Exista carti de fictiune ori memorialistice care pot fi mai revelatoare in privinta traumelor istorice decat tomurile strict academice. Sa ne gandim la scrierile despre Gulag si Holocaust ale unor Primo Levi, Aleksandr Soljenitin, Varlam Șalamov, Paul Goma, Margarete Buber-Neumann, Vasili Grossman, Lena Constante, Tadeusz Borowski, Imre Kertesz sau Danilo Kis. In romanul “Negru si Rosu” aparut in 2013 la editura Polirom, Ioan T. Morar recompune, cu un extraordinar curaj etic si cu un veritabil har estetic, catastrofa Holocaustului si a prigoanei impotriva tiganilor (spre a folosi limbajul epocii) ca parte a unei aventuri identitare deopotriva fascinanta si derutanta.
Aceasta cutremuratoare carte, scrisa intr-un registru stilistic deliberat minimalist, fara nicicun fel de hiperbole si inflorituri retorice, emancipata de orice patetism, trista si coplesitoare precum subiectul ei, precum norii plumburii adunati deasupra Odessei in flacari, ar trebui studiata in licee la cursurile de literatura romana ca parte a unei bibliografii indispensabile. Una care exploreaza in profunzime ce-a insemnat secolul ideologiilor “purificatoare”, al lagarelor de concentrare si al deportarilor in masa. Este vorba de un veac dominat de ceea ce Mircea Mihaies numeste “satanica roata a norocului”. Diavolul s-a intruchipat in istoria acelui secol de o violenta fara precedent, iar Ioan T. Morar, asemeni lui Dinu Pillat in “Asteptand ceasul de apoi”, despre demonism vorbeste in cartea sa.
Georgian Nicolau, personajul principal al cartii traieste schizoid, este in egala masura cameleonic si terorizat de propriul oportunism, zelot devotat Conducatorului genocidar si, in final, gata sa se desparta irevocabil de acesta, intr-un gest paricid care aminteste teatrul antic. Este romanul unei cariere in lumea cazarmilor, a intrigilor de culise, a serviciilor secrete si a isteriilor ideologice, a unei lumi burgheze pe cale de naruire si a celei totalitare in plina ascensiune. Nimeni, dupa stiinta mea, nu a adus in literatura romana tema Holocaustului (Shoah si Porajmos), cu gravitatea si curajul pe care le gasim in acest exceptional roman.
Ororile de la Odessa, rolul Armatei Romane, ascultand orbeste ordinele unui maresal obtuz, megaloman si rasist, in organizarea unui masacru inspaimantator, una din acele atrocitati care vor ramane pe veci inscrise in istoria barbariei dintr-un secol fara egal intru crime, faradelegi si infamii, trebuie cunoscute si recunoscute daca vrem sa exorcizam acel rau din care s-a nascut monstrul. Febril si captivant, romanul lui Ioan T. Morar are valoare terapeutica si redemptiva. Nu mai tin minte cine a spus-o, dar este adevarat ca in “Doktor Faustus” Thomas Mann a construit temelia unei autocritici germane. “Negru si Rosu” este o contributie exemplara la o prea mult amanata autocritica nationala romaneasca.
“In fata cui sa ne scuzam, Stefan?” “In fata Istoriei, in fata a ceea ce se va scrie acolo…” Citind cartea lui Ioan T. Morar nu ai cum sa nu intelegi, daca iti pasa de viata umana, de viata in general, ca eroizarea unui Ion Antonescu, o intreprindere negationista pe care unii o continua si azi, este o forma de obscenitate.
Fratele tatalui meu, Abram Tisminetki, a murit ars de viu pe un slep din portul Odessa, impreuna cu sotia sa si doi copii,o fata si un baiat, amandoi sub cinci ani. Nu fusese comunist, era de profesie croitor. Avusese un mic atelier la Soroca, l-a pierdut dupa anexarea Basarabiei in iunie 1940. N-a mai apucat sa se evacueze, a ajuns cu familia la Odessa. Restul poate fi citit in acest roman rascolitor. Ii multumesc lui Ioan T. Morar ca l-a scris. Cum ar trebui sa-i multumeasca atatia dintre cei care, evrei sau romi la origine, au avut rude deportate, umilite, lichidate in infernul numit Transnistria. Genocidul armenilor, Gulag, Shoah, prigoana si exterminarea romilor („Devorarea”, Poraimos), genocidul din Rwanda, masacrul din Indonezia din 1965, cimpiile ucigase (killing fields) din Cambodgea devenita Kampuchea sub Khmerii Rosii, crimele impotriva umanitatii comise de stalinistii ajunsi la putere in toate regimurile de tip sovietic, iata numele rusinilor absolute din secolul XX.
In aceste momente, odata cu sanctificarea lui Ioan al XXIII-lea si a lui Ioan Paul al II-lea, este bine sa ne reamintim ca acesti suverani pontifi au fost cei care au respins mitul antisemit al poporului deicid. Ioan Paul al II-lea a fost cel care a consfintit pozitia Bisericii Catolice in aceasta privinta: antisemitismul e un pacat major, o agresiune impotriva crestinismului. Iata un fragment din cuvantul Papei Ioan Paul al II-lea la Muzeul Memorial Yad Vashem din Ierusalim:
As bishop of Rome and successor of the Apostle Peter, I assure the Jewish people that the Catholic Church, motivated by the Gospel law of truth and love, and by no political considerations, is deeply saddened by the hatred, acts of persecution and displays of anti-Semitism directed against the Jews by Christians at any time and in any place. The church rejects racism in any form as a denial of the image of the Creator inherent in every human being.
In documentul „Ne amintim: O reflectie despre Shoah”, adoptat in timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, se reafirma, in termeni lipsiti de orice urma de echivoc, pozitia Conciliului Vatican II, acel moment de cotitura si de renastere a catolicismului modern:
We make our own what is said in the Second Vatican Council’s Declaration „Nostra Aetate”, which unequivocally affirms: „The Church … mindful of her common patrimony with the Jews, and motivated by the Gospel’s spiritual love and by no political considerations, deplores the hatred, persecutions and displays of anti-Semitism directed against the Jews at any time and from any source”.
http://www.polirom.ro/catalog/carte/negru-si-rosu-5123/
http://www.lapunkt.ro/2013/10/15/cu-ioan-t-morar-despre-roman-si-memoria-secolului-xx/
http://history1900s.about.com/od/holocaust/a/gypsies.htm
http://www.yadvashem.org/yv/en/about/events/pope/john_paul/speech.asp
http://inliniedreapta.net/insemnare/sfantul-ales-pentru-infrangerea-raului/
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Domnule profesor, în ce măsură s-a discutat sau nu responsabilitatea națională legată de Holocaust/Poraimos în timpul regimurilor comuniste ? Specific, mă refer la cazuri cum ar fi Croația, Slovacia, URSS (în ce privește aportul ucrainean), Ungaria (în special pentru interimul Szalasi) sau chiar Polonia (datorită „mini-pogromurilor” vizând evreii care au încercat să se întoarcă acasă) ?
Acum, în cazul României știm că subiectul nu a fost predilect, ca să mă exprim în termeni cât se poate de eufemistici. Îmi imaginez că național-comunismul, teama de a nu fi obligată la despăgubiri și nu în ultimul rând imaginea internațională, au contribuit la această decizie de a interzice orice discuție pe tema asta. În opinia dumneavoastră, ce alți factori au determinat politica de atunci privind acest fenomen istoric ? Există vreo diferență semnificativă între perioada pro-moscovită, dejistă și ceaușistă ?
Poraimos a fost ignorat cu desavarsire. Holocaustul (Shoah) a fost tratat ca una din atrocitatile comise de Germania nazista, asemeni, sa spunem persecutarii comunistilor si social-democratilor. Lucrurile incep cu interzicerea, se pare ca din ordinul lui Stalin, a „Cartii Negre” scrisa de Ilya Ehrenburg si Vasili Grossman. Probabil ca stiti reactia lui Hrusciov in 1962 la poemul lui Evgheni Evtusenko „Babi Iar”. In Romania, subiectul crimelor impotriva umanitatii (crimele de razboi, in formula din epoca) a fost abandonat foarte devreme, chiar de prin 1947-1948. Sub Ceausescu se spun niste lucruri, mai mult decat sub Dej, dar mereu cu maxima prudenta.De fapt, se poate spune ca N. Ceausescu juca la doua capete: tolera rostirea unor lucruri reale despre Holocaust si, pe de alta parte, permitea si incuraja maculatura negationista de tip I. C. Dragan.
Cum explicam aceste pozitii? Poate si din motivele la care va referiti. Va amintiti, banuiesc, de declaratia lui Ion Iliescu dintr-un interviu cu ziarul israelian „Haaretz” in care, cel care era pe atunci seful statului roman, aseza pe acelasi plan exterminarea evreilor cu persecutarea politica a comunistilor…
Ca raspuns la valul de indignare provocat de acel interviu, Ion Iliescu a decis infiintarea Comisei prezidata de laureatul Premiului Nobel pentru pace, scriitorul Elie Wiesel (2003), avandu-i ca vicepresedinti pe domnii Radu Ioanid si Mihai Ionescu.
Vă mulțumesc pentru răspuns. Am citit întreg raportul pe care-l menționați- de altfel, pentru cei interesați, este încă disponibil în română și engleză la:
http://www.yadvashem.org/yv/en/about/events/2004/romania.asp#romanian
E un subiect vast… și desigur, există un nucleu negaționist ireductibil. Îmi aduce aminte de o prelegere despre Cosmos pe care profesorul Stephen Hawking a ținut-o la Cambridge- o doamnă mai în vârstă l-a întrerupt și i-a spus : De unde știm noi că de fapt Universul nu se sprijină pe carapace de țestoase ? Profesorul și-a continuat prelegerea și l-a sfârșit s-a auzit din sală : „Țestoase ! Nu este decât un șir infinit de țestoase !”.
Buna seara ! Ar fi multe de spus pe subiect si modul cum il abordati Dvs. in acest text ,dar fiind tarziu ma limitez la doua chestii (deocamdata). So :
1) indemnati cititorii : ” Sa ne gandim la scrierile despre Gulag si Holocaust ale unor (……)Paul Goma …..” Sugerati cumva lucrarea sa „Saptamana Rosie ” ? Daca nu , la care alta lucrare a sa va referiti (excludem „Jurnalele” :lol: )
2) Scrieti Dvs. : ” ..iata numele rusinilor absolute din secolul XX.”. Nu credeti ca mai potrivit ar fi ” nerusinarilor absolute ” ? In acest context, nu credeti ca Waco ar putea fi inclus in lista , deloc exhaustiva, sugerata de Dvs ?
Multumesc.
1. Ma gandesc la „Patimile dupa Pitesti” si „Gherla”. Este interesant ca nu ma intrebati la ce carti ma gandesc in cazul celorlalti autori mentionati.
2. Waco nu intra in categoria genocid, din cate stiu. De acord, nu este o lista exhaustiva. Este doar un indemn la neuitare.
3. Va sugerez sa cititi cartea despre care scriu. Va asigur ca merita. Poate discutam dupa aceea.
Într-adevăr, romanul d-lui Morar e ceva nou pentru literatura română. Ar fi interesant un inventar al lucrărilor autorilor români, apărute post 1990, care ating subiectul deportării țiganilor în Transnistria… de obicei am rezerve să cumpăr cărți care dezvoltă subiectul administrației Antonescu, scrise de autori români, mai ales de așa-ziși istorici militari, pentru că de cele mai multe ori tonul lucrărilor este de natură negaționistă. Sau, în cel mai optimist scenariu, o biată încearcare de a justifica măsurile luate de administrația de la București la începutul anilor ’40. Din fericire, au apărut prompt lucrări ale istoricilor străini (Deletant acordă spații generoase fenomenului) care fac lumină în legătură cu evenimentele de atunci. Pe când o scriere care are ca subiect prigoana îndreptată către un grup mai restrâns, mă refer la Martorii lui Iehova? S-a scris extrem de puțin pe acea temă.
http://www.inshr-ew.ro/publicatii
Mulțumesc pentru referințe.
Care sa fie sursa capitalului de bestialitate de care poporul roman a dispus in istorie? Voi citi cartea lui Ioan T. Morar. Porajmos isi asteapta inca zugravul (unul mai bun ca Zaharia Stancu din Satra).
Am citit cartea lui Stancu cu ani in urma, tin minte ca m-a impresionat. Bestialitatea din anii celui de-al doilea razboi mondial era una organizata statal, deci nu haotica, anahica, spontana. Dictatura antonesciana avea o ideologie, urmarea sa transforme Transnistria in „provincie-model”.
O observație: din punct de vedere administrativ, termenul de „provincie” asociat Transnistriei în acea perioadă nu este poate cel mai fericit. Transnistria (ca și Bucovina) NU a fost inclusă în Romania, ci anexată drept teritoriu controlat militar de administrația de la București. Gheorghe Alexianu, profesor de drept și unul dintre apropiații lui Ion Antonescu, a fost numit „guvernator”, funcție în premieră în administrația României acelei perioade.
Mie tocmai pentru ca e scrisa intr-un „registru stilistic deliberat minimalist” mi-au dat fiori intimplarile de la Odesa (despre care stiam ceva destul de vag).
Iar eroul, Georgian, a ajuns cu adulatia pentru Antonescu, cind a aflat despre deportarea tiganilor si a familiei sale, in situatia in care s-au aflat comunistii ioropeni dupa semnarea pactului Ribentrop-Molotov.
Merita citita.
Desigur, holocaustul impotriva evreilor si tiganilor a fost ceva infiorator de inuman, asa ceva nu se poate nega. La fel, holocaustul impotriva europenilor, cu zecile de milioane de victime, provocate de catre cei care au pus in functiune, in Europa, cele doua fabrici ale mortii, din acelasi secol XX.
Cred ca vinovatiile sunt impartite, atata timp cat acest lucru nu se va recunoaste si nu se va renunta la fotografieri in alb si negru practic se va alimenta o subcultura a resentimentului. Trecutul este trecut, nu mai poate fi construit, spre deosebire de viitor, iar in aceasta ultima ecuatie critica si autocritica trebuie sa mearga impreuna.
Dar, ca si autocritica, si asumarea criticii este o chestiune de curaj in asumarea partii corespunzatoare dintr-un trecut comun. Altfel, vom ramane prizonierii discriminarii intre victime absolute si vinovati absoluti, facuta de vechea lume, discriminata in invingatori si invinsi, discriminari care nu trebuie sa-si mai aiba locul in Noua Lume. Subcultura resentimentului este dezbinatoare, presupun ca solidaritatea in integrum este de preferat.
Domnule Profesor, va admir stapanirea de sine, de a nu „face istorie” afectat de stari si sentimente, generate de modul in care v-ati pierdut fratele.
Mai apreciez si ca judecati istoria ca o insiruire de stari de fapt, fara a le da vreo anumita incarcatura emotionala, in interpretare .
Sincer, va respect . Eu poate nu as fi reusit aceasta stapanire de sine.
Cu stima,
al dvs. Roland
E vorba de fratele tatalui meu, ucis impreuna cu familia, la Odessa, in toamna anului 1941. Ceea ce nu face rana mai putin atroce. Sunt nascut in iulie 1951. Ganduri bune.
Domnul Tismăneanu pomenește de romanul lui Mann, Doctor Faustus. Pentru mine rămân de referință și unele scrieri ale lui Boll, cum ar fi Partida de Biliard de la 9:30, sau Portret de Grup cu Doamnă. Îl menționez pentru că Boll a fost catolic- incompatibilitatea între perceptele cristice și ideologia nazistă ar trebui să fie evidentă și cu toate astea, nu puțini lideri ai celui de-al III-lea Reich proveneau din familii catolice (Himmler e un exemplu). Stangl, șeful lagărelor Sobibor și Treblinka a rămas practicant până la sfârșitul vieții. În fine, e un subiect cât se poate de vast… Dar nu trebuie să-i izolăm doar pe catolici în toată povestea asta. În fond și la ortodocși a existat o gamă destul de largă de reacții. Luarea de atitudine a patriarhului bulgar mi se pare unul diin punctele mai luminoase. Erau lideri naziști care aveau educație universitară și doctorat- nu toți intrau în profilul standard al bătăușului de stradă care la manifestații spărgea capete de comunist cu bâta. Există într-unii un miez de fiară care rămâne impermeabil fie la religie, fie la educație, fie la amândouă. Războiul și trecerea Transnistriei în administrație românească au pus la dispoziție „infrastructura” pentru astfel de barbarii, initiate de stat. Desigur, „low tech”, față de sistemul industrial german care era „high tech” (îmi cer scuze pentru alegerea termenilor, deși istoric sînt corecți). Dar nu trebuie neglijată influența legionarilor- nu în ce privește responsabilitatea directă pentru crime- și așa li s-a pus în cârcă tot, cu mare „generozitate”, de istoricii comuniști. E vorba de propaganda care lega direct misticismul de anti-semitism. Câți dintre soldații, subofițerii și ofițerii implicați nu auziseră măcar un singur discurs legionar acasă ? Erau deci spălați pe creer nu mai puțin decât acei germani care au sucombat „religiei” fără Dumnezeu a naziștilor, acelui voodoo de arianism și mitologie nordică.
Despre rolul ideologiei si al intelectualilor convertiti la rasism:
http://www.polity.co.uk/book.asp?ref=9780745660264
Există un film al lui Aleksandr Askoldov, numit Comisarul. De fapt, este unicul film al regizorului și scenaristului sovietic pentru că la prima proiecție pe la mijlocul anilor ’60 a fost interzis iar autorului I-a fost înlăturată orice posibilitate de a lucra în cinematografie. Pe la sfârșitul epocii de glasnosti, metrajul a fost scos de la naftalină, re-montat și trimis spre difuzare. A luat câteva premii prestigioase în Europa, la începutul anilor ’90. În film e vorba de o politrucă (știu că n-are feminin dar sînt „correct” cu scrupulozitate) care dă naștere în plin război civil, fiind găzduită de niște evrei sărmani din Berdicev. În final, ea decide să se întoarcă pe front, după ce în prealabil are o viziune unde vede toată evreimea orașului pășind încolonată cu valize în mână și cu steaua lui David pe palton. Apoi imaginea se transformă într-un șir fără de sfârșit de oameni în zeghe, care pășesc printr-o poartă întunecoasă. Există înțelesuri care transcend etnia, rasa, convingerile, etc. Nu pot folosi noțiunea de „metaforic” când e vorba de zeci de milioane de victime. A fost bizară reacția cenzorului sovietic ? S-a supărat că o femeie comisar politic era arătată dând naștere ? L-a deranjat imaginea evreilor din Berdicev în drum spre anihilare, care de altfel era istoric corectă și recunoscută de sovietici ? Sau mai curând legătura dintre ei și acel șir de deținuți în zeghe ?
http://www.youtube.com/watch?v=LDemFDzX-u0