În 1975, în momentele în care fostele colonii portugheze îşi declarau independenţa, influenţa comunismului sovietic în Africa se afla la zenit. Cu ajutorul tovărăşilor cubanezi, întotdeauna pregătiţi să exporte elanul lor revoluţionar, URSS avea să facă să triumfe modelul democraţiilor populare în Etiopia, Angola, Mozambic. Fericirea colectivă urma să se facă planificat. Reeducările, omnipotenţa partidului unic, domnia poliţiei secrete, execuţiile sumare, naţionalizările şi foametea erau temeliile pe care se aşezau regimurile ce alegeau calea marxist-leninistă. Premeditarea intelectuală era la originea violenţei de stat.
Mirajul leninist
Seducţia exercitată în Africa de comunismul sovietic este parte din istoria globală a fascinaţiei pe care o resimt naţiunile în curs de decolonizare faţă de tiparul întruchipat de primul stat al muncitorilor şi al ţăranilor. Ceea ce se dovedeşte decisiv, în ecuaţia acestei alegeri ideologice fatidice, este sinteza de militantism anti-colonialist şi de mesianism al luptei de clasă. Mişcările de eliberare naţională, cu precădere cele care au şi o dimensiune armată, privesc URSS nu doar ca pe un aliat preţios în lupta împotriva imperialismului, ci şi ca pe pe un furnizor de soluţii în contextul viitoarei modernizări şi construcţii statale.
URSS mizează, încă de la fondarea sa, pe construirea unui blazon umanist imaculat: URSS este patria în care se realizează deplina egalitate rasială şi socială. Discriminarea este eliminată, iar contrastul dintre generozitatea curajoasă a comuniştilor şi rapacitatea rasistă a puterilor coloniale este subliniat, obsesiv. În aceeaşi măsură în care Stalin reuşeşte să confişte, în propriul său beneficiu imagologic, sensibilitatea antifascistă, încă din anii Războiului civil din Spania, URSS şi democraţiile populare se legitimează drept unicii apărători autentici ai ideii de auto-determinare a popoarelor. Expansiunea sovietică în Africa nu este un accident, ci parte a unui plan deliberat de misionarism revoluţionar şi de luptă împotriva blocului imperialist. “Destinderea” nu anulează, în nici un fel, obiectivul ultim al victoriei socialismului. Flexibilitatea marxism- leninismului este extrem de utilă în acest proces de implantare africană.
Traseul ce le conduce pe cele trei ţări spre ordinea totalitară sovietică,dincolo de diferenţele de parcurs, are în comun contextul violenţei originare. Toţi Stalinii Africii se ivesc din această matrice a politicii înţelese ca lichidare a inamicului intern: militarizarea conflictelor le marchează educaţia intelectuală. Mengistu Haile Mariam, tiranul din Etiopia,manipulează şi domesticeşte o lovitură de stat ce a condus la detronarea lui Haile Selassie şi la abolirea Imperiului. Dictatorii lusofoni, Agostinho Neto şi Samora Machel, sunt conducătorii mişcărilor de eliberare ce primesc patronajul sovietic. MPLA şi FRELIMO sunt laboratoarele în care se construieşte identitatea lor leninistă. Africa Lusofonă, cu al său decrepit imperiu salazarist, este terenul fertil al radicalizărilor. Convertirea la marxism este vizibilă nu doar la nivelul mişcărilor africane, ci şi în sânul armatei portugheze. Sprijinul oferit de comunizanţii portughezi marxiştilor africani, în lunile de dinaintea independenţei, este fundamental. Cauza revoluţiei comuniste este liantul ce dă tărie acestei alianţe între foştii combatanţi.
Afro- marxismul
Mirajul comunist înseamnă, în cele trei ţări marxist- leniniste din Africa, încrederea în capacitatea instituţiilor sovietice de a grăbi opera de transformare a societăţii. Ca şi în Europa Sovietizată, ţinta este de natură antropologică: eliminarea omului vechi, îndatorat reacţiunii, dublată de naşterea unei alte umanităţi sub zodia egalităţii. Controlul totalitar este consecinţa legică a ambiţiei de supraveghere şi de domesticire. Expertiza totalitară externă este esenţială. Misiunile militare cubaneză şi sovietică sunt prezenţele ce determină profilul noilor regimuri. Mai mult decât oricare altă naţiune comunistă, Cuba este avangarda ce atacă bastionul imperalist. Solidaritatea frăţească conduce la mimetismul politic. Ţările comuniste din Africa se vor dota, dialectic, cu partide unice, cu poliţii secrete şi vor aplica strategiile de modernizare malformată ale sovieticilor. Naţionalizarea mijloacelor de producţie şi încercările de cooperativizare a agriculturii sunt paşi pe acest drum străjuit de mitul sovietic.
Regimurile africane comuniste sunt regimuri leninist- staliniste, în care violenţa politică şi represiunea sunt motivate ideologic. Epurările adversarilor fracţionişti sunt acompaniate de efortul de exterminare al opoziţiei. Reeducarea este, ca şi în cazul comunismului asiatic, o componentă centrală. STASI contribuie la instruirea şi organizarea poliţiei politice din toate cele trei ţări. Foametea devine, în Etiopia lui Mengistu,o armă politică: catastrofa naturală este pretextul oferit spre a întreprinde o vastă operă de deplasare a populaţiilor. Controlul resurselor este, în toate cele trei ţări, inseparabil de dominaţia partidului unic.
Regimurile comuniste africane se organizează şi se dezvoltă sub semnul escaladării violenţei. Mobilizarea totalitară este justificată, ca şi în era sovietică, prin necesitatea de a menţine un front unit în faţa Duşmanului imperialist. Identitatea regimului Mengistu se constituie prin lupta armată cu inamicul somalez si cu rebeliunea secesionistă din Eritreea: brutalitatea acţiunii militare în plan intern are amploarea crimelor împotriva umanităţii. Angola şi Mozambic se hrănesc, imagologic şi ideologic, din confruntarea cu Africa de Sud şi cu mişcările insurgente interne pe care la privesc ca pe extensii ale acesteia.
Comunismul din Africa Lusofonă este cronica unui teribil război civil, provocat de ambiţia comunistă de cucerire a puterii. Eşecul coaliţiei din Angola alimentează înfruntarea militară cu UNITA, în vreme ce în Mozambic RENAMO este opozantul militar susţinut de Africa de Sud. Marxism –leninismul lusofon este parte din angrenajul “Războiului Rece”. Intervenţia, masivă, a Cubei în acest spaţiu este expresia încrederii castriste în posibilitatea unei victorii revoluţionare pe continent.Respectabilitatea internaţională a tiraniilor comuniste din Africa Lusofonă va fi oferită de lupta dusă împotriva apartheidului. Solidaritatea, firească, în numele egalităţii rasiale va fi manipulată , spre a întări respectabilitatea unor regimuri ilegitime.
Istoria creşterii şi descreşterii comunismului african o evocă pe aceea a naţiunilor captive din Europa. Ipoteza comunistă a făcut să se nască, şi în aceste spaţii, un edificiu ce combină potemkiniada propagandei cu violenţa de stat. Promisiunile modernizării şi ale egalităţii au rămas neîmplinite. În Angola, detaşarea de comunism a însemnat doar consolidarea unui regim patrimonial dominat de aceeaşi elită cleptrocratică din jurul preşedintelui dos Santos: este o traiectorie dramatică şi familiară. În Etiopia, ruina URSS a precipitat căderea lui Mengistu Haile Mariam: solidaritatea tiraniilor a funcţionat ireproşabil şi Robert Mugabe i-a oferit azil politic şi imunitate colegului de ieal revoluţionar, în Zimbabwe.
În cele din urmă, Stalinii africani au lăsat în urmă monumentele epocii lor: subdezvoltare şi represiune politică. Impasul leninist a fost vizibil aici, după cum a fost vizibil în blocul socialist european. Suferinţa naţiunilor lor este moştenirea umanismului sanguinar al comunismului.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Şi niciun cuvânt despre prietenia dintre tovarăşii populari Jose, africanu şi europeanu? Primul, dictator de nădejde al Angolei, Eduardo dos Santos, mare şef peste măreţul partid -Mişcarea Populară de Eliberare a Angolei, al doilea, Manuel Durao Barroso, fost nanodiktator european, şef peste Komisariatul eurosovietic de-a lungul a două cincinale, conducător luminos al pupularilor portughezi. Niciun cuvânt despre susţinerea pe care maoistul Jose i-a acordat-o constant castristului Jose, niciun cuvânt despre partidul comunist terorist care eliberează la foc continuu Angola de peste 4 decenii, sub zâmbetele complice ale popularilor maoişti europeni? Niciun cuvânt despre cum dictatorul angolez îşi spală milioanele obţinute prin corupţie şi jaf in Portugalia prin intermediul fiicei transformată in onorabil om de afaceri şi piesă de bază la sindrofiile cu politruci? Cum ar putea altfel ca publicul să înţeleagă cum de s-a răspândit aşa iute şi cum de a prins rădăcini ideologia criminală colectivistă in Africa colonială? Şi cum de Europa nu are nicio reacţie ori de câte ori dictatorii africani deraiază macabru şi îşi lichidează oponenţii?
Ne place sau nu, batalia de la Cuito Cuanavale in care cubanezii veniti in sprijinul lui Santos in Angola au cam pus pe fuga trupele Africii de Sud a fost semnalul caderii apartheidului. In primul rand infrangerea si sosirea acasa in saci de plastic a un numar mare de soldati sud-africani a condus la o prabusire a popularitatii politicienilor albi care erau legati de politica de apartheid si a deschis calea unui alt curs politic in Africa de Sud.
E greu de facut generalizari ideologice in cazul African. Acolo e vorba de tribalism (nici macar nationalism) care intr-un anume context geopolitic si de asezare a puterilor la nivel international a ales o anumita solutie.
Asa este, e greu da facut generalizari, dar ub kucru este sigur si general, Trei tari sarace, dra care de bine de rau isi hraneau populatiile, au ajuns muritare de foame prin istaurarea comunsimului
Cred că în ce privește opțiunile angolezilor, indiferent dacă sîntem de acord cu ele sau nu, lucrurile sînt ceva mai complicate. La ani buni după încetarea războiului rece prin procură în zona respectivă, populația este încă și azi împărțită în simpatii pro sau contra MPLA sau UNITA. Desigur, se poate atribui o explicație tribală, dată fiind susținerea delimitată etnic foarte precis pentru Savimbi. Dar pentru locuitorii acelei părți a Africii în acei ani, asocierea
guerilei anti-comuniste cu forțele armate sud-africane și serviciile ei de contra-informații, nu cred că prezenta o alternativă mai bună. Fie că vorbim de angolezi, fie chiar de africanii namibieni, care au trăit până la independență sub sistemul de apartheid. Sînt de acord cu ce a afirmat unul din comentatori mai sus și anume că înfrângerea militară și perspectiva neîncurajatoare a continuării implicării sud-africane în zonă, au contribuit la căderea lui Botha și a facțiunii hard line din guvernul de la Pretoria. Pe de altă parte, dispariția URSS a contribuit la ștergerea „stigmei comuniste și terorist marxiste” în ce privește Congresul Național African, ori măcar a laturii sale militante. Cheney s-a opus eliberării lui Mandela, deci nu vorbim de îngerași nici în tabăra cealaltă.