Cum a oprit CCR Constituţia USL (Ponta-Antonescu)

Redactat de @Cetatean Politeia

Decizia nr. 80/2014 a CCR din 16 februarie 2014 asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei României, decizie publicata saptamana trecuta (pe pagina CCR, insa nu si in Monitorul Oficial!), ne da ocazia sa constatam cu satisfactie ca multe lucruri scrise de noi in serialul intitulat „Constitutia revizuita pentru linistea infractorilor” au fost confirmate de judecatorii Curtii Constitutionale.

Dupa ciudata Decizie nr. 334/2013 prin care se accepta cvorumul de 30%+1 la referendum (acceptat cu vot de 6 la 3), CCR si-a spalat aproape integral rusinea desfiintand aproape integral proiectul de revizuire a Constitutiei conceput de USL si patronat de Crin Antonescu.

Ca intindere, Decizia nr. 80/2014 este monstruos de lunga (219 pagini cu tot cu 3 opinii separate), iar ca argumentatie evolueaza de la argumente seci la argumente magistrale sau de-a dreptul perverse, pentru contracararea articolelor la fel de perverse propuse de USL.

A incerca intr-un singur articol un rezumat al principalelor considerente ale CCR este de-a dreptul iluzoriu si neproductiv, drept pentru care aduc azi in atentia cititorilor Contributors acele articole cu rol arhitectonic din propunerea de revizuire care nu au trecut de filtrul Curtii.

In proiectul de revizuire au existat cateva prevederi-far care ii motivau pe cei din USL sa revizuiasca de zor Constitutia. Filosofia acestor prevederi poate fi definita prin cateva trasaturi: abolirea principiului separatiei si echilibrului, afirmarea suprematiei Parlamentului asupra celorlalte puteri, limitarea puterii Curtii Constitutionale.  Fara aceste prevederi-far, revizuirea Constitutiei nu avea sens pentru USL.  Iata ce a decis insa Curtea cu privire la:

1. Desemnarea „automata” a candidatului PSD la functia de Prim-Ministru. Modificarea articolului 103 din Constitutie a fost gandita pentru a asigura eternizarea PSD la putere (a se vedea episodul VII din serialul anterior), prin instaurarea unei proceduri „automate” de numire a Primului-Ministru si prin reducerea la zero a marjei de libertate si apreciere a Presedintelui Romaniei.

Acesta ar fi trebuit sa desemneze drept Prim-Ministru, in urmatoarea ordine, respectiv pe:

a) reprezentantul propus de partidul politic, respectiv de alianţa politică participante la alegeri care au obţinut cel mai mare număr de mandate parlamentare;

b) reprezentantul propus de partidul politic, respectiv alianţa politică participante la alegeri, care au obţinut cel mai mare număr de voturi, potrivit rezultatului oficial al alegerilor;

c) reprezentantul propus de o coaliţie de formaţiuni politice parlamentare care însumează majoritatea absolută a mandatelor parlamentare

Cele 3 situatii acopera, dupa calculele PSD, toate ipoteze posibile in care PSD-ul putea face jocurile politice in Parlament din postura de primadona. CCR insa a sesizat altceva: „Stabilirea unei ordini rigide în desemnarea candidatului poate crea serioase probleme de natură să afecteze buna funcţionare a statului”. In ce sens?

Initiatorii revizuirii utilizeaza exclusiv conceptul de „rezultat electoral” (obţinut de partidele sau alianţele politice participante la alegeri), neglijand finalitatea alegerilor si a articolului 103 din Constitutie: constituirea unei alianţe politice parlamentare de  natura a asigura majoritatea absolută pentru investirea unui Guvern.

Or, CCR observa ca putem asista la situatia in care partidul care castiga majoritatea relativa de mandate sa fie izolat in Parlament de o coalitie format de ceilalti competitori: „De multe ori, există înţelegeri/ acorduri între partide/ alianţe politice – care nu au obţinut cel mai mare număr de mandate – cu privire la desemnarea unei anumite persoane drept candidat pentru funcţia de primministru, mai ales în cazul în care două sau mai multe partide au obţinut un număr de mandate foarte apropiat; în acest caz, se poate ajunge la coagularea unei majorităţi parlamentare absolute din partidele sau alianţele politice aflate pe locurile imediat următoare”. Rigidizarea la maximum a procedurii (care il obliga Presedintele sa acorde mandatul de Prim-Ministru partidului cu cel mai mare numar de mandate) poate duce sistematic la un blocaj institutional (imposibilitatea numirii unui Guvern) si, in cele din urma, la alegeri anticipate.

Mai mult, noul articol 103 nu acopera toate situatiile juridic-posibile, omitand situatia demiterii Guvernului prin motiune de cenzura (ne-am afla in urmatoarea ipoteza absurda: „astfel, chiar dacă Guvernul a fost demis printr-o moţiune de cenzură, propunerea candidatului va aparţine invariabil partidului/ alianţei politice participante la alegeri care a obţinut cel mai mare număr de mandate parlamentare indiferent de situaţia politică existentă”).

Respingerea modificarilor la art. 103 nu este insa facuta (doar) pe baza deducerii consecintelor juridico-politice ce decurg din situatii ipotetice la care parlamentarii nu s-au gandit, ci (mai ales) pentru motivul ca noua procedura de desemnare a Primului-Ministru incalca… garantia unui drept fundamental (dreptul la vot). Merita sa citam motivarea CCR:

„Prin modalitatea de desemnare a candidatului pentru funcţia de prim-ministru, se ajunge la o nesocotire a votului liber exprimat de către alegători în cadrul alegerilor parlamentare, deoarece creează premisele desemnării candidatului din rândurile partidului politic sau alianţei politice cu cel mai mare număr de mandate sau voturi în detrimentul unei alianţe politice postelectorale care poate asigura susţinerea parlamentară necesară obţinerii votului de încredere al Parlamentului. A nu ţine cont de faptul că cetăţenii au ales în favoarea unor competitori electorali care formează sau pot forma o majoritate absolută, de natură a asigura învestirea Guvernului, înseamnă a afecta în mod decisiv dreptul de vot, întrucât exprimarea dreptului de vot vizează, în mod direct, configuraţia politică a Parlamentului, iar, indirect, învestirea Guvernului. În aceste condiţii, Curtea constată că textul propus suprimă o garanţie a dreptului de vot, şi anume respectarea rezultatului votului liber exprimat”.

Prin aceasta motivare nu lipsita de ingeniozitate si siretenie, CCR respinge orice tip de modificare a art. 103 prin care s-ar consfinti o procedura „automata” de desemnare a Primului-Ministru. PSD-ul, sigur pe cele peste 30% procente la alegerile parlamentare, a incercat sa isi traga partea leului in toate situatiile post-electorale posibile; CCR le-a respins pe toate si a aratat ca necesitatea investirii unui Guvern (inclusiv prin desemnarea unui candidat care nu provine din partidul relativ majoritar) primeaza intotdeauna in fata dezideratului ca Primul Ministru sa provina necesarmente din partidul sau alianta relativ majoritar(a). Guvernul (investit) e mai important decat partidul (castigator al alegerilor).

Concluzie: esec pe linie al PSD si pastrare a actualei proceduri de desemnare a Primului-Ministru.

2. Parlamentarii si fuga rusinoasa de Inalta Curte de Justitie si Casatie

USL a dorit sa abroge tezelor a doua şi a treia ale actualului alin.(2) al art.72 care prevăd că „Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”.

CCR a respins aceasta  modificare folosind doua argumente :

• primul, foarte sibilinic si la fel de viclean ca modificarea propusa, face apel la conceptul de „garantie constitutionala” de care beneficiaza parlamentarii prin judecarea lor la ICCJ: „o garanţie constituţională de ordin procedural, menită să ocrotească interesul public, şi anume realizarea actului de legiferare prin exerciţiul mandatului…o măsură de protecţie a mandatului exercitat de membrii Parlamentului, având deci caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale a libertăţii individuale a persoanei care ocupă funcţia de demnitate publică şi a dreptului la un proces echitabil. Or, prin abrogarea dispoziţiilor menţionate, garanţia constituţională este suprimată, împrejurare ce este de natură a încălca prevederile art. 152 alin. (2) din Constituţie”. Putem banui ce bucurosi sunt parlamentarii de astfel de „garantii constitutionale” ce ii vor trimite in continuare spre a fi judecati la ICCJ  , iar nu la instantele inferioare, unde ar fi putut sa influenteze judecatorii mai tineri si mai slabi de inger!

• al doilea argument remarca diferenta de tratament juridic instituita intre demnitari: daca s-ar abroga actualele prevederi ale art. 72, Presedintele si membrii Guvernului (unii chiar parlamentari!) ar fi in continuare trimisi in judecata la ICCJ, pe cand parlamentarii, nu. Or, aceasta inseamna ca noua Constituţie „creează un statut privilegiat sub aspectul protecţiei mandatului demnităţii publice pentru reprezentanţii puterii executive (Preşedintele României şi membrii Guvernului), funcţii publice dobândite prin alegere sau numire, în vreme ce reprezentanţilor puterii legislative (senatori şi deputaţi), care dobândesc mandatul prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (asemenea Preşedintelui României) li se suprimă această garanţie constituţională de ordin procesual penal”.

Excelent argumentul CCR, care nu doreste ca parlamentarii sa nu mai beneficieze de acest „privilegiu” al judecarii la ICCJ  si nici ca acestora sa le fie suprimata aceasta „garantie constitutionala”de ordin procesual penal!

Concluzie: esec pe linie al tuturor infractorilor din Parlament, prin mentinerea de catre CCR, in unanimitate (!) a actualei forme a art. 72. La Inalta Curte, parlamentari!

3.  Parlament vs referendum: degetul aratat electoratului

USL a dorit sa modifice art. 90 astfel: „(1) Preşedintele României sau cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot pot cere poporului să-şi exprime voinţa, prin referendum, cu privire la probleme de interes naţional, cu excepţia celor referitoare la revizuirea Constituţiei”.

Modificarea nu mai are nevoie de nici o explicatie: USL a dorit pur si simplu sa previna repetarea situatiei referendumului validat din 2009. Neputand rapi Presedintelui dreptul de a convoca un referendum, au dorit sa interzica prin Constitutie referendumurile convocate de Presedinte care ar putea duce la o revizuire a Constitutiei.  Reluand considerentele din Decizia 682/2012, CCR a respins aceasta modificare, introducand  in plus si o… recomandare: „Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, reglementarea, în cadrul dispoziţiilor art.90 alin.(1) din Constituţie, a efectelor juridice pe care rezultatul referendumului consultativ le produce, precum si a procedurii ulterioare organizării unui astfel de scrutin”. Recomandarea e insa egala cu apa de ploaie, din urmatorul motiv:  CCR doar se multumeste sa constate, pe de o parte, ca „voinţa politică a poporului, manifestată prin intermediul referendumului [din 2009], a fost aceea a desfiinţării uneia dintre Camerele Parlamentului şi a stabilirii unui număr maxim de parlamentari…Voinţa populară exprimată la acest scrutin a rămas fără consecinţe juridice” si, pe de alta parte, ca Parlamentul trebuie sa repecte vointa poporului: „această voinţă nu poate fi ignorată de aleşii poporului, întrucât este o expresie a suveranităţii naţionale -, ci caracterul efectului referendumului (direct sau indirect)”.

Insa Curtea, desi vede clar situatia juridica creata, nu sanctioneaza Parlamentul atunci cand acesta, in proiectul de revizuire, decide sa mentina bicameralismul. O ciudata amnezie/fofilare juridica se manifesta la judecatorii CCR atunci cand, pe de o parte, acestia constata ca referendumul valid din 2009 nu a fost pus in aplicare, si cand pe de alta parte, aceiasi judecatori se declara de acord cu mentinerea bicameralismului. Pai ori e laie, ori balaie!  Ori vointa poporului e suverana si referendumul din 2009 trebuie aplicat, ori nu exista deloc!

Concluzie: Parlamentul nu obtine ce si-a dorit, insa nici nu a fost fortat sa puna in practica referendumul din 2009. Poporul „suveran” e singurul care pierde.

4. Parlament vs CCR: fenta ieftina marca Sova

USL a incercat si abrogarea art. 146 litera l) din Constitutie, care se refera la competentele exercitate de CCR in temeiul legii sale organice de functionare: „îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii”.  Or, stim clar care e miza: scoaterea de sub controlul CCR a actelor Parlamentului care nu sunt legi (e vorba de hotarari si de numiri), pe care CCR le controleaza din 2010 in temeiul „amendamentului Sova”. Insa Curtea a vazut bine miza sistemica: „Lipsa controlului jurisdicţional echivalează cu o transformare a majorităţii parlamentare în judecător al propriilor acte”. Traducem: in anti-camera dictaturii Parlamentului, care poate vota orice fel de „hotarare”, fara frica unui control constitutional exercitat de CCR.  Cu unanimitate (!), CCR a respins modificarea dorita de USL.

Concluzie: Parlamentul isi vede barat drumul spre statutul de putere suprema iar CCR isi reintareste rolul de garant al suprematiei Constitutiei.

5. Guvern vs Presedinte: Ponta o incaseaza iarasi

Inchei acest episod cu noul articol 102 prin care Ponta a incercat sa obtina, prin revizuirea Constitutiei, dreptul de a merge la Bruxelles in locul Presedintelui: „Guvernul asigură reprezentarea României la reuniunile instituţiilor Uniunii Europene, cu excepţia celor prevăzute la art.91 alin.(1’)“.

Or, acceptand doar cu titlul metodologic rationamentul „marca Ponta” (cum ca la reuniunile pe teme economice trebuie sa mearga Premierul iar la celelalte, Presedintele), CCR da de pamant cu acesta, prin ilustrarea urmatoarei situatii de-a dreptul ridicole si penibile: „A accepta logica textelor propuse ar însemna că există o reprezentare paralelă şi partajată a României la Consiliul European, la reuniunile acestuia putând participa atât prim-ministrul, cât şi Preşedintele României. Mai mult, dacă una şi aceeaşi reuniune are teme care, potrivit iniţiativei de revizuire a Constituţiei, intră în sfera de competenţă a Preşedintelui României şi a prim-ministrului, se ajunge la situaţia în care reprezentarea României să fie  fragmentată, la unele puncte ale ordinii de zi participând Preşedintele, iar la altele prim-ministrul. O asemenea abordare a competenţelor celor două instituţii este contrară prevederilor Tratatului Uniunii Europene, în accepţiunea căruia din partea statului membru participă un reprezentant pe reuniune”.

Curtea retine faptul ca este nevoie de o „reprezentare unitara” la Consiliul European, si ca solutia actuala (reprezentarea statului de către Preşedintele României, în condiţiile prevăzute prin Decizia Curţii Constituţionale nr.449 din 6 noiembrie 2013) este cea mai buna.

Concluzie: Ponta nu obtine ce si-a dorit (sa mearga el la Bruxelles si eventual sa puna un veto cand vine vorba de sanctiuni la adresa Rusiei) si singura solutie care ii ramane este…. sa castige prezidentialele din 2014 pentru a merge la Consiliu ca Presedinte (Doamne apara si pazeste!).

Articol aparut initial pe Politeia