Istoricul polonez Adam Michnik este una din cele mai respectate voci ale forțelor liberal-democrate din Europa de Est. Pozitiile sale stârnesc controverse, provoacă, se bucură de susținători entuziaști și generează reacții polemice nu mai putin intense. Este un personaj polarizant. Putem spune că fără aceste lupte nesfârșite in jurul valorilor si ideilor, Michnik n-ar mai fi el insuși. Fosti camarazi de luptă anticomunistă il socot culpabil pentru eșecul decomunizarii. Pe el, sau mai exact spus, spiritul intruchipat de ziarul pe care il conduce, „Gazeta Wyborcza”.
Eseurile reunite în prezentul volum* lămuresc, cu pasiune politică și pătrundere intelectuală, îngrijorările acestui fost mare disident privind antagonismele morale ale erei post-comuniste. Spunând întotdeauna ceea ce crede, Michnik are o țintă principală în acest volum subțire, dar dens: ceea ce el numește „anticomunismul cu față bolșevică”, întrupat de partizanii decomunizării radicale și de actorii implicați în ceea ce cu dispreț desemnează a fi „carnavalul lustrației”. Pe acești oameni îi etichetează ca fiind și mai fundamentaliști.
Există cu toate acestea o tensiune, ca să nu spunem contradicție, între primul eseu al lui Michnik (despre orbirea morală a lui Willy Brandt și al său Partid Social-Democrat în timpul și după legea marțială din Polonia la începutul anilor 1980) și opoziția sa față de apeluri la claritate morală în orânduirea post-totalitară. Fără îndoială, unii dintre „ultrașii” neo-iacobini care au susținut epurarea totală a foștilor comuniști din rândul elitelor de azi (în special birocrații de partid de la vârf, ofițerii poliției secrete și informatorii) au mers mult prea departe în direcția vendetei. Rămâne însă de discutat dacă Europa de Est suferă dintr-un exces de istorie politică sau din deformarea acesteia din toate părțile, în special din partea nostalgicilor vechiului regim. Nu putem echivala narațiunile istorice ale victimelor cu raționalizările celor care au făcut victime și urmașii acestora. Michnik a spus adesea, „Amnistie, da, amnezie, nu”. Dar, pentru a fi autentică, pentru a nu fi o farsa, respingerea amneziei presupune o confruntare permanentă și neobosită cu trecutul traumatic, adică justiția morală. Dar nu numai, e nevoie si de justiție politică.
Moralitatea și politica pot fi reconciliate, arăta Václav Havel, iar viața sa politică stă mărturie pentru aceasta. Democrația nu poate fi lipsită de memorie, așa cum știm cu toții din experiențele spaniolă, chiliană, argentiniană și sud-africană. De ce ar trebui est-europenii să fie puși să ierte înainte de a-și înfrunta trecutul, inclusiv din punct de vedere juridic? Michnik insistă asupra faptului că el favorizează reconcilierea și se opune, ba chiar îi repugnă răzbunarea și revanșa. Dar cum anume poți obține reconcilierea – termen care presupune o cercetare atentă – în absența căinței? Câtă vreme foștii autori (aparatcici, ofițeri ai poliției secrete, informatori) continuă să se bucure de imense privilegii economice și politice, cum le poate cere cineva fostelor victime să păstreze tăcerea? Aceste întrebări și multe altele se nasc din provocatoarea și edificatoarea (d.p.d.v. istoric) carte a lui Adam Michnik despre agonizanta chestiune a asumării trecutului totalitar.
*Adam Michnik, THE TROUBLE WITH HISTORY: Morality, revolution, and counterrevolution. Edited by Irena Grudzinska Gross, 194 pp. Yale University Press, 2014.
Textul de mai sus, transmis la Radio Europa Libera, este o forma largita a scurtei recenzii pe care am publicat-o in „Times Literary Supplement” (17 martie 2015). Ii multumesc lui Marius Stan pentru traducerea din limba engleza.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„Michnik a spus adesea, „Amnistie, da, amnezie, nu””.
Seamana cu ardelenescul „io te iert, da` nu te uit!”.
Numai ca mie, ca om neimplicat in raspindirea ideilor si despicarea lor in patru, mi se pare ca dl Michnik, dupa ce s-a luptat cu comunismul, se lupta acum cu el insusi. Cu cel ce a fost si l-am admirat.
Am mai citit despre o vorba frumoasa spusa de un detinut politic roman: „sa nu ne razbunati!”
Atunci si eu rog Onor Justitia sa-si vada doar de corupti, de violatori, si sa-l lase in pace pe Visinescu si Ficior.
Ceea ce spune dl Michnik poate fi frumos inaltator pentru occidentali/americani, dar nu pentru mine.
Dl Michnik ma indeamna ca, dupa ce comunistii au avut toate drepturile in timpul orinduirii „spre comunism in zbor”, sa accept ca sa aiba aceleasi drepturi si in „orinduirea cea cruda si nedreapta”.
Ipocrizie, numele tau este lupta de idei utopice.
Caci comunistii nu au acceptat nici macar punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara.
Michnik a fost si ramane un provcator. Doar ca pe vremea cand se opunea regimului comunist era un provocator bun, iar acum e un provocator rau. :) Cred ca trebuie luat ca atare, si respectata pozitia lui de provocator sub ambele oranduiri. Nu cred in teoriile ca ar fi fost democratic pana-n ’89 si a devenit antidemocratic dupa aceea. Rosteste niste puncte de vedere care merita luate-n seama, cam atat. Nu trebuie confundat cu vreun detinator al adevarului, dar nici transformat intr-un colaborationist post factum, care-si arata acum chipul had in spatele mastii de dizident, cum am vazut ca se practica.
Daca greseste undeva cred ca e de datoria celorlalti sa-i arate unde greseste, nu sa-l impestriteze cu diferite conspiratii si hidosenii. Datoria asta exista in primul rand pentru ca are un punct de vedere argumentat, chiar daca gresit, poate, si, in al doilea rand, pentru ca vorbim de Adam Michnik, nu de vreun Iliescu.
Adam Michnik a fost, este si va fi un prieten apropiat. In fiecare an, fara exceptie, folosesc la cursurile mele cartile sale, indeosebi „Letters from Prison” si „Letters from Freedom”. In cartea „The Devil in History” (trad. rom.de Marius Stan, Humanitas. 2013) scriu cu pretuire despre el. Avem viziuni diferite despre lustratie si decomunizare, i-am spus-o, mi-a spus-o. Dar asta nu ma face, in ruptul capului, sa pun sub semnul intrebarii autenticitatea si eroismul angajamantului sau anticomunist din anii cand unii dintre cei care azi il contesta nu deschideau gura. Cand scriem istoria miscarilor disidente, e bine sa o facem cu respect pentru fapte, nu pe baza unor idiosincrazii ale prezentului. Stiu ca exista critici puternice la adresa sa (dar si a cartii despre care scriu aici). O voce foarte critica este aceea a Agnieszkai Kolakowska, fiica lui Leszek Kolakowski, filosof de care Michnik a fost foarte apropiat. Tema rolulului lui AM in Polonia de azi este insa prea importanta pentru a o expedia in cateva cuvinte. Poate merita sa amintesc ca am scris prefetele la doua carti de Michnik aparute in romaneste la Polirom (cred ca exista si un volum mai recent). Am recenzat in „Journal of Cold War Studies” o carte de dialoguri, scrisori si eseuri de Havel si Michnik aparuta tot la Yale University Press anul trecut. Am tinut sa fac aceste precizari pentru a elimina ambiguitatile posibile. Vorbesc in numele meu si nu practic gandirea de grup :)
Michnik e de fapt impotriva acelora care au avut privilegii mari pe vremea comunismului si acum sunt cei mai feroce anti-comunisti.
Nu va contrazic, dar poate oferiti niste exemple. A avut, de pilda, Antoni Macierewicz privilegii in vremea comunistilor? N-a fost si el, alaturi de Kuron si Michnik, printre fondatorii KOR? Cred ca lucrurile sunt un pic mai, horribile dictu, complexe :)
Dle. profesor, va multumesc pentru raspuns. E vorba mai mult de un principiu care poate fi aplicat in toata Europa de Est, nu trebuie sa particularizam la cazul polonez. In general, cei care au suferit cel mai mult de pe urma comunismului (Corneliu Coposu a si mentionat, „….sa nu ne razbunati”), sunt si cei mai putin vocali in condamnarea acestuia in termeni foarte duri.
Culmea e ca sunt foarte vocali tocmai cei care au crescut in mijlocul nomenclaturii comuniste si s-au bucurat de privilegii mari in vremea respectiva. Aici e problema, aceasta categorie ar trebui sa vorbeasca numai dupa ce a urmat indemnul lui Victor Rebengiuc din 1989 (care le-a adus in studioul TVR sulul de hartie igienica sa se stearga la gura) :)
Am senzatia neplacuta ca vorbiti pe langa subiect. Va roaga dl. profesor sa dati exemple din Polonia, raspundeti ca e ceva mai general, legat de Europa de Est, apoi treceti la Victor Rebengiuc, care in mod evident se referea la cei care cantau osanale pe la TV sau in presa: cam cati dintre cei vizati au devenit realmente repere anti-comuniste in Romania dupa ’90? Nu cunosc cazuri. Cei mai multi au devenit mai degraba nostalgici pentru ca au fost marginalizati.
Anticomunistii radicali din Polonia, cu care polemizeaza Adam Michnik si care, la randul lor, polemizeaza cu el si prietenii sai, nu sunt fosti nomenclaturisti. Exista si cazuri de copii ai unor fosti potentati care sunt foarte vocali, dar sunt rare. Fratii Kaczynski nu au crescut in mediile nomenclaturii. hestiunea nu e una de origine sociala, ci ideologica si politica. Se confrunta doua viziuni despre decomunizare si despre ce a fost Republica Populara Polona. Indemnul „Sa nu razbunati!”, din cate stiu, a fost al lui Mircea Vulcanescu. Este adevarat ca pozitia lui Corneliu Coposu era opusa vendetelor, razbunarilor colective etc Dl Coposu sustinea statul de drept in care raspunderea este individuala, nu colectiva.
Dle. Lazaroiu, dl. profesor Tismaneanu a raspuns cu argumente si la obiect, nu are nevoie sa ii fiti dvs. avocat ;)
Cu siguranta nu are nevoie sa-i fiu eu avocat, dat fiind ca m-am contrat cu dumnealui pe multe subiecte pana acum. Insa cand vad atata parerism nu ma pot abtine. :)
Cu tot respectul, dle. Lazaroiu si dvs. ati emis o simpla parere! Sper ca nu va deranjeaza faptul ca altii pot avea alte pareri decat dvs. ;)