Cu mai mulți ani în urmă, când eram student la medicină, câteva cărți extraordinare m-au ajutat să mă hotărăsc să devin psihiatru. Unele dintre ele, în mod ciudat, sunt uitate, sau poate că așteaptă să fie descoperite, cum e Conștiința lui Henri Ey. Altele, sunt faimoase, dar am impresia că sunt citite puțin, sau sunt expuse pe raftul curiozităților. În general, tot ce atinge “nebunia” e fascinant, dar de la o distanță sigură, ceea ce e crud și nedrept în sine. În fine, cartea la care mă gândesc e The Anatomy of Melancholy, a lui Robert Burton, un volum gros și vechi de patru sute de ani, dar cititorul curios al secolului douăzeci și unu e imediat absorbit de el, și cu greu mai poate ieși. Deși puțini sunt cei care se pot lăuda că au parcurs din fir-a-păr acest bulgăre uriaș de literatură hibridă; dar asta nu contează prea mult, pentru că e o carte ca o lume în sine, la care merită să te tot întorci înarmat cu uneltele de explorare.
Cartea lui Andrew Solomon, Noonday Demon – An Atlas of Depression, peste secole, amintește imediat de Burton. Traducerea în română, nu știu dacă în mod voit, face referința nemijlocit pe copertă: O anatomie a depresiei, dar asemănările nu se opresc la titlu. Ambele cărți au o curgere erudită și polimorfă ce aduce aminte de entuziasmul Renașterii. Dacă am vrea să o atașăm unei discipline, dincolo de eticheta “nonficțiune”, “Demonul de la amiază” este o carte de antropologie, în măsura în care antropologia este articularea alterității cu familiaritatea. Solomon scrie cartea cu mult înainte de a fi certificat el însuși ca autoritate în materie (de anul trecut este doctor în psihologie); o scrie fiind el însuși afectat de depresie clinică; își ia zilnic tratamentul complex (patru substanțe psihotrope) și merge la psihoterapeut. Simultan, pleacă în cele patru colțuri ale lumii, înregistrează și chiar încearcă toate remediile, convenționale, tradiționale sau excentrice, chiar și pe cele care sunt evident șarlatanii, se supune ritualurilor, intervievează zeci de oameni aflați în suferință. Trece în revistă istoria concepțiilor despre depresie (și îi dedică mai multe pagini lui Burton). Încearcă și, pe cât e omenește posibil, reușește să înțeleagă actualele teorii și practici ale artei psihofarmacologice (folosesc cuvântul „artă” în deplină cunoștință a lui), o întreprindere atât de complicată încât puțini sunt psihiatrii care pot pretinde că ei înșiși manipulează tratamentele dincolo de standardele trasate de ghiduri. Nu are prejudecăți, dar nu se ferește de a face judecăți. Pe scurt, face așadar ceea ce antropologii numesc observare participativă. Rezultatul e o lucrare bogată, stranie și imediat familiară în același timp. Există o metodă de lucru, dar autorul e un scriitor profesionist, așa că în loc de un tratat steril avem un page-turner la capătul căruia ai aceeași senzație de bine, de transcendență, pe care ți-o dau romanele bune, fie ele cu un subiect grav și dramatic.
În sensul cel mai larg al termenului, este o carte antropologică pentru că ea face ceva ce psihiatrii se străduiesc să facă de multă vreme și cel mai adesea eșuează: subiectul ei e mult mai vast decât depresia, este omul întreg.
Există însă o diferență radicală de efect, între opus-ul lui Burton și cel al lui Solomon. Acesta din urmă nu are ce căuta în colecții excentrice: este o carte imens de populară. Eliade spunea că există două feluri de cititori: cei care sunt în stare să-ți dea citate și referințe precise, și cei care nu pot să facă asta, dar asimilează o carte aproape inconștient, încât ideile din ea devin ideile lor, intime și organice. Aș zice că și cărțile se pot clasifica la fel. Oricât mi-aș dori eu să fie altfel, Conștiința lui Henri Ey, de pildă, va rămâne o carte greu accesibilă, și nu doar din cauza densității ei ieșite din comun. E o carte care ar fi putut schimba psihologia, dar care nu cred că va schimba vizibil lumea, deși sper că a făcut-o deja, în moduri subtile, aproape secrete. Dar Demonul de la Amiază e genul de carte capabilă să intre în mintea colectivă, în cultură, care poate schimba atitudinea și viețile chiar și celor care nu o citesc. Acesta este marele ei merit, și de asta m-am bucurat că am citit-o. În țara mea nu s-au scris asemenea cărți. În țara mea, e încă o mare rușine să mergi la psihiatru, și suferința e o vină. Iar eu, ca psihiatru, sunt adesea văzut ca un soi de temnicer, de ultimă stație care, deși e bine că există, trebuie evitată cu orice preț. Chiar cu prețul vieții, uneori. Nu știu dacă trebuie să spun cât de dăunătoare e această „paradigmă” populară, și cât de greșite din punct de vedere logic elementar sunt discriminarea și stigmatul față de depresie. Depresia nu e un animal exotic, o boală rară a extratereștrilor. E o boală adânc ancorată în social. Există o corelație liniară între rata șomajului și rata sinuciderilor. Toți suntem capabili de depresie, nimeni nu e imun. Diferența endogen-psihogen era poate o dihotomie credibilă în secolul XIX, nu astăzi. E un semn de curaj, nu de slăbiciune, să te îngrijești, să mergi la doctor, să nu te ascunzi. Doar că pe mine nu m-ar crede prea multă lume. Eu sunt un psihiatru, sunt dincolo de linie, un „sectar”. Dacă un psihiatru ar fi scris cartea lui Solomon, nu foarte multă lume ar fi luat-o în serios, în afara cercurilor noastre breslașe. Psihiatrii pot spera să fie citiți cel mult dacă scriu cărțulii de „psihologie practică”, de genul „Gândirea pozitivă și cum să te descurci cu șeful”. Utile și ele, nu neg, dar impactul lor e unul de suprafață cel mult.
Solomon nu e psihiatru, iar literele de noblețe în expertiza psihopatologică și le-a luat ca urmare a cărții sale, nu anterior de ea. Dar nu acest lucru este adevăratul secret al succcesului și efectului benefic al cărții sale. Solomon mai are o expertiză: știe ce înseamnă discriminarea și care sunt cele mai eficace arme împotriva ei. Și el o folosește, cu măiestrie aproape perfectă, pe cea mai simplă și cea mai eficace: autoexpunerea. Firul roșu al întregii cărți este dezvăluirea de sine, nu sunt cruțate nici cele mai brutal de intime detalii, și nu în scopul egoist al autocunoașterii, nici măcar în scop de revoltă sau zgândărire a vinovățiilor burgheze, ci în scopul unei singure declarații puternice: nu ești singur. Patetismul cărții nu este unul histrionic, totuși: rămâne un volum extrem de bine informat, iar propria suferință e disecată anatomic, nu cu răceală și cinism, ci cu curaj.
Nu pot să subliniez îndeajuns cât de mare e nevoia de o literatură de popularizare a sănătății și suferinței psihice. Absența ei aproape totală la noi e un semn de barbarie. Traducerea Demonului de la amiază e un semn de civilizație. Mi-aș dori și alte traduceri, cum ar fi cele ale cărților remarcabilei Kay Redfield Jamison, psiholog, profesor de psihiatrie și expert în tulburarea bipolară, ea însuși suferind de tulburare bipolară.
Nu doar din motive informative, de „psihoeducație”, recomand cărțile acestea. Mai e unul, important. Andrew Solomon, Jamison, și alții, sunt ei înșiși exemple unice de triumf împotriva bolii psihice. Sunt dovezi concrete care justifică speranța. Și nu doar împotriva, ci alături de boala psihică. Criteriile de normalitate nu sunt trasate cu compasul și raportorul, cum credem mulți. Nici măcar DSM V nu face așa ceva. Normal înseamnă o viață împlinită. Normal înseamnă să ai o slujbă, oameni pe care să-i iubești și care să te iubească, să-ți plătești facturile și datoriile de care n-ai cum să scapi, să-ți rămână un minimum de libertate după aceea și, de ce nu, urma pe care o lași când pleci să conteze, înspre mai bine. Din acest punct de vedere, Solomon, deși un mare depresiv, este și un mare normal psihic.
Nicio contradicție aici.
PS: Demonul de la amiază tocmai a fost tradus și publicat la Humanitas. (Nu întrețin relații comerciale cu editura, afară de cazurile în care cumpăr o carte publicată de ei. )
Anatomia Melancoliei a lui Robert Burton e în domeniul public și o puteți consulta, de exemplu, la Project Gutenberg.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Simpatie maxima pentru abordarea directa si pasionata a unui subiect in mare suferinta la noi dar nu numai. E bine ca vorbeste cine trebuie.
As avea o mica observatie la prezentarea normalitatii. Exista un dicton venind din interior conform caruia problema centrala a psihiatriei este deosebirea pacientului de psihiatru. De altfel cartile aduse in discutie parca ilustreaza acest dicton. Autorul de asemenea merge pe aceasta idee.
Tocmai de aceea prezentarea normalitatii de la final mi se pare simplista si, mi-as permite sa spun, conventionala, in contradictie cu tot ce a spus autorul pana acolo.
Excelent articol, va multumesc.
Bine ati venit pe contributors.ro, ma bucur sa va regasesc aici.
Subiectul mi se pare foarte interesant si cred ca merita discutat, voi cauta cartile recomandate.
Stiu prea bine ca demersurile astea, chiar daca au efecte benefice iar unele, deloc putine, pot fi chiar eficiente, sint inca la inceput. Si nu e ca si cind ai spune ca stiinta e inca la inceput, fiindca chiar este: pentru ca te intrebi pina unde poti merge pe mina cuiva care pretinde ca te poate ajuta. Chiar n-as vrea sa fiu in pielea unui psiholog/psihiatru in vremurile astea: pina unde mergi cu destainuirile care pot, la o adica, sa sminteasca ambele parti, iar daca scrii o carte, inca si pe altii? Si-apoi ginditi-va, daca e vorba de o interventie chirurgicala, pentru a avea succes, adesea e nevoie de mai multi oameni specializati: cum ar putea un om, de unul singur – chiar bazindu-se pe cunostintele acumulate de el sau de la altii –, sa vada de sanatatea mintala a altuia? Sau: relatia terapeut pacient pare azi esentiala, totusi, e oare intotdeauna bine sau de recomandat ca identitatea pacientului sa fie cunoscuta terapeutului?
Nu cred ca mai stam chiar atit de rau, incit sa mai asimilam suferinta cu vina, si boala psihica cu pacatul. Mai ales daca ne referim la cei bine educati, ceva mai multi azi decit ieri. Tind mai degraba sa cred ca exista un soi de inertie, dar si credinta paguboasa ca un tratament bun este neaparat si unul inaccesibil.
Nu sarjez si nici nu glumesc pretinzind ca Romania a avut si are mare nevoie de psihologi si psihiatri. Unii ar putea crede ca, atunci cind spun asta, am in vedere criza actuala sau vremurile tulburi in general. Am insa in minte altceva, iar acel ceva se afla, e-adevarat, si la originea crizei actuale. Ei bine, da, e vorba de comunism si de cei care l-au traversat, fie si superficial sau pe final.
Credinta mea intima este ca toti oamenii acestia au fost afectati, unii mai mult, altii mai putin, cam tot asa cum au fost afectati supravietuitorii in urma detonarii unei bombe atomice.
Multi se amagesc azi spunind ca romanii regreta comunismul datorita coruptiei care i-a urmat, adica datorita lipsurilor din ultimele decenii. Devine totusi din ce in ce mai clar ca nostalgia asta nu are legatura cu conditia materiala – in scoala romaneasca, in clasa politica dar si in mediul de afaceri sint multi, daca nu chiar cei mai multi, cei a caror situatie materiala e peste medie, dar care totusi frecventeaza asiduu canalele tv care indoctrineaza si care hranesc din plin „fantasmele salvarii”, frustrarea, mesianismul, vendeta. Toti oamenii acestia au nevoie nu de bani, ci de un tratament specializat. Din pacate insa, in pofida faptului ca si l-ar permite, e clar ca nu-s deloc constienti de necesitatea sa.
Pe de alta parte, am irosit deja mult timp amagindu-ne ca avem de-a face cu niste oameni normali. Am putea sa nu mai discutam problema, mai ales ca e una de proportii. Sau am putea crede ca e gresit sa o punem asa. Si totusi, oamenii acestia au fost expusi la ideologia cea mai distrugatoare creata vreodata, iar ei sufera si-i fac si pe altii sa sufere. Si ce facem noi? Ii criticam, ii invinovatim, in numim comunisti.
„Demonul amiezii”,termen cunoscut(manifestari,corectii,etc) de Parintii pustiei.Evagrie Ponticul