Așa cum Dante a pătruns în Infern, la fel pășește orice tânăr profesor în sistemul de educație din România, fără să știe și fără să înțeleagă ce înseamnă să fii profesor. Cunoașterea este treptată, pe dibuite, pe întuneric și în singurătate. Încerci să te integrezi în rândul profesorilor, căci știi că numai colegii tăi te pot învăța, ajuta, căci ei fac parte din sistem de atâta timp. Apoi le vezi metodele, le aplici, îți amintești cum se comportau profesorii tăi cu elevii, pe vremea când erai copil, ții cont de teoria seacă din facultate și încerci să încropești o oră. Treptat înveți, observi reacțiile copiilor, îți modifici stilul în funcție de ei, îți dai seama că nimic nu e bătut în cuie, când vine vorba despre lucrul cu oameni mici. Un lucru important însă pare să fie disciplinarea copiilor. Câtă vreme masa aceea de oameni mici face ce trebuie, totul e minunat. Nu îți poți dori mai mult, ți se spune.
Într-o școală uitată de lume, din mediul rural, îl întâlnești pe Marinescu și pe colegii lui, masacrați de sistemul de educație, ignorați de părinți și de școală, părăsiți de dorința de a face ceva bun. Orice încercare de a-i stăpâni, domoli este inutilă, îți dai seama că în ochii lor îndurerați nu însemni nimic. Când Marinescu întrece o anumită limită a indisciplinei, școala reacționează, așa cum a făcut-o dintotdeauna probabil, fără menajamente. Marinescu este lovit cu brutalitate de un profesor de biologie, în cancelarie sau în clasă. Numai atunci băiatul știe că a greșit, acceptă pedeapsa, strângând din dinți, din pumni. După ce a rămas repetent o dată, după ce a fost agresat verbal și fizic de școală și făcând parte dintr-o familie care nu se implică în viața lui, Marinescu pare abandonat.
Mă îndrept spre clasa a VIII-a pentru a-mi susține ora și mi-e teamă. Mi-e teamă de ce aș putea găsi în clasă. Ionescu și Petrescu sunt în mijlocul clasei reparând o bancă care a căzut în timpul pauzei. Râd, cu chipurile lor schimonosite de o maturitate precoce, dar nu-și opresc lucrul când ajung în clasă. Negociez cu ei, în timp ce Marinescu își aruncă picioarele nesfârșite pe culoarul dintre bănci. Trebuie să încep ora cât de curând. Pentru că este gălăgie, ridic glasul, iar Marinescu este deranjat de aceasta și strigă la mine. Toți se liniștesc. Andrei le cere să se liniștească, că „a venit profesoara”. Petrescu ridică banca căzută, o proptește în așa fel încât să rămână în picioare. Ionescu își ia un scaun și se așază la acea bancă, oricum nu intenționează să scrie nimic.
Verific tema. Între timp, Marinescu se joacă cu ciocanul. Îl rog să scrie, întâi mai blând, apoi mai vehement. Știu că trebuie să-l tratez cu atenție. Strigă să fie lăsat în pace, are treabă cu lemnele din bancă. Uneori îl conving să scrie de la tablă. Nu are răbdare decât să copieze câteva rânduri, se enervează, nu înțelege nimic, bate cu pumnul în bancă, apoi își găsește de lucru. Băiatul îmi stârnește frică, căci privește profesorii și colegii cu ură. Nu este receptiv la blândețe, la rugăminți, nu are compasiune. Urmăresc ceasul și îmi doresc ca Marinescu să stea liniștit, să nu se ridice în picioare, să nu-și amenințe colegii. Când ora se încheie răsuflu ușurată, s-a terminat bine și de data aceasta. A mai trecut o săptămână.
Cuvintele plăcute, încurajările trec neauzite pe lângă urechile lui Marinescu. Poate că a auzit prea multe. Și totuși, te doare suferința lui Marinescu, dar nu știi ce e de făcut, ești un jucător marginal pe scena școlii și ai vrea să supraviețuiești jocului de-a profesorii. După ce ai văzut îngrozită cum Marinescu este lovit de profesorul de biologie, îți dorești să nu mai facă nicio boacănă. Ești legat la mâini, nu poți face nimic pentru a-l ajuta pe acest copil. Școala funcționează după metode rudimentare, de stăpânire a copiilor, de supunere a celor cu probleme. Dacă vorbești cu dirigintele clasei, el va apela la părinți sau la alți colegi din școală. Părinții lui Marinescu nu vor să știe de el, iar dacă află că face probleme la școală, îl lovesc.
Profesorul de biologie este o persoană importantă în comunitate, profesor de o viață în școală, cunoscut pentru fermitatea, caracterul lui neînduplecat. Toți colegii au numai cuvinte de laudă la adresa dumnealui. Școala este guvernată de acești profesori la o venerabilă vârsta, iar directorul, exterior comunității, nu se implică. La rândul meu, vin din afara comunității și nu am forța de a atrage atenția asupra problemelor pe care le văd. Am asistat la o colaborare tacită între toți membrii comunității. Primarul participă la consiliile profesorale, dar uită să se ocupe de problemele reale ale școlii, deși promite mereu că va repara centrala termică din grădiniță. În schimb, se laudă cu „investițiile” din sat făcute cu fonduri europene.
Problema școlii o reprezintă un cadru didactic al școlii primare care vine la școală în stare de ebrietate. Copiilor le e frică de doamna și nu le place cum se comportă dumneaei, strigă la ei, îi bruschează. Părinții se plâng de ceea ce se întâmplă la școală. Nici colegii din școală nu agreează comportamentul doamnei și dau dreptate părinților. De multe ori, doamna nu vine deloc la ore. Noi, profesorii, suntem nevoiți să stăm cu copiii, câte o oră. Găsim o clasă în haos, copii nu știu să stea în bănci și vorbesc unul peste celălalt. Alteori, copiii rămân nesupravegheați. De câțiva ani, școala încearcă să rezolve această problemă, dar sancționarea profesoarei se face treptat și nu reușim decât să o sancționăm cu scăderea salariului timp de câteva luni. Copiii vor avea însă aceeași doamnă, școala nu poate să o înlăture, nici măcar cerând sprijin din partea inspectoratului. Poliția nu se implică nici în această situație. Primarul este de acord că avem o problemă.
Făcând parte din mașinăria educațională, am înțeles că planul, sistemul a fost construit demult și eu sunt numai un pion minor, nesemnificativ. Dacă plec, va veni altul și nu se va schimba nimic.
De ce scriu acum?
După ce am învățat ce înseamnă să fii profesor în România, m-am opus acestui sistem, chiar atunci când făceam parte din el. Revolta a fost treptată. Am pus pe primul plan copiii mei de la clasă, pe care i-am tratat așa cum am crezut eu de cuviință, și nu așa cum mi s-a spus. Am ignorat regulile stupide pe care cei mai mulți profesori le impun copiilor. Uneori am ignorat manualul și am ales să studiezi cu ei anumite teme pe care le consider importante. Apoi, mi-am dat seama că în mare parte, manualul nu folosește la nimic. Am adaptat totul din mers, în funcție de nevoile copiilor. Am încercat să fac școala mai atractivă, mai interesantă pentru ei. M-am jucat cu ei și i-am învățat în același timp. Le-am arătat că unui profesor poate să îi pese de ei, că un profesor face și activități neplătite, că îi ajută, că îi tratează egal și speră că vor progresa. Am vorbit cu ei despre problemele lor, știind că orice situație de indisciplină este o manifestare a unei alte probleme. Făcând toate acestea, am avut copiii aproape și n-am avut probleme la clasă. Nu am acceptat ca un copil, orice copil să devină un Marinescu.
Când se vor întâmpla toate acestea, profesorule, vei fi un revoltat. Vei ști că ai devenit un profesor bun și că părerea ta este importantă. Vrei să știe și alții că nu e bine ce se întâmplă în școli, că se pot face schimbări care ar avea un impact important, care ne-ar salva pe mulți dintre noi și mai ales pe copiii noștri. Pentru copiii tăi, dar și pentru alți copii pe care i-ai cunoscut, vei începe să vorbești, să scrii ce se găsește cu adevărat dincolo de porțile școlii și de ușile claselor închise.
În comentariile pe care le-am primit la articolele anterioare am fost acuzată de lipsă de reacție, respectiv de complicitate. Într-o anumită măsură îmi asum vina de a fi tăcut și, fără să găsesc scuze, mărturisesc că tot ceea ce am văzut și lipsa mea de experiență m-au paralizat atunci. Cred că este important să aduc la lumină aceste situații pentru că numai prin recunoașterea adevăratelor probleme, putem să le rezolvăm. Abia acum, când mă revoltă multe alte aspecte observate în școlile românești, am curajul de a vorbi.
Dacă nimeni nu spune nimic, înseamnă că școala funcționează de minune. Îmi doresc ca această idee greșită să nu se perpetueze. Iar școala românească abia se târăște cu coatele însângerate, mai ales în anumite zone periferice ale țării.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Draga Cristina,
Imi cer scuze pentru tutuiala, dar avand aceeasi specializare si fiind inca profesoara in invatamantul de stat (20 de ani vechime), consider ca am putea fi colege in orice scoala din Romania.
Eu nu inteleg prea bine ce inseamna ‘a vorbi’? Te admir pentru increderea ca, daca scrii un articol, poti sa schimbi ceva, ‘contribuind’, in acest fel, la binele social. Pornind gradat, poti vorbi in consiliul profesoral (sanse de ‘auzit’ – 30 la suta maxim), in CA (sanse si mai mici sa schimbi ceva), sa faci un proiect si sa se aprobe (sanse si mai mici sa pornesti la lucru, daca nu ai finante), sa scrii carti sau articole (te aud mai multi, dar te asculta si mai putini, pentru ca societatea romaneasca doreste sa ‘vada’, nu sa auda), sa iesi pe ‘sticla’, unde poti sa si urli ca tot nu te aude nimeni. Mai grav este ca, ‘vorbind’, trebuie sa te astepti si la replica, pentru ca aceasta este regula dialogului, iar la capat poti intalni ‘adversarul’. Cam ca in meseria noastra, nu-I asa?
Am citit articolul anterior, il corelez cu acesta si adaug, la tot ce ai scris, cateva idei:
1. Sa fii profesor reprezinta o chemare, o vocatie, nu o meserie. Ne asumam, de la bun inceput, partile negative ale vietii acesteia: bani putini, munca multa, lipsa de recunostinta (o visam dar, treptat, idea s-a demodat)… as compara acest destin cu cel al calugarilor … repet, pentru profesorii cu vocatie, pentru cei care vin la catedra din dragoste pentru copii si cu gandul ca pot darui si altora cate ceva din mintea, sufletul si viata lor. Cei care nu rezista pana la capat nu pot fi blamati, alegerea le apartine exclusiv … poate ca ei, de la inceput, si-au imaginat altceva.
2. De ce si-au imaginat altceva? Pentru ca in universitatile din Romania, didactica, metodica, pedagogia, psihologia scolara, …etc sunt considerate ‘Cenusareasa’ sistemului, materii inutile, pentru idiotii care mai viseaza sa schimbe lumea. Nimeni nu te pregateste, practic, pentru ‘Marinescu’, nimeni nu te invata cum sa te adaptezi copiilor cu CES sau celor abandonati de familii in grija bunicilor, sau romilor, sau … sau …. sau….Pentru a dovedi ca si aceste materii merita consideratie, profesorii universitari predau teorie, in buna traditie romaneasca, pana la nebunie, redenumind la infinit aceleasi realitati. Din tot ce inveti teoretic, in facultate, despre predare si evaluare, aplici la clasa doar in proportie de 10-20 la suta pentru ca, oricum, sistemul nu are stabilitate si se schimba programele si normele aproape anual. Restul depinde de noi, ca persoane particulare: sa ne informam pe cont propriu, sa facem cursuri platite cu bani grei, sa initiem si sa derulam proiecte de tot felul, sa ne dam gradele (oricum, inutil!), … Abia dupa 20 de ani realizez ca tot ce am construit pentru cariera mea de profesoara mi se datoreaza … nu te ajuta nimeni … intamplator, poate, sa ai vreun coleg generos cu care sa imparti griji si idei. Si atunci …TACI … coplesit, ingandurat, obosit.
3. De ce si-au imaginat altceva? Pentru ca nimeni nu i-a pregatit pentru intalnirea cu ‘colegii’. Motivati, de mici, de intrecere si competie, alergam cu toti dupa laude. Daca nu avem bani, macar sa avem ‘aplauze’. Sau … gradatie de merit … deci, din nou, intrecere. Avem nevoie de ‘dosare aspectate’ pentru a ne pastra job-ul si atunci … cum sa te mai gandesti sa lucrezi in echipa, sa imparti cu altii ‘succesul’, sa te conectezi pastrand, intacte, ideile, curajul personal, optimismul, increderea de sine, motivatia initiala, … Legatura dintre tineri si batrani este precara din ambele directii: tinerii vor sa se afirme, batranii vor respect. Din momentul in care ciuma politica a inflorit in cancelarii, un alt motiv de duel secera capete: ala e ‘basist’, aia e ‘pontaca’, …. Si atunci …TACI … ca sa nu creezi confuzii, ca sa nu fii gresit interpretat si parat de colegi la inspectorat sau la minister.
4. De ce si-au imaginat altceva? Pentru ca, in primii ani de invatamant, nu ai experienta sociala. Nu toti profesorii au curajul de a lucra cu parintii, pentru ca, uneori, si ei sunt in grija noastra, nu este asa? Ii numim, solemn, ‘partener educational’, dar, in realitate, parintii lui ‘Marinescu’ sunt analfabeti si trebuie convinsi sa poarte grija propriului copil. Si, daca ai curaj, poate nu ai destula experienta sociala pentru a face fata intregii palete de portrete parentale din societatea romaneasca. Si, atunci, mai …TACI … uneori jignit, alteori ingrijorat si abatut, alteori revoltat.
5. De ce si-au imaginat altceva? Pentru ca.
Dupa 20 de ani, desi m-am obisnuit cu pietrele ‘luate in freza’ (de tip: profesorii copiaza la definitivat, profesorii muncesc doar 3 ore pe zi, profesorii au vacanta 4 luni, profesorii ne bat si ne jignesc copiii, …etc), tot nu sunt gata sa plec. Imi spun in fiecare zi, refrenul patetic “Mai stau si anul acesta si dupa aceea vad ce fac…”, dar revin, mereu, la catedra si le spun copiilor mei: ‘Daca vreunul dintre voi va deveni ministru al educatiei intr-o zi, sa nu uitati ca doamna de engleza a visat sa va predea pe o tabla interactiva, nu sa scrie cu creta pe perete, a visat sa aveti manuale moderne potrivite generatiei voastre, ca nu mai tipareasca fise pana la trei dimineata, a visat ca sala de clasa si holul sa fie varuite de primarie, nu de parinti si de doamna, … si apoi …TAC … pentru ca, oricum, daca vorbesc, nu ma aude nimeni. Ei vor creste mari si se vor integra in aceeasi societate romaneasca SURDA.
Sărut mâinile, doamnă!
Cu respect.
Comentariul doamnei este dureros de adevarat, dar in acelasi timp apreciez tenacitatea
de care da dovada si o respect pentru simplul fapt ca nu renunta. E un exemplu pe
care ar trebui sa il urmati, schimbarea incepe cu tine insuti.
In ceea ce priveste articolul, cu regretul ca nu mi-ati publicat mesajul de la articolul anterior
unde dezaprobam comportamentul dumneavoastra, tin sa va dezaprob, cel putin partial,
si de data asta. Nu cred ca avem nevoie de nicio justificare de ce nu ati reactionat atunci
cand trebuia sa o faceti, asta tine doar de constiinta dumneavoastra. Din acest punct de
vedere acest articol este o urmare inutila a precedentului. Dar lucrul pozitiv este ca ati
hotarat sa luati atitudine si ati invatat ca trebuie sa va opuneti unui sistem stramb. Sper
doar sa fie asa si sa nu fie vorbe in vant. Si sper ca de data asta sa imi publicati comentariul,
chiar si opiniile care nu va sint favorabile ar trebui publicate daca sint exprimate civilizat.
Din pacate nepublicarea unor comentarii ma face sa am indoieli asupra sinceritatii
dumneavoastra.
@ Dragos,
sinteti total nedrept si, sint convins, nu ati cunoscut scoala decit ca elev. Undeva la oras.
Dar autoarea ne relateaza cu sinceritate ce se intimpla acolo unde nu se intimpla nimic. Sau din rau in mai rau.
Citeste si ce scrie @ A. S.
Am cunoscut scoala si altfel, chiar daca nu din postura de profesor. Dar aici nu
e vorba de mine. Relatarea cu sinceritate a ceea ce se intampla in scoala romaneasca
nu are nimic de a face cu a nu lua atitudine in momentele in care trebuie, indiferent
de motive. Nimic nu justifica lipsa de reactie.
Faptul ca am incercat sa scriu un alt comentariu dupa ce nu mi-a fost publicat comentariul
la articolul anterior fara niciun motiv intemeiat arata ca apreciez atitudinea autoarei
si la fel si sinceritatea sa. Dar daca nu luam atitudine atunci cand trebuie nu cred ca e
nevoie de justificari ci doar de corectarea atitudinii. Daca se intampla asa e bine, si e
un moment de reflectie pentru noi toti.
In rest sistemul trebuie sa il schimbam noi toti, dar asta o vom rezolva doar daca fiecare
isi face treaba asa cum trebuie indiferent de circumstante. Asa cum am spus, schimbarea
incepe cu tine insuti.
domnule,
pe la scoala ori pe linga scoala toti am trecut.
Dar sa fii in situatia pe care ne-o prezinta doamna Cristina Tunegaru nu rimeaza deloc cu sfaturile dvoastra. Deloc.
– „Am cunoscut scoala si altfel, chiar daca nu din postura de profesor.”
Cam despre asta e vorba; sa avem bunul simt de a-i asculta pe cei ce au sinceritatea de a ne spune ce se intimpla.
@Dragos
Ati spus in final „Asa cum am spus, schimbarea incepe cu tine insuti.”.
Daca cititi comentariile unora dintre comentatori (sic!) veti observa ca unii ……..au intotdeuana dreptate si ei nu trebuie sa se schimbe deloc: sunt perfecti.
La fel, si cand vine vorba despre legi:sunt foarte bune DAR sa nu li se aplice lor decat daca este in avantajul lor !
@A.S. – Din punctul meu de vedere, As la toate punctele din raspunsul dv.. Cel mai mult mi-a placut sa constat un posibil material didactic la lectia „mijloace de imbogatire a vocabularului”; ma refer la o noua familie de cuvinte: a depontamina, pontaca si le astept pe urmatoarele. Ma intreb cat mai dureaza pana cand o sa apara si azilantii politici in propria lor tara, macar ca nu m-am inscris in vreun partid politic. Sau detasarea in invatamant pe motiv de solicitare de azil politic… Aveti mare dreptate. Dar despre raportul de activitate care se da odata cu fisa pentru calificativ ce ziceti? ca mie mi se pare o alta mare umilinta, hartie la hartiile care sa umple dosarele acelea bine asortate despre care scrieti… In Educatie au aparut carcase lingvistice preluate din alimentatia publica, din fabricile de prelucrare a tuturor materialelor, din vanzari, din publicitate, din turism, din cate si mai cate, de parca odata cu desfiintarea intreprinderilor de prelucrare nu au mai avut ce sa faca cu limbajul de specialitate si l-au directionat in traducerile folosite pentru „reforma” invatamantului. Ca dv.sunt si eu. Mai in tinerete plangeam si ma lasam de invatamant la fiecare sfarsit de an. Si in fiecare toamna am luat-o de la capat, profesiunea mea de credinta fiind si aceea ca acolo, undeva, fara ca eu sa stiu, fara ca el sa stie, exista un om care are nevoie de mine si pe care il voi fi salvat. Va doresc un placut sfarsit de vacanta scolara.
Buna ziua. Dosarul de autoevaluare difera de la o scoala la alta, de la un director la altul si de la un an scolar la altul. In mod normal, punctele de pe fisa ar trebui propuse si votate in consiliul profesoral, dar acest lucru nu prea se intampla in scolile mici. Deci, diversitate si autonomie la discretie.
Aveti dreptate mare in privinta artificiilor de limbaj si de cerinte impuse scolii prin tangenta cu alte domenii. Ma distreaza si ma enerveaza la culme noul termen aparut peste noapte: ‘proceduri’. Nu stiu cum stau altii cu ‘procedurile’, dar, pe langa lucruri ‘minore’ – a se vedea manuale scolare, programe si curriculum modern – ne batem capul cu descifrarea ‘procedurilor’. (punct forte in dosarul de evaluare al directorilor).
Si eu va doresc un an scolar nou plin de copii frumosi si buni!
Atunci când am scris răspunsul pentru Cristina, nu am avut in intenţie să o contrazic sau să îmi arog o poziţie superioară a răspunsului. Departe de mine gândul de a fi în antiteză. Aşa cum am menţionat la început, am vrut doar să adaug câteva puncte de vedere.
Ideea de bază rămâne aceeaşi: este extrem de dificil să te automotivezi şi să rămâi în sistem. De la bun început, i-am înţeles Cristinei dorinţa de a evada şi tendinţa de a tăcea, pentru că şi eu am trecut şi încă trec prin aceste stări. De fapt, am vrut să-I ofer motivaţii curente pentru tăcere, la care aderăm mulţi, fie că recunoaştem, fie că nu.
Lupta pentru a deveni o “voce” este, din nou, personală. Mai “vorbesc” şi alţii, în moduri diferite, dar drumul spre “ureche” este plin de gropi.