Să o spun din capul locului: Lech Walesa a fost un autentic lider al rezistenței civice din Polonia comunizată, a jucat un rol decisiv, alături de Anna Walentinowicz și alti militanți, în grevele care au dus la geneza, în august 1980, a sindicatului liber si autoguvernat “Solidaritatea” (Solidarnosc). Documentele descoperite de Institutul Național al Memoriei par să indice doua lucruri: unul știut și recunoscut de fostul președinte al Poloniei, anume faptul că în 1970 a semnat un angajament de informator al poliției secrete cu numele de cod “Bolek”. Până aici, nimic spectaculos și menit să schimbe perspectiva biografică și etică asupra lui Walesa. Al doileă însă, menționat de Lukasz Kaminski, directorul IPN, este inedit si poate zdruncina, dacă este confirmat de istorici, un mit politic extrem de solid, pâna acum, anume acela al proletarului disident, „omul de fier” devenit om politic de anvergură globală și model moral.
Dacă Walesa a fost informator plătit al securității intre 1970 si 1976 și dacă a oferit rapoarte recompensate financiar de către cei care tineau legătura cu el (handlers), înseamnă că el a mințit in mod scandalos vreme de decenii. Inseamnă că și-a mințit colegii din succesivele comitete de grevă, că, în august 1980, cand guvernul comunist a fost forțat de marile greve să recunoască existența legală a Solidarității și Walesa a fost proiectat peste noapte ca lider al societății civile poloneze, el i-a mințit pe intelectualii ajunși la Gdansk pentru a-l sfătui în negocierile cu autoritățile guvernamentale. Si-a mințit propria familie…
De ca a ținut generalul Kiszczak (1925-2015) aceste 279 de pagini care, dacă sunt autentice, vor distruge legenda Walesa, ascunse vreme de decenii? Câteva pagini pot fi fabricate, dar îmi vine greu să cred că poliția secretă a confecționat sute de pagini cu informații semnate cu nume de cod și chitanțe pentru sumele menite să răsplăteasca delațiunile.
Evident, este ceasul istoricilor. Ei trebuie să verifice cu maxima scrupulozitate aceste documente și să prevină orice alunecare înspre condamnări publice isterizate. Doi, este vorba de un om tânăr la acel ceas. Rămâne de văzut dacă acea colaborare a afectat în vreun fel comportamentul politic al militantului anti-totalitar de dupa 1980. Trei, rămâne de lămurit de ce a tăinuit Kiszczak (și nu doar el) acest subiect exploziv? A existat vreun șantaj?
In concluzie, oricum am privi lucrurile, observăm cum comunismul a lăsat în urmă atâtea răni deschise, cum a făcut din distrugerea demnității umane principalul, demonicul său scop. Pentru că pactul cu Securitatea a fost, indiferent de motivații și circumstanțe, unul cu Diavolul.
Text transmis azi la postul de radio Europa Libera:
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Asa cum nu există alb pur, e posibil ca și Walesa să fi făcut compromisuri pentru a isprăvi ce-a isprăvit. Îi micșorează cumva asta însă realizarea alaturi de Solidarnosc?
Si cum ramane cu iertarea, in cazul abjurarii si in al doisprezecelea ceas? Dar cu reabjurarea. cum se intampla de multe ori in politica? Problema este complicata. Cred ca astfel de istorii contradictorii sunt puneri in garda, pentru evitarea sentintelor definitive. Poate ca mai corect ar fi ca pretul sa fie pe fiecare secventa. Omul este complicat, timpurile sunt complicate.
Sigur vor urma si alte surprize. In Romania. De mari proportii.De la cei pentru care unii chiar inca baga mana in foc ca sunt curati.
La un moment dat, pe vremea când s-a îmbrăţişat cu Richard Nixon (dar nu s-a şi pupat, cum făcea cu Gaddafi), Tovarăşu’ nostru se credea şi el foarte liberal şi deschis.
Aşa încât a permis călătoria în afara ţării a unor intelectuali, din mai multe categorii. Pe de o parte dintre cei comunişti ridicaţi după 1948, ca Marin Preda, pe de altă parte dintre comuniştii care fuseseră cândva ilegalişti, şi pe de altă parte dintre „foştii” care au spus, ca Walesa, că te faci frate cu Dra… cu Marx până treci puntea. Sau, cum spunea proverbul strămoşesc, racul, broasca şi ştiuca.
Când s-au întors, racii, broaştele şi ştiucile au făcut contrariul a ceea ce spunea proverbul strămoşesc, şi au orăcăit în cor: occidentalii sunt lipsiţi de disciplină, de cultură, de respect, de nobleţe, sunt nişte homosexuali şi degeneraţi, nu ştiu ei ce-i aia viaţa disciplinată şi cu program riguros.
Lucru pe care l-au pomenit în memoriile lor oile negre ale regimului (Steinhardt sau Petre Pandrea), dar nu şi oamenii obişnuiţi. Pentru oamenii obişnuiţi, era o epocă liberală. Una în care Zaharia Stancu, Radu Tudoran sau Marin Preda îşi putea permite să scrie nişte chestii excesiv de liberale şi flower-power. Cele care în 1989 nu ar mai fi fost publicate. Cele care în 2016, în China aşa zis „fostă” comunistă, nu ar mai fi fost publicate.
Legenda lui Walesa ne spunea că polonezii „grevişti”, „turişti” şi „contrabandişti la portbagajul maşinii” sunt duşmanii opresiunii, apostolii libertăţii, haiducii care se bat cu represiunea.
Legenda nu ne spunea şi faptul că atât generaţia politică poloneză de atunci, cât şi cea de acum, au nişte obiceiuri şi nişte idei despre organizarea societăţii care seamănă destul de bine cu ale rednecilor mâncători de Biblii pe pâine. Ba chiar, uneori, se apropie destul de mult de ale lui Fred Phelps.