Naţional şi confesional (plus o o sugestie pentru predarea religiei în şcoală)

În perioadele în care anumite valori umane decad, rămîn, ca  o ultimă consolare, extravaganţele mistice, apelul clamoros la origine, exaltarea etnicului. Toate acestea constituindu-se într-un posibil pandant la deficitul acut de identitate. În cazul nostru, apoftegma „noi sîntem români” a fost agrementată filosofic prin punerea brutală a egalităţii între a fi român şi a fi ortodox. Într-o lume secularizată în bună măsură, sărăcită spiritual, partea cezarului reţine tot mai mult atenţia unor biserici. La fel cum nici ocheadele interesate ale statului, ale politicului nu sînt tratate cu totală indiferenţă.

Pe acest fond de confuzii premeditate şi cacofonii socio-politice, Biserica Ortodoxă Română pretinde, din cînd în cînd, să fie recunoscută legal ca „biserică naţională”. Ea încearcă, bazîndu-se pe larga sa majoritate, să transforme o expresie aleatorie într-un ucaz. Uitînd că raporturile dintre credinţă şi etnie sînt, istoric şi teologic, ceva mai complicate. Problema raportului dintre naţional şi confesional nu este deloc nouă. În anumite date, ea poate fi legată de perioada Vechiului Testament, de poporul evreu ca popor ales de Dumnezeu. „La cei din vechime omul se suprapunea cu cetăţeanul. Religia ţinea de trib, de o anumită seminţie. În Israelul antic acest fenomen a căpătat o formă particulară de rasism, singura serioasă şi profundă, sîngelui conferindu-i-se un caracter religios” (N. Berdiaev). Amestecînd puterea lumească cu cea divină, aşa după cum se ştie, unii împăraţi romani, începînd cu Augustus, au primit şi titlul de pontifex maximus. În timp ce Occidentul încerca, prin biserică, să mai potolească avîntul unor împăraţi către puterea absolută, corespondenţii lor bizantini erau cei care, printre altele, convocau şi sinoadele ecumenice.

Trecînd peste aceste bucle temporale şi venind mai aproape de zilele noastre, este ştiut (trăit) faptul că totalitarismul ateu a încercat un fel de mariaj între stat şi biserică. Celei din urmă rezervîndu-i-se, evident, mai mult un rol decorativ, de simplă unealtă mistică. Punerea în discuţie a faptului dacă BOR este sau nu „biserică naţională” – cu binecunoscutele patetisme şi derapaje verbale – este anacronică în fond şi demagogică în formă. Şi asta nu doar pentru faptul că, în perioada interbelică, au existat două biserici româneşti cu acest statut. Sociologic  vorbind, particula „naţională” poate fi utilizată cu o conotaţie strictă de majoritate. În sens larg, ea exprimă o realitate numerică, statistică, cu înţeles eminamente laic. Dar a-i da un înţeles calitativ, de distincţie religios-etnică, de supra-biserică, amestecînd-o cu sacrul, cum se încearcă, este o subliniere contraproductivă. Una care cochetează uşor cu filetismul. Important, cu adevărat, nu e cît de „naţională” e BOR (sau oricare altă instituţie eclezială care ar revendica acest statut), ci cît de actual îi este mesajul. Cu alte cuvinte, cît e de creştină în sensul deplin al cuvîntului.  Şi cît este de activă în social, acolo unde e nevoie, dar şi cît e de mîntuitoare. Creştinismul autentic are limitele în cer, nu pe pămînt, între închinători la acelaşi Dumnezeu. „Nu pe calea patriei, ci pe calea adevărului se urcă la ceruri” (P. Ceaadaev). Naţionalitatea şi etnia sînt o zestre onto-genetică, un dat natural, o identitate tare. Pe cînd religiozitatea şi confesiunea sînt o opţiune spirituală. Nimeni nu se naşte ortodox, catolic, protestant ş.a.m.d., ci om (român, italian, francez, turc ş.a.m.d.). Etnicul este naturalul asumat, pe cînd religiosul, de orice tip, este o opţiune mereu deschisă, mereu de cucerit. De etnic ne putem mîntui aici, pe pămînt. Pe cînd mîntuirea creştină o putem primi, dacă credem, doar de la Dumnezeu, indiferent în ce naţionalitate ne scăldăm. Într-o formă a etnicului ne aflăm oricum, din moment ce existăm, indiferent de voinţa individuală. Pe cînd în religios ne aflăm doar în măsura în care dorim sincer acest lucru, doar dacă ne manifestăm conform preceptelor sale.

Miza fundamentală pe etnic, pe naţional, pe istoricitate, oricît de importantă ar fi, poate oferi doar zarea unui imanent osificat în felurite cutume. Pe cînd religiosul, prin a-temporalul şi a-spaţialul lui, oferă calea transcendenţei. Faptul că ortodoxismul există şi dincolo de graniţele românităţii geografice dovedeşte apodictic faptul că nu sîntem români doar pentru simpla evidenţă că, unii dintre noi, sînt ortodocşi. Ba chiar unii se simt foarte bine în românitate nefiind ortodocşi. Românii sînt români doar pentru simplul şi naturalul fapt că s-au născut aşa. Puteam fi români nu numai dacă nu eram ortodocşi, ci şi dacă nu eram creştini. Gîndind în sens contrar, putem cădea lesne în ignoratio elenchi: căci vom putea concede că şi românii atei, agnostici sau indiferenţi sînt tot români. Pălăria ortodoxismului „naţional” (cu iz de stat) este un construct pur politic, nicidecum creştinesc. Un cunoscut teolog grec afirma tranşant că o separaţie netă între Biserică şi Stat este necesară. Amestecul celor două nu a dus şi nu duce la nimic bun. Biserica ar trebui să se ferească să fie doar un alt fel de putere; una care invocă cerul mai mult pentru agoniseli pămînteşti. Dacă e să continuăm gîndul unui călugăr ortodox, putem spune că ortodoxismul nu este motiv de orgoliu şi mîndrie etnică, ci mai degrabă prilejul unei universale smerenii. Naţionalul, cu cît este mai deschis (prin bunătate şi iubire), cu cît este mai universal, cu atît mai mult se apropie de creştinism. El este doar substanţa, nu idealul creştinismului. Apăsarea prea tare pe partea etnicului, a mundanului poate sufoca vocaţia celestă. Creştin nu te naşti automat. Creştin, în diferitele sale denominaţiuni, devii. Noi ne-am născut creştini doar în măsura în care sîntem acum creştini adevăraţi. În măsura în care ducem oarecum povara sublimă a unei tradiţii familiale. De fapt, cu adevărat ne naştem creştini zi de zi, clipă de clipă. Nimeni nu se naşte creştin cu un simplu gest (nici chiar prin botez) şi pentru o viaţă întreagă. Ci devine creştin doar cu o suită de gesturi şi atitudini care compun un mod de viaţă. Valoarea creştină poate înnobila orice dat etnic, după cum îl poate lăsa total indiferent.

Sensul creştinismului e de căutat, parţial, şi în repere profane. Dar, cu adevărat, cu o expresie pascaliană, centrul lui se află pretutindeni, iar circumferinţa – nicăieri. Particularităţile etnice sînt doar paşi (umani) spre universalitate. Credinţa îmbrăţişează particularul doar în perspectivă universală. Fiinţa are o limbă, o etnie doar pentru a-şi putea formula în mod particular credinţa, dimensiunea spirituală. Diversitatea poate fi o formă de a trăi mai deschis unicul, faptul de a-l întreţine prin diferenţieri unificatoare. Multiplul nu e decît o formă de a cuceri unicul. Doar căile (multiple) spre adevăr formează Calea.  Cînd o confesiune vrea să fie cu orice preţ „naţională”, ea îmbrăţişează imanentul, se lasă invadată de profan, de interese extra-ecleziale. În contextul existenţei mai multor culte nu este greu să-i detectăm acesteia, in nuce, unele metehne nostalgic-totalitare, făţiş antioccidentale, chiar fundamentaliste pe alocuri. Cum, la noi, naţionalul se confundă adesea cu puterea de stat, această dorinţă denominativă credem că vine şi dintr-o încercare anamnetică de recuperare a puterii lumeşti. Dumnezeu, ca Trinitate, este al nostru doar în măsura în care este al tuturor. Reducţia de tip naţional îi anulează atributele universaliste, situate dincolo de spaţiu şi de timp. „Un Dumnezeu şi tată tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (Efeseni, 4-5, 6). Din perspectiva finalităţii credinţei, care este aceea a mîntuirii – şi care se va face individual, nu colectiv -, conceptul de naţional, aplicat creştinismului, nu poate însemna decît subordonarea lui unui principiu non-religios. Chiar naşterea creştinismului din filonul spiritual iudaic, dar, mai ales, deschiderea lui apostolică spre toate seminţiile contrazice flagrant acest lucru. Ancorată doar în etnic, religia este redusă la o sumă variabilă de condiţionări lumeşti, ideologice, la rigidităţi şi egoisme naţionale. Care, la rîndul lor, potenţează egoismele şi infatuările personale. Dimpotrivă, „atunci cînd nu vreau nimic pentru mine, Dumnezeu vrea pentru mine” (Meister Eckhart). Ceea ce înseamnă bunătate şi iubire dez-naţionalizate, plasate dincolo de orice elemente de distinctivitate. Noi sîntem români nu pentru că sîntem ortodocşi, ci pentru că nu sîntem… chinezi. Pentru că nu putem cu nici un chip să fim, generic vorbind, chinezi. Nici măcar paraguaieni…

Faptul că există o majoritate ortodoxă este, evident, mai mult o întîmplare. Cum tot o întîmplare (fericită) e chiar faptul că sîntem creştini. Toate aceste evidenţe de acum sînt urmările multor determinări strict istorice, nu o fatalitate. Credinţa putem să o schimbăm oricînd (exemple sînt cu nemiluita), pe cînd etnia nu se poate schimba. Putem, cel mult, să ne schimbăm cetăţenia, dar aceasta este mai mult un accident biografic. Catolicismul este universalitate spirituală manifestată dincolo de orice bariere etnice. Ortodoxia autocefală vrea să se izoleze în naţional, deşi misiunea sa vizează tot universalul. După cum omeneşte putem deduce, Dumnezeu lucrează cu universalii, nu cu monade etniciste. A iubi creştineşte aproapele înseamnă a iubi în primul rînd alteritatea, diferitul, toată zestrea umano-divină în a cărei diversitate  ne prenumărăm. Ca atare, „această legare de naţionalitate contrazice în mod absolut reprezentarea conform căreia Dumnezeu este conceput numai în gîndul general şi nu într-o determinaţie particulară” (Hegel). Perspectivă din care iudaismul, creştinismul, islamismul (marile religii ale cărţii) sînt doar o cale spre mîntuire. Pentru că nu ştim niciodată sigur care este Calea. Denominaţia de „naţional”, aplicată dezinvolt confesionalului, vrea să însemne şi punerea unui uşor monopol chiar pe actul mîntuirii. La care – se induce subliminal -, românul poate accede doar prin ortodoxie. „Numai că religia nu depinde numai de telos, nici de ethos şi nu trăieşte din postulate” (R. Otto). Cu atît mai puţin poate dăinui prin efemere atribute umane. Apoi, spunîndu-i în mod legalizat doar uneia „biserică naţională”, nu rezultă, a contrario, că celelalte biserici creştine, nefiind „naţionale”, pot părea, la limită, nenaţionale, de nu chiar antinaţionale? Adică pot fi considerate de-a dreptul false, chiar mincinoase, dacă urmăm acest fals raţionament. Cînd e vorba de religie, de mîntuirea sufletului, denominaţia de „naţional” ar putea însemna cel mult un spaţiu şi un context de respiraţie sacră. Modul în care ştim să ne asumăm un destin spiritual comun, şi nu o limită impenetrabilă. Trecînd de la debordanţa sintactică la rigoarea juridică ne putem întreba, pe bună dreptate: cum se poate legifera un atribut? El poate fi cel mult demonstrat, fără ostentaţie, prin fapte morale concrete, prin trăire creştină indubitabilă. În logică directă, şi Biserica Greco-Catolică ar putea pretinde să fie recunoscută, din nou, ca biserică românească naţională. Date fiind, în acest sens, faptele sale de credinţă, cele spirituale şi iluministe, cele politice, toate cu adevărat de factură naţională.  Nemaivorbind de martiriul ei, care este binecunoscut celor care au rămas prieteni cu adevărul. Dar, evident, s-ar cădea în aceeaşi perdantă sofistică.

Nu cît de „naţională” este o biserică sau alta, ci cît de în harul lui Dumnezeu trăieşte – iată o problemă la care merită cu adevărat meditat. Dacă o biserică doreşte să fie ortodoxă (în sensul grecesc din biserica primară), ea nu trebuie să fie nici naţională, nici de stat. Ea trebuie să rămînă doar universala biserică a lui Cristos. Etnia, naţionalitatea nu sînt proiecte cu finalitate creştinească, mîntuitoare. Ele sînt mai mult un detaliu de limbaj şi evidenţă lumească. Sacrul nu poate fi cucerit pe bază de buletin, nici pe criterii şi evaluări cantitative. Aşa după cum se ştie, doar zece credincioşi ar fi putut salva Sodoma şi Gomora, dacă ei ar fi existat cu adevărat. În locul realelor probleme pe care orice biserică şi societate le are, preferăm cu nonşalanţă falsele probleme, iraţionalismele păguboase. De fapt, „a te ocupa astăzi de iraţional este aproape un sport” (R. Otto). Faptul că se pune din cînd în cînd această problemă, atît de minoră în premise, care aparţine mai mult lingvisticii, ne arată, de fapt, simptomele secularizării, ale crizei. O criză care este generată nu doar de lipsa unui atribut, ci de relaţiile mai adînci cu modernitatea. Dar, mai ales, este legată de evoluţia omului contemporan. Cel care este gata să-şi întemeieze o nouă religie: cea a banului. Într-o perioadă postistorică în care, după spusele unora, ne aflăm (se vorbeşte chiar şi de postcreştinism) – în care deosebirile se conturează mai degrabă în teritoriul disputelor globalizante -, etnicul înseamnă tot mai mult doar o diferenţă spirituală, o alteritate integratoare. A privi naţionalul ca specificitate regresivă, autarhică, restrictiv-religioasă, ca tendinţă mereu oglindită în sine reprezintă nu doar o fundătură raţională, ci şi o profundă eroare creştină.

P.S.

O sugestie pentru predarea religiei în şcoală

În legătură cu inepuizabila şi inenarabila problemă a predării religiei în şcoală, despre care s-a discutat pe cît de abundent, pe atît de inutil, cred că ar fi mai logic ca aceasta să fie studiată în cadrul materiei istorie, ca parte componentă a acesteia, şi nu doar în sporadice referiri. Ea trebuie dezbărată de încărcătura dogmatică, de practica cvasiduhovnicească, de prozelitismul mascat, studiindu-se doar elementele ei din perspectivă strict istorică. Căci nu se poate deprinde o minimă „educaţie religioasă” fără înţelegerea succintă a unui context istoric, în afară, desigur, de memorarea unor rugăciuni, de gestica unor mătănii şi cruci.

Profesorii de istorie (manualele gîndite în acest sens) urmînd să se refere doar la aspectul social al religiei, la rădăcinile ei, la impactul cultural şi civilizatoric, şi nu la elementele cultice, de teologie fundamentală, de doctrină şi praxis, care sînt specifice bisericii. În şcoală nu trebuie practicată nici o confesiune – indiferent că e majoritară sau minoritară – ci trebuie deprinse informaţii şi cunoştinţe generale despre marile religii ale Cărţii, apoi despre istoricul şi datele esenţiale ale cultelor existente la noi. Şcoala ar trebui să înveţe doar cum poate fi interogată această opţiune inefabilă care este credinţa, cum poate ea interacţiona cu celelalte cunoştinţe dobîndite în şcoală. Să pună întrebările potrivite, chiar dacă sînt incomode, nu să dea răspunsuri interesate, să producă sofisme facile (chiar infantile), să facă simplă apologetică. Bisericile, prin manualele şi orele de religie, nu vor să înveţe conform normelor şcolare – aspect de înţeles în date strict ecleziale -, ci doar să îndoctrineze, să-şi fidelizeze adepţii. Înlocuiesc dizertaţia cu predica, catedra cu anvonul. Ele uită că prin propaganda camuflată în ora de religie pot să cîştige adepţi, dar nu credincioşi. Credinţa autentică ar trebui să anihileze ignoranţa, nu să se folosească de ea, să o cultive, să o valorifice pecuniar. Credinţa, în sine, nu este o materie de studiu, ea nu are nevoie de argumente şi motivări, fiind o cale particulară şi subiectivă a eului. Nu pot fi programate trăirile sufleteşti, nu poate fi organizat momentul transformări religiei în religiozitate, a imanenţei în transcendenţă. Credincios poţi fi şi dacă eşti analfabet, şi dacă eşti savant. Istoria religiei, în schimb, necesită un exerciţiu propedeutic, cunoştinţe şi raportări de ordin teologico-filosofic, un aplicat demers hermeneutic. O credinţă adevărată nu trebuie să se teamă de spiritele interogative, de controverse, de negări şi nihilisme. O credinţă trebuie să se teamă doar de ea însăşi, de cei mai habotnici apologeţi, de o desacralizare produsă chiar în interiorul ei. În cazul nostru, ar trebui să ne temem de un „creştinism fără religie”.

Alegerea credinţei este liberă, dar cunoaşterea fenomenului religios devine o obligaţie de cultură generală. Şcoala nu trebuie să producă nici credincioşi, nici atei, nici indiferenţi, ci oameni informaţi, care îşi pot motiva opţiunea cu un set minim de argumente. Căci aşa după cum spunea unul dintre cei mai mari teologi şi filosofi, Sf. Augustin, „credinţa care nu e gîndită e nulă”. Şcoala ar putea fi primul pas spre gîndirea incipientă a credinţei. După cum religia nu trebuie înlocuită nici cu etica, nici cu morala, pentru că acestea nu se suprapun în totalitate. Ele avansează în acelaşi sens, dar pe cărări diferite. Evoluţia umanităţii a demonstrat că, raportate doar la om, etica şi morala sînt prea puţin, fiind etern discutabile, raportate la doar divinitate, sînt prea mult, aproape imposibil de atins. Ca atare, ele cad în relativitatea intervalului slăbiciunii umane, într-o medie acceptată a convieţuirii. După două mii de ani de religie şi învăţătură creştină, de exemplu, ar trebui să fim de o moralitate aproape angelică. Dar, după cum se observă, cu sau fără ore de religie în şcoală, fie că sîntem credincioşi, atei sau agnostici, ne aflăm departe de acest deziderat…