deplină armonie. În fiinţă ele se despart temporar, pentru a se căuta a-temporar în mod reciproc. Inexistenţa divinităţii este mai prezentă decît existenţa noastră. În actul credinţei întrebările ar trebui să vină doar după ce credem, şi nu înainte. Credinţa – chestiune de bun-simţ – nu se clădeşte prioritar pe sofistica unor întrebări, ci pe asumarea persuasivă, mereu nesigură a unor răspunsuri. Putem pune toate întrebările, dar nu putem da toate răspunsurile. Credinţa este ştiinţa de bun-simţ de a nu pune anumite întrebări inutile. Căci ea ştie doar tăcea comprehensiv anumite întrebări rătăcitoare, aparent fără răspuns. În preajma divinităţii orice întrebare bine pusă se metamorfozează în întrebare-răspuns. Pe Dumnezeu îl cunoaştem mai mult necunoscîndu-l. Sau, cu o formulare a Sf. Toma d’ Aquino, „despre Dumnezeu noi nu putem şti ce este”. (După cum nu ştim cum ar exista Dumnezeu dacă omul nu ar exista. Cine ar şti de existenţa sa?). Credinţa este şi acceptarea unei aparente lipse de sens logic, imediat. Argumentul forte al credinţei este chiar credinţa. Este faptul că ea trebuie transformată într-o senină acceptare, într-o cunoaştere care s-a eliberat total de sub apăsarea argumentului imperativ. Credinţa trebuie transformată într-o trăire total eliberată de justificări şi demonstrabilităţi. „A-l justifica pe Dumnezeu, înseamnă a justifica o anumită concepţie pe care o ai despre Dumnezeu şi, prin urmare, a te justifica pe tine însuţi” (G. Thibon). Dumnezeu este argumentul ultim şi definitiv al lui Dumnezeu. Eroarea credinţei ofensive constă în faptul de a oferi tot timpul răspunsuri definitive la toată gama de întrebări. Ea nu mai lasă loc tainei, misterului. Unii vor urgent dovada ştiinţifică a existenţei lui Dumnezeu, agenda intenţiilor sale în ceea ce priveşte proiectul uman. Ei vor motivaţia imediată a destinului lumii. Uitîndu-se ceea ce a spus Sf. Ambrozie, şi anume că punem argumente acolo unde se cere doar credinţă. Mulţi, vorbind prea siguri, prea „documentaţi” despre divinitate mai mult îndepărtează de ea. Ar trebui să ne ferim de eroarea de a considera „mai urgentă demonstraţia existenţei lui Dumnezeu decît existenţa însăşi a lui Dumnezeu” (L. Pareyson).

În credinţă – pentru cine vrea s-o accepte – nu este nevoie de mai mult decît este necesar. Credinţa înseamnă faptul de a înţelege doar cît este nevoie pentru ea. Nu trebuie să devenim, din oficiu, avocaţii prea înflăcăraţi ai divinităţii, înlocuind-o doar cu sofisme. A-l căuta pe Dumnezeu înseamnă, de fapt, a-l găsi într-o anumită măsură. Pentru că a găsi înseamnă – după Grigore de Nyssa – a căuta mereu. Căutăm doar pe măsură ce noi căutări se deschid. Înţelegem natura divinităţii doar în măsura în care ştim să ne acceptăm neştiinţa. Trebuie, pînă la urmă, să ne fie clar: Dumnezeu, pentru a fi ceea ce este (sau ceea ce nu este) nu are nevoie nici de credinţa noastră, nici de creştinismul nostru, nici chiar de noi. Noi, oamenii, avem imperioasă nevoie de el, pînă şi în cel mai nesemnificativ gînd sau faptă. Avem nevoie de divinitate pînă şi în necredinţa noastră, în negare şi blasfemie. Din moment ce ne-a creat, divinitatea nu mai este doar alegere. Ea este fatalitate absolută. Fatalitate căreia noi putem să-i răspundem, la limită, chiar şi cu un banal bun-simţ creştinesc.

Text preluat din Tăceri de la margine, Ed. Galaxia Gutenberg, 2011.