Mesianismul comunist sub microscop: Dialog cu Catalin Stefanescu la “Garantat 100%”

A fost o mare bucurie intelectuala sa dialoghez cu Catalin Stefanescu pornind de la cartea mea „Efigii ale unui cosmar istoric”, coordonata de Marius Stan. Iata linkul la acea discutie pe care pretuitul moderator o numeste “o sectiune prin comunismul romanesc”. Prob, elegant, pertinent–aceste cuvinte surprind, cred, stilul jurnalistic al lui Catalin Stefanescu. Cand examinam comunismul in genere si pe cel din Romania in particular, este dezirabil sa lasam prejudecatile de-o parte si sa intelegem ca vorbim despre o poveste serioasa, o tragedie istorica ale carei consecinte sunt departe de a fi disparut. Niciodata o societate, asemeni unui individ, nu poate functiona normal in absenta asumarii trecutului. O citez pe ganditoarea politica germana Gesine Schwann care a vorbit despre forta distructiva a tacerii. Viitorul exista in trecut, iar fara a administra acest trecut devenim, spre a-l cita pe Rene Char, citat de Hannah Arendt, mostenitori fara un testament.

Se poate dialoga cu nostalgicii, sa spunem, ai Cenaclului “Flacara”? Poate am fost prea sever cand am vorbit despre spalarea creierului prin spectacolele paunesciene, dar nu vad cum un om onest poate ignora functiile acestui tip de circ politic cu vestminte poetice si muzicale. Cum putem ignora marile manipulari ale propagandei comuniste? Pledez pentru decriptarea mecanismelor de legitimare a dictaturii. Cenaclul “Flacara” traia prin atmosfera de ritual cultic, era altarul de unde se oficiau missele apologetice. Paunescu a semanat initial cu un Evgheni Evtusenko, parea inclinat spre iconoclasm, dar a facut pactul cu sistemul, s-a lasat utilizat, cu aparenta sa non-conformista, pentru a servi scopurile tiraniei. Este, asadar, important sa exploram metamorfozele tiranofiliei in secolul XX. Urcusul lui Paunescu a fost enorm, la fel si degringolada sa. Sigur, periodizarea unor asemenea itinerarii este utila si necesara, dar nu prin ignorarea ori minimalizarea rinocerizarii unor intelectuali influenti. Patologia se cere diagnosticata, fie ca e vorba de intelectualii stangii sau ai dreptei radicale.

Regimul totalitar comunist era inspirat de ideologie, era o ideocratie. Unii spun ca Paunescu ii proteja pe artistii care puteau sa participe la acele spectacole. Raspund, citandu-l pe Mihail Sebastian care nota cuvintele unui jurnalist francez care spunea ca exista proximitati care angajeaza. A sta langa Paunescu in faza delirului cultic era o asemenea proximitate maculanta. A fi presedintele Uniunii Scriitorilor in ultima faza a dictaturii era o abdicare ignobila. “Raportul Final” este un probatoriu, cartile mele (si nu doar ele, ma grabesc sa adaug) sunt tentative analitice care aduc elemente istorice necesare intr-un asemenea gest simbolic. Concesiile lui Paunescu nu au fost cele ale unui trepadus minabil, precum Nicolae Dan Fruntelata. Ele au fost imense, pe masura talentului sau tradat.

Discutam dtspre natura profunda a terorii comuniste. De ce uitam intensitatea terorii? Amintesc teoria verbelor de senzatie la Wittgenstein, deci non-transmisibilitatea senzatiei de durere. „Ma dor dintii” nu spune nimic unui om pe care nu-l dor dintii. Problema este sa fim capabili de a generea sentimentul de empatie. Spre a-l relua pe Max Scheler, cum putem crea o comunitate de simtaminte? Ori, cu cuvintele lui Dan Diner, una anamnestica. Istoricul Florin Turcanu vorbea despre exorcismul prin cunoastere. Deci, pe langa justitia politica, purificarea are loc si prin cunoastere. O istorie a totalitarismului cere si intelegerea colaborationismelor. De aceea ste nevoie de un document statal precum discursul de condamnare a comunismului din 18 decembrie 2006. Masha Gessen sustine, pe buna dreptate ca tocmai esecul condamnarii PCUS explica ascensiunea regimului Putin. Daca vrem despartirea de logocratia comunista, trebuie sa demistificam teocratia comunista, logosul sau, teologia sa politica. Ce mesaj se poate oferi celor care cred ca simplul fapt ca au trait sub comunism i-ar expune stigmatului? Evident, nu e vorba despre toti cei care au facut parte din partidul comunist, ci despre aparatele politice, ideologice, securiste. Comunismul a fost o modernitate deturnata, a definit, pentru multi oameni, cadrele lor existentiale.

Prabusirea comunismului a fost pentru multi oameni o iesire din ceea ce parea etern. De aici, si criza axiologica care a urmat. “Raportul Final” a pus sub semnul intrebarii, in chip documentat, paradigma ceausista a istoriei nationale. Dar discutia trebuie purtata in parametrii civilitatii. Se poate face o tipologie a reactiilor de tip anti-anticomunist, de la Ion Iliescu si Ion Ianosi la neo-stangistii gen Gaspar Miklos Tamas si ai sai adepti romani? De ce reactioneaza alergic stanga contemporana la evidentierea similitudinilor dintre comunism si fascism? De ce irita sintagma „gemenii totalitari”? De ce se minimalizaza faptul ca NSDAP, partidul nazist, era unul care isi mentinea in nume cuvantul “socialist”? De ce sunt trecute sub tacere experientele apostaziei, de la Boris Souvarine, Panait Istrati, Victor Serge, Arthur Koestler, Manes Sperber, Zevedei Barbu si Margarete Buber Neumann la Milovan Djilas, Whittaker Chambers, Czeslaw Milosz si Ruth Fischer?

Unul dintre istoricii indeosebi pretuiti de Monica Lovinescu a fost Boris Souvarine, autorul unei clasice biografii a lui Stalin, el insusi fost militant comunist, vindecat la timp (inca la inceputul anilor 20) si devenit unul dintre cei mai lucizi critici ai totalitarismului. A intuit logica machiavelica a iacobininismului bolsevic, cruzimea infinita ascunsa in spatele sloganurilor altruiste, acei „ochi albastri” despre care, in plin extaz milenarist, Aragon spunea ca lucesc „d’une cruauté nécessaire”. Ca si Souvarine, Monica Lovinescu a refuzat sa dispere, a clamat in pustiul indiferentei abulice, al atacurilor obscene si al ingenuncherilor morale, si-a ridicat vocea in favoarea milioanelor de detinuti si a respins ideea unei literaturi care uita demnitatea umana. Cuvintele lui Chateaubriand, atit de indragite de Souvarine, se potrivesc perfect destinului de antigonica marturisitoare al Monicai Lovinescu si raman ca o inscriptie daltuita in marmura neuitarii, un caveat pentru cei care vor sa bagatelizeze crimele comunismului: „Atunci cind, in tacerea abjectiunii, nu mai auzi rasunind decit lanturile sclavului si vocea denuntatorului, cind totul tremura in faţa tiranului si devine tot atit de primejdios de a-i cersi favorurile cit de a-i merita dizgratia, istoricul pare insarcinat cu razbunarea popoarelor. Degeaba prosperă Nero, Tacit s-a nascut in Imperiu”.

Ii multumesc lui Catalin Stefanescu pentru ca a facut posibil un dialog dezinhibat pe teme de o fierbinte actualitate.

http://www.tvrplus.ro/editie-garantat-100-344882