Am parafrazat spontan un titlu al unui cunoscut poet când am citit propunerea spre discuţie publică a Ministerului Educaţiei privitor la o nouă Lege a învăţământului. Despre conducătorii de doctorat citesc o formulă brutală şi în absolută contradicţie cu direcţia instaurată de legea din 2011: „Art. 156 (1) Pot fi conducători de doctorat: profesorii universitari, membrii Academiei Române sau cercetătorii ştiinţifici principali gradul I, cu titlul de doctor obţinut în domeniul fundamental de ştiinţe respectiv sau înrudit.” Afirmaţia este completată în articolul următor cu faptul că cifra maximă a doctoranzilor înscrişi la un conducător de doctorat este de 15 persoane. Legea din 2011, în vigoare, prevede faptul că pot conduce doctorate persoanele care au un titlu de doctor şi care au obţinut un titlu de abilitare (la care se poate candida când ai îndeplinit minimul punctajului CNATDCU pentru profesură), indiferent de gradul didactic, dar condiţionat de apartenenţa la o şcoală doctorală, iar numărul maxim de doctoranzi este de 8 persoane.
O diferenţă fundamentală între două viziuni care legiferează forma supremă de educaţie, adică transmiterea dreptului de a-l învăţa pe un altul din propriul tău bagaj de cunoştinţe, din propriul discernământ şi cu propria ta autonomie de savant. Cel puţin, aceasta spune în limba latină şi în tradiţia universitară cuvântul doctor, spre deosebire de bacalaureat, licenţiat, de masterat, cuvinte cu o semnificaţie aproape uitată, dar, în esenţă, foarte precisă şi ţinând de trepte de iniţiere ale unei bresle care transmite de opt sute de ani cunoaştere şi este numită universitate. Voi susţine mai jos teza că legea din 2011 este adecvată transmiterii doctorale a cunoaşterii şi potrivită situaţiei de fapt din România actuală, şi că noul proiect este retrograd şi capabil să aducă mari deservicii atât statului român cât şi comunităţii academice. Pentru a-mi argumenta această teză, voi descrie situaţia de fapt numită anterior şi o voi folosi drept criteriu de comparaţie între cele două legi.
În România actuală, există trei categorii de persoane care sunt vizate deopotrivă de cele două legi. Pe de o parte, sunt actualii profesori, cercetători ştiinţifici principali gradul I sau membri ai Academiei Române, pe care îi voi numi „grupul A”. Acest grup, din punctul de vedere al finanţării într-o instituţie academică, este cel mai costisitor: salariile sunt cele mai mari, intrarea în această castă este condiţionată pe de o parte de performanţa academică, şi independent de aceasta, de resursele financiare ale instituţiei (aşadar, poţi avea performanţă academică, dar bugetul instituţiei să nu îşi permită recunoaşterea ei prin admiterea ta în grupul A). Din punct de vedere uman, grupul A este foarte eteroclit: un număr foarte mic persoane educate după 1990 au intrat în această castă, eventual educate în universităţi străine. Majoritatea o formează persoane în pragul pensiei sau care au depăşit-o de mult şi care au alcătuit acest grup de mai multe decenii. În 2011, o parte a grupului A a fost forţată să respecte o vârstă de pensionare, ceea ce a creat o criză de privilegii în interiorului grupului. Tot această majoritate a grupului A se divide, firesc, în foarte competenţi şi foarte incompetenţi, iar aici opinia noastră, a fiecăruia, se poate exprima: unii cred că aceştia sunt rupţi din soare şi sunt pita Domnului, alţii spun că numărul nemernicilor şi al plagiatorilor dintre ei îl mai scade doar cursul biologiei. Eu nu mă pot pronunţa în această privinţă, dar pot constata ceva precis: că nici o instanţă nu controlează performanţa academică a grupului A, el aflându-se în vârful unei ierarhii academice.
Al doilea grup îl formează persoane, în marea lor majoritate aflate spre mijlocul carierei academice, dintre care mulţi sunt conferenţiari, lectori, cercetători principali II. Numărul celor educaţi în universităţi străine, cu activităţi ştiinţifice de un nivel internaţional vizibil, câştigători ai programelor de cercetare este natural mai mare, întrucât acest „grup B” a fost antrenat în mai mare măsură spre acest tip de circuit academic după anii ’90. Ei au intrat în universităţi şi institute de cercetare în ultimii 20 de ani, au dat abilitări în ultimii patru ani şi au obţinut conduceri de doctorate pregătind un schimb firesc de generaţii. Bugetele instituţiilor în care lucrează au fost astfel sprijinite, pentru că au putut impulsiona şcolile doctorale fără efortul salarizărilor la nivel maximal, chiar dacă unii membrii ai grupului depăşesc de 5-6 ori nivelul minim cerut pentru grupul A. Grupul B este, nu prin meritul lui, ci prin natura însăşi a etapei de vârstă, cel mai înclinat spre eficienţă, performanţă, noutate, iniţiativă şi energie de susţinere a cercetării româneşti. Indiferent însă de performanţa reală, grupul B este susceptibil de o mai mare motivaţie (căci are un scop care poate fi definit) şi examenele viitoare care îl aşteaptă pot fi luate drept forme de control şi evaluare academică.
Al treilea grup este cel compus din marii performeri academici, toţi tineri (pentru că nu poţi rezista până la o vârstă înaintată în această ipostază), care au supravieţuit anilor postdoctorali reuşind să se susţină financiar şi să performeze academic impresionant, depăşind adesea cu mult primele două grupuri în realizări ştiinţifice. Aici supravieţuirea este foarte grea, deci au rezistat cei mai buni. Unii din membrii grupului C sunt în afara României, dar îşi doresc să colaboreze cu şcolile doctorale româneşti aducând doctoranzi străini şi cu taxe consistente (ei vin „să dea”, nu „să ia”, pentru a uza de o exprimare de vulg ce polemizează bine cu spaima mandarină a grupului A). Alţii sunt în România, au dat abilitări, iar simpla contemplare a listei lor de publicaţii poate îngheţa orice contestatar al acestei stări de fapt. Prin urmare, întreg grupul C este definit prin performanţă, motivaţie, control ştiinţific permanent, un adevărat corp de elită autoreglabil la nivelul performanţei.
Se poate observa cum eliminarea abilitării din noul proiect de lege permite numai grupului A, nu şi celorlalte două, accesul la conducere de doctorat. Se pot observa două tipuri de efecte: a) costurile instituţionale ar fi mult mai ridicate în cazul acestei noi legi; b) performanţa ştiinţifică este mult mai puţin probabilă în cazul ei. La fel, se poate observa cum legea din 2011 include toate trei grupurile, dar le supune unui criteriu natural al concurenţei în alegerea conducătorului de doctorat cel mai competent. Dimpotrivă, noua lege oferă un număr mai mic de conducători de doctorat, dar mai mulţi doctoranzi. Deci capacităţile de muncă ale conducătorilor sunt mult mai solicitate (chiar rezistă?) la 15 doctoranzi.
Concluzii: 1. cele două legi nu opun grupul A grupului BC, ci noul proiect de lege privilegiază grupul A, iar legea din 2011 le supune deopotrivă unei concurenţe academice pe toate cele trei. Nu e un conflict între generaţii, ci doar o invectivă din partea grupului A spre celelalte două.
2. legea din 2011 produce efecte pozitive mai probabile cu costuri mai scăzute.
3. noul proiect de lege condiţionează accesul la conducerea de doctorat celor din grupurile B şi C prin capacitatea bugetară şi disponibilitatea instituţiei-gazdă, car esunt criterii neştiinţifice. Or, în cele două grupuri B şi C, tinerii sunt preponderenţi. Deci noul proiect de lege are forma unei restaurări a grupului de vârstă înaintată.
Cu aceasta, ne putem întreba ce urmărim? O restaurare a unui grup dificil de evaluat ştiinţific, cu costuri mari, al cărui ceas al amiezii e deja depărtişor? Are rost? Sau mai degrabă oferirea unor criterii strict ştiinţifice pentru ceea ce înseamnă transmiterea ştiinţei în sensul ei suprem şi iniţiatic, adică doctoratul? Eu răspund pozitiv la ultima întrebare şi am un mesaj pentru fiecare dintre grupuri. Pentru grupul C, un pasaj din Ioan Groşan, din O sută de ani la porţile Orientului: călugării Metodiu şi Iovănuţ ajung la papa cu mesaj de la ţara Moldovei să facă uniaţie, iar papa le spune că e de acord, dar e imposibil, pentru că timpul petrecut călare între Roma şi Iaşi este mai lung decât orice domnie de aici. Acum, şi legea se poate schimba la noi în timp ce grupul C ia Wizzair-ul spre Bucureşti ca să producă acasă ştiinţă. Pentru grupul B: un pasaj din Albert cel Mare, care spune că circularitatea cerului este imitată parţial de vieţuitoarele terestre, care trebuie să profite de momentele oportune ale mişcării circulare şi să aştepte fluxul şi refluxul: ele vor purta grupul B natural de la statutul de petent la cel de intens solicitat. Pentru grupul A, un pasaj foarte trist şi foarte dur din Cicero: illum exercitum contemno collectum ex senibus desperatis.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Dni câte pot să îmi dau seama nu vor apuca să pună în practică aşa ceva. Şi chiar dacă o vor pune, mulţi conducători de doctorat din grupa Profesorilor şi CS1 au performanţe atât de slabe încât nu văd cum ar putea produce doctoranzii lor altceva decât maculatură.
gânduri bune,
dar despre cei care vin „sa dea” si o iau in moalele capului de la „grupul lui Albert” nu spuneti nimic?
Scoaterea abilitarii respectiv anularea dreptului de a conduce doctorate de catre cei care au obtinut abilitarea inseamna aruncarea invatamantului academic romanesc in mediocritate si victoria unor comunisti precum Abramburica asupra reformistilor.
Sunt conferentiar cu abilitarea luata si in niciun caz nu voi asista pasiv cum dreptul de a conduce doctorate imi este luat de acesti dinozauri. Ce voi face? Voi deschide proces, voi depune plangeri, inclusiv la EUA.
Ar trebui ca tinerii universitari sa ne unim si sa nu permitem ca tot ceea ce a fost bun in precedenta Lege a eduatiei sa dispara. Putem spera la sprijinul Presedintelui.
Alexander Baumgarten: da-ne domnule NUME SI PRENUME de genii d-astea din categoria „C” aflati in universitatile di institutele din Romania si eu ma angajez ca luni sa pun aici indicii lor de nobelista performanta – lucrari, citari, Hirsch etc – din ISI Web of Knowledge. Promit sa incep luni – daca nu ma cenzuratzi – chiar cu Alexander Baumgarten si Virgil Iordache.
Daca intr-adevar faceti asta o sa vi se explice ca activitatea lor (nu in toate cazurile, bineinteles) este relevanta intern si nu extern. Si ca acele criterii scientometrice sunt abuzive atunci cand nu ne avantajeaza, dar sunt cat se poate de pertinente cand ne avantajeaza. Succes!
Stimate domnule lucid,
Vă mulţumesc respectuos pentru atenţia acordată.
Nu e cazul să investiţi timp în treaba asta, că ne-au pus recent pentru CNATDCU să ne facem toate hârţoagele, aşa că totul e public:
Standard Profesor/Abilitare 800, punctaj îndeplinit 3931.85, conform fişei de evaluare disponibile aici:
https://drive.google.com/file/d/0B6lX-Y0Osl0YVU9WTUdIMnFXTlE/view?usp=sharing
De când s-a făcut asta primăvara asta, au mai apărut ceva citări şi o carte, Hirsch-ul a crescut şi el, treaba se rostogoleşte.
Dacă îmi permiteţi o sugestie, aţi putea investi în schimb cu folos în căutarea Profesorilor actuali care nu îndeplinesc standardele, care ţin doctoranzii lor din burse de structurale şi nu le dau un leu pentru consumabile şi ce mai e nevoie deoarece nu mai au vreun proiect de ani de zile pentru că au pierdut competiţiile de proiecte în faţa lectorilor şi confilor.
Sigur, se poate rezolva şi treaba asta, să se interzică lectorilor şi confilor să participe la competiţii de proiecte şi astfel Profesorii actuali au şanse să dea bani doctoranzilor. Mai rămâne ca cei care nu îndeplinesc standardele actuale să şi ştie ce se facă cu banii aceia, dacă interesează chestia asta pe cineva.
Cu aleasă consideraţie,
Ce-ar fi sa incepi cu Dr. Victor Ponta? E de sezon!
La intrebarea despre C: http://www.ad-astra.ro
Lucidule, nu esti lucid.
Într-un comentariu dispărut într-un mod misterios (să sperăm că nu dispare și ăsta) arătam că oamenii care au ajuns – să spunem CSI- poate că au și ei ceva mai multe drepturi pe baza experienței și realizărilor de până atunci decât un june a cărui principală calitate este dorința de a-i arunca pe bătrâni din copac pe motiv că el e tânăr și că i se cuvine. Așa-zisa abilitare este doar un spectacol scump (6000 de lei) și care nu garantează nici pe departe calitatea cerută de CSI- și de fapt nu garantează nimic. Pentru că e dată în România, de niște oameni care nu sunt mai grozavi pe plan profesional decât respectivul CSI și actul în sine n-are nici un fel de valoare.
@Andrei George: cred că duceți discuția într-o zonă sterilă printr-o abordare primitivă de tip ”cei vechi cu experineță” versus ”junii ariviști”. Cred că puteți totuși mai mult de atât.
Sistemul este extraordinar de gentrificat si bazat pe impostura. Se poate ca autorul sa aiba pe undeva dreptate cu restrictiile care apar in noua lege. Eu insa nu cred. Pentru ca abilitarea era o gluma proasta pastorita tot de nulitatile care raman acum cu painea si cutitul. in principiu a fost vorba de ceva bani si de cresterea retelelor de influenta. Poate nu cunosc eu domeniile in care „mari performeri” din exterior vin „sa dea”. Ceea ce cunosc eu este lumea in care performanta este fie imposibila fie bataia de joc a nulitatilor ajunse in functii. Imposibila pentru ca nu poti sa faci „performanta” (cuvant de altfel nepotrivit vietii academice) cu norma de ore dublata, cu inca o „norma” adagata peste si formata din ore suplimentare, cu un salariu de mizerie, cu orele suplimentare neplatite, cu lipsa oricarei finantari a achizitionarii de carte si nu mai vorbesc de cercetare. Starea de anxietate instaurata in astfel de conditii NU ofera starea psihologica potrivita unei cercetari autentice.
Autentic este cuvantul nu performant pentru ca oamenii astia nu sunt cai. Nu au nevoie doar de hrana si miscare pentru ca doar sa alerge mai repede. Metaforele sunt folositoare pentru a indrepta atentia spre directia potrivita dar ele pot fi si inselatoare. Ideea este ca nu poti cu 9-11 cursuri sa mai ai timpul psihologic necesar reflectiei ca sa nu mai spun cercetarii. Iar cu un salariu mizerabil care te tine la limita subzistentei nu poti gandi senin la cercetarea propusa.
Si apoi a calculat cineva la se suma se ridica afacerea cu abilitarile.
Problema in tara asta nu este abilitarea ci evaluarea. Cata vreme evaluare se face in urma unei numaratori si nu a unei lecturi avizate poate fi si mama abilitarii ca nimeni nu va „performa”. Nulitatile si’au pastrat oricum monopolul criteriilor de evaluare. Au fost unsi in functii pe viata si acum prezideaza comitete care aplica standarde pe care ei insisi nu le indeplinesc.
Categoriile acestea – A, B, C – functioneaza doar ca „tipuri ideale”. In fapt, situatiile sunt mult mai amestecate: sunt oameni din A (de pilda, in domeniul nostru, Gabriel Liiceanu sau Stefan Afloroaiei) care sunt ireprosabili si oameni de C care, dupa un sprint excelent in mari universitati, isi epuizeaza rapid suflul in tara. Sunt oameni din C care deja sunt in A (Daniel David)l; dupa cum sunt si B-uri mai A-uri decat cei trecuti de pensionare. E greu de judecat in, acest caz, pe tipuri si pe leaturi.
Altceva mi s-ar parea interesant:
1. Sa acceptam – deschis si fara subintelesuri – ca functiile si gradele universitare au si o componenta economica si de prestigiu. Altfel spus ca lupta nu e doar pentru vizibilitate academica, ci si pentru accesul la impartirea resurselor si la toate formele prestigiului ce decurg din ea. Nu mi se pare deloc un lucru rusinos a dori aceasta. Ramane doar de vazut daca o atare pretentie vine in continuarea muncii academice, se legitimeaza prin aceasta sau prin alt tip de competente si e judecata dupa criterii de cercetare sau manageriale. Cred ca aici ar trebui sa bata dezbaterea.
2. Aveam, la inceputul anului, peste 3000 de conducatori de docorate, cu o medie de 10 candidati la fiecare. Ceea ce inseamna ca, anual, pe „piata muncii” ajung cateva mii de doctori (in toate domeniile). Or, in lumea civilizata, doctoratul e – aproape doar – conditia unei cariere universitare sau de cercetare. Care e statutul doctoratului in lumea noastra? Ce facem cu miile de doctori care nu au nici o sansa la o munca in specializarea lor? Si doctoratul, la fel ca si facultatea, functioneaza pe principiul lui „dup’aia te descurci cum sti”? Sau e un club de discutii academice contra cost? Repet: care e statutul doctoratului in lumea noastra actuala? Aceasta mi se pare a fi intrebarea.
Cat despre fondul articolului, sincer, eu unul n-am nici o teama. In Romania exista un principiu mai socrosant decat Constitutia: dreptul bunului dobandit. Nimeni nu va indrazni sa retraga un drept acordat pentru ca toata lumea stie ca acesta ar fi precedentul pentru a retrage orice drept de acest fel. Numai ca singurul liant al lumii noastre sunt tocmai drepturile acordate. Asa ca: non abbiate paura!
Mihai Maci
Foarte buna observatia domnului Maci, care, de altfel, a descris cat se poate de realist in articolele domniei sale situatia invatamantului romanesc. Ma bucur ca si domnul Baumgarten a luat atitudine. Cu cat mai multi cu atat mai bine!
Problema e desigur foarte complexa. Totusi, exista unele aspecte relativ simplu de inteles. De ce merge atat de prost sistemul de educatie? Cred ca acesta nu poate fi foarte diferit de starea societatii in ansamblul sau. Astfel, vedem bine (mai ales din activitatea recenta a DNA) cat de corupti pot fi politicienii si cat de proasta este calitatea umana a celor care ajung sa conduca. De ce ar sta lucrurile diferit in sistemul de educatie? Mai mult, deocamdata nu exista institutii omoloage DNA-ului pentru sistemul educational. Plagiatorii si incompetentii prospera, baronii universitari fac legea pe feudele lor (orele pe care le controleaza) si e plin de profesori deprofesionalizati buni doar la activitati birocratice. Ei fac legea in sistem, catre ei merge grosul banilor, ei sunt ”sistemul” si nu au nici un motiv sa schimbe ceva. Si, da, dupa cum foarte bine spunea domnul Maci, lucrurile nu au cum sa se schimbe pentru ca sistemul este inchis: poseda sfanta autonomie de a-si pastra mediocritatea.
Singurele solutii realiste pe care le vad sunt cele care ar grabi prabusirea actualului sistem clientelar si corupt si dezvoltarea de noi sisteme de educatie alernative. A mai crede ca sistemul se poate imbunatati prin (re)forme fara fond este curata prostie.
Toate aceste modificari sunt facute in special de cei de peste 60 de ani care sunt in CNADTCU si care cred ca cei mai tineri decat ei nu au ”aura de conducatori de doctorat” asa cum au domniile lor.
Sunt si o categorei de valoare si cu viziune pentru sistem, dar din pacate se pierd in multimea celorlati. Aceastia din urma au ajuns conducatori de doctorat, in marea lor majoritate, pe baza articolelor scrise prin ziare si la conferinte care, in fapt , erau doar niste chermeze prietenesti organizate in mod stiintific.
Majoritatea membrilor de la CNADTCU nu doresc decat sa-si pastreze ”scaunele caldute” castigara cu sacrificii ”mari” si prin intermediul carora isi pot realiza interesele si visele academice de marire. Incalcarea cadrului legal si manipularea sistemului pe baza intereselor personale este principala activitatea a acestor membrii care considera ca sunt ”dumnezei” avand dreptul de a se juca cu destinele profesionale ale celor care au naivitatea sa aleaga calea corecta. Sunt numerosi membri din comisile CNADTCU care nu indeplinesc standardele minimale, dar ei evaluaeaza dosare de 500, 1000, 2000 puncte….de 10 ori sau mai multe puncte decat standardele minimale.
Imi pare rau pentru adevaratele valori academice din aceasta tara, dar sistemul studiilor doctorale este aproapte sufocat de conducatorii de doctorat pensionari sau pensionabili, incapabili sa se ancoreze realitatilor actuale si viiitoare stiintifice.
Cred ca este momentul ca oameni care vor si pot sa transforme scolile doctorale in scoli bazate pe performante stiintifce si inovare sa poata face acest lucru.
Cred ca se impune eliminarea pensionarilor (peste 65 de ani) din structurile CNADTCU si reimprospatarea acestor comisii, pentru ca numai asa viitorul scolilor doctorale va putea tine pasul cu progresul.
Nu pot sa inteleg cum persoane de 65 ani sau mai in varsta pot elabora strategii de dezvoltare a invatamantului doctoral, cand singura lor problema ar trebui sa fie conservarea sanatatii, in timp ce cadrele didactice univeristare de 40, 50 si chiar 60 de ani asteapta ca natura sa-si urmeze cursul pentru a avea si ei o sansa. Sper…….