Desfășurat în februarie 1956, Congresul al XX-lea al PCUS a reprezentat începutul dezintegrării comunismului mondial. Mitul lui Stalin ca genial conducător, strateg vizionar și strălucit teoretician a fost demolat în „Discursul Secret” rostit de Nikita Hrușciov în fața unei audiențe uluite, înmărmurite, bulversate, în noaptea de 25 spre 26 februarie 1956. Cu acel prilej, succesorul lui Stalin în fruntea PCUS invoca mult timp negatul testament al lui Lenin, ceea ce a intrat în istorie drept „Scrisoarea către Congres”. Hrușciov vorbea despre necesitatea restaurării normelor leniniste ale vieții de partid, călcate în picioare de autocratul mort pe 5 martie 1953. Revenirea la Lenin însemna, de fapt, o re-legitimare a conducerii de la Kremlin, și în primul rând a lui Hrușciov, dincolo de și împotriva moștenirilor lui Stalin. Dar nu și împotriva instituțiilor totalitare care, fără excepție, fuseseră create încă din timpul vieții lui Lenin (poliția secretă, partidul unic, cenzura, propaganda, economia planificată, lagărele de concentrare, etc). Sigur, a funcționat multă vreme iluzia că Lenin nu era implicat direct în teroare, că artizanii erau Grigori Zinoviev, Iakov Sverdlov, Felix Dzerjinski, etc. În fapt, o știm acum în chip irefutabil, Lenin a dat personal ordine de execuții, a patronat cu morbidă ardoare întemeierea unui regim criminal. Ceea ce nu înseamnă că am pune semnul egalității între Lenin și Stalin, ci doar că, fără Lenin, fenomenul Stalin nu ar fi fost posibil.
Discuția poartă, prin urmare, asupra semnificațiilor bolșevismului, se centrează pe avatarele acestui fenomen politic, intelectual, economic, social, civilizațional. Pentru că Lenin nu a condus doar o revoluție care a schimbat lumea, ci a fost și fondatorul unui nou sistem politic, al sovietismului ca proiect civilizațional, ca Mare Experiment, ca aventură fără precedent pentru a provoca acea ruptură apocaliptică pe care Marx o numea saltul din imperiul necesității în acela al libertății. Când predau cursul despre marxism și post-marxism, atunci când ajung la momentul Lenin, adaptez celebra formulare a lui Leszek Kołakowski despre Karl Marx și spun: „Vladimir Ilici Lenin a fost un marxist rus”. Aici văd eu punctul de pornire al oricărei hermeneutici a bolșevismului. Marxismul, în acei ani, era, mai presus de orice, o direcție politică și filosofică vestică. Venea dinspre filosofia clasică germană. Tânărul Lenin, prin intermediul lui Gheorghi Plehanov, întâiul său mentor, absoarbe marxismul ca știință a revoluției. Dar el vine din tradiția rusă, aceea a narodnicismului, a radicalismului utopic, a unor Nikolai Cernîșevski și Piotr Tkaciov. Alain Besançon a scris luminos despre originile intelectuale ale leninismului ca hierofanie chiliastică.
De ce nu avem încă o biografie definitivă a lui Lenin? Sigur, există cărțile unor Dmitri Volkogonov, Bertram Wolfe, Alfred G. Mayer, Leonard Schapiro, etc. Lev Davidovici Troțki și-a vistat să scrie o asemenea biografie. N-a mai apucat, a scris doar un volum despre tânărul Lenin. La fel și biograful lui Troțki și al lui Stalin, Isaac Deutscher. Cred că răspunsul e legat de natura experienței biografice a lui Vladimir Ulianov, cel care și-a semnat lucrările, mult timp, drept N. Lenin. Era un revoluționar de profesie, unul arhetipal aș zice. Deci o biografie a lui Lenin înseamnă una a unicului său copil. Adică a partidului bolșevic. Din acest punct de vedere, rolul lui Lenin nu mi se pare echivoc: a știut ce vrea și a obținut ceea ce și-a dorit. Tocmai din acest motiv afirm în „Diavolul în istorie”, că secolul XX a fost secolul lui Lenin. În acest sens, cei care preconizează „revenirea la Lenin” ca teolog politic, mă refer la Alain Badiou, Slavoj Žižek, Jodi Dean (etc.), ca profet al imposibilului care devine posibil prin acțiune umană, nu sunt doar epigoni ai unei idei defuncte. Pasiunile revoluționare n-au murit. Leninismul, nu ca schemă doctrinară, ci ca viziune incandescentă, nu s-a evaporat odată cu năruirea URSS.
Fragment din volumul „Dosar Lenin. Vraja nihilismului” de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan, in curs de apariție la Curtea Veche Publishing
Textul de mai sus a fost transmis azi, 25 martie 2016, la postul de radio Europa Libera:
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
De fapt, in esenta lor, nazismul si comunismul erau una. Cele doua simboluri incrucisate – secera si ciocanul – interpretate in regim ocult, inseamna Secera lui Cronos (tempus edax rerum, timpul care inghite lucrurile, le devoreaza, le distruge) si Ciocanul lui Thor, zeul razboiului din mitologia nordica. Deci simbolul nu inseamna infratirea dintre muncitori si tarani, ci se citeste in registrul „este timpul distrugerii tuturor lucrurilor si timpul razboiului”. Lupta impotriva capitalismului este doar un pretext al distrugerii – capitalul este „oglinda” economica a societatii. Daca vrei sa distrugi imaginea din oglinda, este absurd sa distrugi oglinda – trebuie sa distrugi ceea ce se oglindeste in ea, adica societatea. De aceea nazismul si comunismul sunt in esenta ideologii antisociale.
Profilul rasial care ne priveste din poza este unul mongoloid, nicidecum rus. Nici macar slav. Un Lenin Khan?
Si vi se pare firesc, normal, acest drum? Nu cumva ar trebui sa existe si o vindecare pentru aceste programe criminale, antiumane? Sa existe un antidot la otrava? Sau asta nu e la fel de interesant?
Am citit recent o lucrare a unui tinar cercet. italo-american , L.G. Preparata , The Ideology of Tyranny , Bataille , Foucault and the Postmodern Corruption of Political Dissent , la Palgrave Max. ( in care este vorba despre multi altii , cu un capitol imp. despre ,postm., neocons. ) ..El reface legaturi si complicitati indeobste nebanuite , teza lui fiind aceea a existentei unui anarhism-nihilist de nuante ,gnostice, ( si nu este sigurul care inclina spre aceasta concluzie , a se v. si Wolin sau Wasserstrom , Religion after Religion dar chiar si lucrarile total neconventionale ale lui P. Levenda ) . Ce ar insemna daca un alt Hitler ar aparea azi , cu potentialul nuclear , dispus sa mearga pina la capat ( spre entuziasmul unui Foucault ) ? Nazismul in special a fost un fenomen liminal , anarhist-autodistructiv , o forma de terorism sinucigas , ca sa spunem asa , epuizare a unei ideologii a urii . Atit comunismul cit si fascismele pot fi vazute ca varietati de anarhism ( dincolo de fatada vitalista si energetica ). Ingrijorator este insa ( spune Preparata ) ca aceste ideologii au reusit sa se camufleze , rafineze si perpetueze , chiar in democratii , ca politicienii se folosesc de aceste mituri revolutionare ( ex. , v. Empire , a lui Hardt si Negri , o lucrare apocaliptica , pub. la Harvard ! ) , fara sa banuiasca potentialul lor distructiv .