“Ucraina e o țară plină de fantome”, spune Fedor Alexandrovici, protagonistul remarcabilului documentar The Russian Woodpecker/Ciocănitoarea rusească, Marele Premiu al Juriului secțiunii World Cinema la Sundance 2015, proiectat în prezența regizorului Chad Gracia la Cinepolitica 2015. Și cine e mai în măsură decât Fedor să facă această afirmație? Supraviețuitor al dezastrului nuclear de la Cernobîl, proteicul și excentricul artist ucrainian caută obsesiv răspunsuri la întrebările ridicate de cauzele accidentului, degrabă clasate și mușamalizate de URSS.
Pentru că ce s-a întâmplat e o tragedie, “și orice tragedie trebuie să aibă un motiv”, Fedor ajunge la concluzia că de vină e un radiotransmițător militar mamut aflat la câțva kilometri de centrala nucleară, care a început din 1976 să emită un semnal ce i-a adus surpanumele de “ciocănitoarea rusească” – o structură megalitică sinistră, care ar fi costat de două ori mai mult decât centrala din apropiere (șapte miliarde de ruble!) și ar fi fost o gafă epocală ce trebuia definitiv îngropată de oficialii de la Moscova.
Ca orice teorie a conspirației care se respectă, a lui Fedor e seducător de plauzibilă și de lipsită de probe concrete. Însuși Fedor are din nebunia de găsit la mulți dintre promotorii unor astfel de scenarii – fascinant ca personaj și potrivit ca ghid prin suprarealismul dezastrului post-nuclear, are o alură de geniu neînțeles/idiot al satului care aruncă îndoială asupra validității concluziilor pe care le trage. Dar ansamblul informațiilor oferite de numeroșii foști demnitari, angajați ai centralei sau simpli locatari ai Cernobîlului pictează o frescă mult mai amplă decât cea a presupusei mușamalizări – una în care afli că Cernobîlul avea trandafiri și ketchup, iar străzile sale erau curate.
Fedor, care avea patru ani la 26 aprilie 1986, nu vede o mare diferență între URSS-ul în care Gorbaciov aștepta optsprezece zile înainte să informeze populația de pericolul reprezentat de radiații (timp în care populația se aduna pe un pod din apropiere să privească frumosul fum roșu care ieșea din reactor) și Ucraina de azi, în care mentalitatea sovietică s-a perpetuat și e pururea verde: mărturia unui intervievat care laudă calitățile de om ale lui Stalin ar fi comică dacă nu ar fi și de-a dreptul înfricoșătoare.
Gracia are în Fedor și cameramanul Artem Rîzhikov (ținta unui lunetist, care l-a ratat, dar i-a distrus camera în timpul filmărilor!) niște mine de aur. Pe lângă interviuri (pentru care are o reală înclinație) și monoloagele colorate, Fedor găsește prilejul de a pune în scenă niște performance art de mare efect vizual – vezi în special reprezentația din școala primară dezafectată plină de măști de gaze făcute grămadă. Artem nu numai că găsește modalități inventive de a filma – inclusiv cu camere ascunse, cu obiectiv superangular tip „ochi de pește” – dar și vorbește în cameră despre Fedor în calitate de cel mai bun prieten, oferind perspectiva externă asupra protagonistului.
Începute în timpul filmărilor, protestele din piața Maidan (documentate și de Sergei Loznitsa în filmul său) îi prilejuiesc ocazia lui Gracia de a a-și ancora și mai bine în prezent povestea și te scot, ca spectator, din senzația de irealitate pe care ți-o provoacă investigația – pe Fedor ajunge să îl consume o paranoia tipică Războiului Rece, ce-l face să vrea să renunțe la demersul său, iar discursul final, rostit la microfon, e mai puternic și direct decât orice ar fi putut să scoată Gracia din scenariu.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„Ciocănitoarea rusească” era o instalație radar cu o putere imensă de emisie, oricine a ascultat Europa Liberă pe unde scurte n-o să uite niciodată sunetul acela sinistru. Se auzea în toate benzile de unde scurte, complet impredictibil, la orice oră din zi sau din noapte. E cel mai bun mod de a ne aduce aminte ce însemna Uniunea Sovietică pe vremea lui Brejnev.