Se discuta din nou despre asistenta financiara primita de Romania de la UE si institutii financiare internationale (FMI si Banca Mondiala) dupa 2008. Sunt, in principal, doua teme controversate: daca a fost nevoie de imprumut; si daca dimensiunea asistentei a fost indreptatita.
Voi incepe cu un fapt din activitatea mea de eurodeputat. Dupa prabusirea bancii de investitii Lehman Brothers (toamna lui 2008) si fiind tot mai clar catre ce se indreapta economia globala, impreuna cu un coleg polonez si unul din Ungaria am discutat cu seful comisiei de probleme monetare si economice din PE (Pervenche Beres) pentru ca mecanismul de sprijin pentru tari cu dificultati de balanta de plati sa fie activat, la nevoie, si pentru state care au aderat la Uniune in 2004 si 2007. Mecanismul amintit a fost dublat la 25 miliarde in prima faza si, ulterior, la 50 de miliarde euro. O criza financiara de proportii, ce a cuprins lumea dezvoltata (dar suprafinancializata), conducea in mod inevitabil la inghetarea pietelor financiare, limitarea drastica, sau chiar inchiderea lor pentru tari cu dezechilibre externe mari. Se manifestau pe piete “sudden stops”, limitari/stopari ale accesului la finantare. Cand acest acces este tot mai dificil si cand pietele devin schizofrenice, o criza de lichiditate se poate usor transforma intr-una de solventa, chiar cand datoria publica este relativ mica. Istoria economica a lumii este presarata cu asemenea situatii.
“Sudden stop” a fost o amenintare reala pentru nu putine economii din Europa centrala si de Rasarit care aveau un model de dezvoltare bazat pe import masiv de capital, care, din pacate, s-a orientat mult catre sectoare non-tradables (bunuri putin exportabile). Ma refer in special la tari baltice (Letonia si Lituania), Romania, chiar Ungaria. Deficitele de cont curent in cele doua tari baltice erau de doua cifre (peste 12% din PIB), in Romania fiind 12,7% in 2007 si 11,8 din PIB in 2008. Paradoxul este ca economiile nou intrate in UE (cu exceptia Ungariei) aveau datorii publice mult inferioare ca medie economiilor avansate –in cazul Romanie sub 15% din PIB in 2008. Dar, pietele financiare, asa cum arata episoade de criza de balanta de plati in America Latina si Asia, in deceniile trecute, nu fac distinctie intre provenienta imbalantei, intre sectorul public si privat; ce conteaza, in ultima instanta, este indatorarea externa totala. Desi cea mai mare parte din datoria externa a Romaniei in 2008 era formata din obligatii ale sectorului privat un guvern responsabil nu putea sta impasibil fata de probabilitatea mare ca necazuri de plata sa se accentueze; trebuia evitat ca o criza de lichiditate, oricare ar fi sursa, sa morfeze intr-una de solventa a economiei.
Este de remarcat ca “ciclul financiar”, cu alternanta de expansiune si retragere a creditarii (cu deznodamanul nefericit al crizei financiare) , a lovit atat economii din euroarie (Irlanda, Portugalia, Spania, Grecia) cat si economiile din Europa centrala si de Rasarit mentionate; dinamica creditului in termeni reali a fost extrem de inalta intre 2005-2008. Intr-un fel sau altul, crize de lichiditate au izbucnit peste tot unde deficitele externe erau mari, chiar daca diferente notabile erau intre stocuri de datorie, publica si private. Tarile din euroarie mentionate au avut si ele nevoie de asistenta financiara pentru a evita insolventa. Trebuie adaugat ca banci comerciale mari au avut un rol cheie in miscarea crossfrontaliera a capitalului, a largirii deficitelor externe (inclusiv prin externalizarea creditarii). Si este de gandit ca ceea ce numim acum masuri macroprudentiale nu au fost suficient de severe in acei ani.
Letonia si Lituania, Ungaria si Romania, au beneficiat de pachete de asistenta financiara, care au avut in vedere nevoi de finantare imediata si pe termen mediu si care au fost puse in relatie cu masuri de corectie a dezechilibrelor macroeconomice. Sunt aspecte demne de evocat, de repetat, in judecarea asistentei financiare pentru Romania:
- deficitele externe din ultimii ani precriza erau prea mari si au finantat in larga masura sectoare non-tradables, o bula speculativa majora fiind pe piata imobiliara;
- acele deficite nu puteau continua; o corectie mare a dezechilibrelor era inevitabila, in mod fortat, sau prin ajustari initiate de Guvern;
- corectarea dezechilibrelor s-a vazut in caderea economiei, a investitiilor, care au plonjat de la cca 33,4% din PIB in 2008 la cca 27% in 2009; de retinut ca cea mai mare parte a acestei diminuari s-a produs in economia privata (peste 2/3) o explicatie fiind legata de investitii nepotrivite in anii pre-criza;
- deficitul de cont curent (extern) a scazut la 4,8% din PIB in 2009 (de la 11,8% in 2008), ca rezultat al imploziei economiei, a investitiiilor fiind si o reflectare a accesului la finantare mult ingreunat pentru economie.
Este o disputa mai veche legata de raspunsul la criza, la inghetarea pietelor. Am avut in anii trecuti un dialog cu colegi economisti, care argumentau ca intr-o situatie de criza majora este firesc sa relaxezi politica monetara, sa diminuezi ratele de politica monetara. Asa este, mai cu seama cand nu ai grad de euroizare inalt in economie, cand increderea in moneda autohtona este solida, cand dezechilibrele (interne si externe) nu sunt amenintatoare. Adica, cand nu opereaza o constrangere valutara majora. Era Romania intr-o asemenea situatie avand in vedere deficite de cont curent de doua cifre, o aglomerare de scadente in viitorul imediat, un grad de euroizare care depasea 60% din volumul tranzactiilor/depozitelor, cand inflatia era inca inalta si, nu in cele din urma, cand pietele externe inghetau? Cand se invoca Polonia ca exemplu este bine sa nu omitem ca aceasta tara a avut deficite externe mult inferioare in anii precriza, ca bula speculativa a fost considerabil mai mica acolo. Dar si Polonia a avaut aranjamente prin linii de finantare special. Ce sa mai spunem de Cehia, unde gradul de euroizare este practic zero.
Nu cred ca era intelept sa relaxam politica monetara in mod dramatic (precum s-a facut in alte economii europene) avand in vedere vulnerabilitatile economiei noastre, inclusiv inflatia inca inalta (la finele lui 2008 a fost de 6,3; in 2009 inflatia scazuse la 4,8% (pe fondul recesiunii economiei), dar a urcat din nou in 2010 la aproape 8% ca efect al cresterii la TVA. In aceeasi perioada, ratade politica monetara a mers de la 10,25 in dec. 2008 la 8% in dec. 2009 si la 6,25% in 2010; pe piata monetara (la 3 luni) maximele si minimele lunare nu au fost mult indepartate de ratele de politica monetara . Deficitul bugetar s-a dus in sus in virtutea stabilizatorilor automati fiind nevoie de finantare mult mai mare decat in 2008 (deficitul in 2009 a ajuns la 7% dupa metodologia nationala si la cca 9,5% din PIB dupa metodologia europeana/ESA).
O politica monetara mult relaxata in conditiile de atunci, menita sa stimuleze economia (pe canalul creditului si sprijinirii exporturilor prin deprecierea leului), ar fi afectat bilanturi gospodaresti si ale firmelor prin “efectul de avutie”, ar fi afectat probabil negativ increderea in moneda nationala; nu putea fi exclus din scenarii de risc un run pe moneda nationala. Este legitima intrebarea daca pachetul de asistenta financiara nu ar fi permis o politica monetara considerabil mai laxa. Dar, datele problemei nu se modifica in termeni esentiali, in sensul prevenirii unui “run” pe moneda nationala prin limitarea deficitelor, masuri de corectie a dezechilibrelor.
Privind dimensiunea pachetului de asistenta financiara, se poate discuta. Avem repere pentru a examina un minimum necesar. Sa ne gandim ca finantarea deficitului bugetar era foarte dificila, cvasi- imposibila pe piata externa in 2009. Dincolo de cee ace oferea asitenta financiara oficiala, finantarea putea veni de pe piata interna si necesarul era considerabil; am amintit ca deficitul bugetului consolidat 2009 crescuse mult in 2009 in anul urmator fiind cocotat in continuare la peste 6,5% din PIB. In 2009 datoria externa pe termen scurt era in jur de 13% din PIB, adica aproape 20 miliarde euro. Pentru ca rezervele tarii sa ramana la un nivel corespunzator in conditiile in care au fost diminuate rezerve obligatorii ale bancilor comerciale (pentru finantari interne), imprumutul de la FMI, Banca Mondiala si UE a fost vital –vedem ca deficitele bugetare cumulate pentru 2009-2010 au insemnat peste 15% din PIB. Pentru ca bancile comerciale sa accepte un supliment de finantare mult crescuta a fost necesara eliberarea de rezerve obligatorii si incetinirea dezintermedierii financiare (retragerii de fonduri din Romania) prin Initiativa de la Viena. Mai trebuie spus ca cea mai mare parte a imprumutului de la FMI a intrat in rezervele valutare compensand eliberarea de rezerve obligatorii pentru bancile comerciale; resursele atrase de la FMI au ajutat descurajarea atacurilor speculative pe leu.
Se poate discuta si pe marginea compozitiei masurilor de corectie a dezechilibrelor. Am exprimat opinii in acest sens, intrucat in politica economica nu exista o singura varianta. Si este un fapt ca programul de corectie a subestimat importanta absorbtiei de fonduri europene pentru atenuarea caderii economice. Dar este greu de tagaduit ca Romania avea nevoie de un pachet de asistenta financiara consistenta. Letonia si Lituania au avut cele mai severe caderi de activitate economica in 2009 si 2010. A contat acolo si imposibilitatea utilizarii cursului de schimb ca instrument de corectie (aviz amatorilor care vad in intrarea rapida in eurorie drept salvare de la orice necaz). Romania a trecut printrun proces dureros si complicat de ajustari macroeconomice, care a insemnat aducerea deficitului bugetar la cca.0,7% (metodologie ESA) in 2015 si a celui de cont curent la cca 1% din PIB in acelasi an. Si indatorarea externa totala (termen scurt si lung) s-a redus de la 68% in 2009 la cca 56% din PIB in 2015.
Vremurile rele din economia europeana, globala, ce continua, obliga la precautie; este de bun simt economic sa incercam sa reintram pe un traseu de consolidare bugetara din 2017 , sa revenim cu deficitul bugetului sub 2,5% din PIB. Mai ales ca avem crestere economica. Cat priveste deficitul de cont curent in acest an (se prefigureaza 2-2,5% din PIB), de retinut este ca alte economii emergente europene au surplusuri externe si ca fondurile europene au finantat balantele de plati in ultimii ani cu procente din PIB.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
domnule, fara suparare, aud atitea trompete iesite la inaintare, incit aerul devine greu respirabil (asadar n am rezistat tentatiei de a scrie un comentariu). am citeva chestiuni care necesita o minima clarificare (din partea dvs) :
– cum au fost falimentate bancile romanesti imediat dupa 1990 ? cind fraierii au fost spoliati de agoniseala de o viata, iar jagardelele s au imbogatit devalizindu le ?
– ce tara i aceea in care functionarimea bancara se vrea aliniata la salariile lumii dezvoltate cind cetateniii ei (in majoritate) sint muritori de foame ? BNR nu i o afacere privata, ci una bugetara / monopol de stat, care atunci cind pierde este scoasa la liman de contribuabili iar cind cistiga isi aloca bonusuri speciale (asta ca sa ne lamurim cu „antreprenorii” BNR )
– prin programe, prima casa, primul automobil, primul frigider etc. n a distorsionat BNR piata ? care nu i nicidecum una libera si concurentiala ci una controlata, tipic socialista (precum dinozaurii angajati in BNR)
– cum e posibil ca ntr o economie capitalista, cei mai prosperi (cu firme, vile cu piscine si limuzine) sa fie tocmai bugetarii ? nu asta i principala cauza a inapoierii si saraciei cronice din romania ?
Insolvență e una, faliment fraudulos e alta.
A fost sau nu amânarea prezumatei incapacități de plată efectuată prin aporturi ruinătoare de fonduri? Aparent, după cât de convenabilă e situația acum, nu, și nici incapacitate de plată nu era. Realitatea o s-o simțim probabil în anii ce vor veni.
Din ciclul „Să-l apărăm pe Isărescu şi BNR” că doar d’aia suntem în CA şi ciugulim un ban bun de-acolo.Păi cine zicea „mai uşor cu criza pe scări” prin 2009?Şi apoi cine a fost „specialistul” care a moroit împrumutul mamut de 20 miliarde de € ca să salveze băncile străine?Triada Băsescu-Isărescu-Boc vor rămâne un fel de asasini economici ai economiei româneşti şi ai nivelului de viaţă al populaţiei(ne-a trebuit 7 ani(!!) ca să ne revenim în urma măsurilor lor)
Ati face sa va asumati responsabilitatea pentru incompetenta cu care ati estimat ca e sustenabil un asa deechilibru, in ideea ca viitorul nu poate sa sune decat bine, intram in UE si PIb-ul creste cu nemiluita, o sa aiba tot romanul cont la banca ca inainte nu avea si o sa plateasca rate etc Dvs si alte cateva persoane, nu multe sunteti 20 de toate, mai mult sau mai putin, care de 25 de ani intoarceti faceti si desfaceti in functii, cu randul, desi Romania e in continuare printre codasii grupului Europa de Est, in termeni relativ diferenta e chiar mai mare comparat cu anul e baza 1990. Nu ma astept la decenta de a face un pas inapoi, nici Isarescu nu se simte deloc dupa 26 de ani – un sfert de secol! – de functie, Romania e tara unde seful nu e niciodata responsabil nici macar de obraz, dar sa stiti ca nu se va uita fenomenala competenta economica care ne-a bagat unde suntem, caci unele lucruri se puteau evita simplu daca politica economica era mai isteata – ne intoarcem iar la exemplul cu Polonia, care oricum e un standard prea inalt.
Dupa cum se observa, articolul, pe fond unul pe teme economice si corect argumentat, primeste comentarii aiurea, aparent fara noima, din partea unor autori care se vede treaba ca n-au nicio legatura cu economia. Desigur, cunoscand contextul, se gaseste lesne si explicatia, iar comentariile capata inteles. Plecarea d-lui viceguvernator Olteanu din CA al BNR lasa loc sperantelor ca altcineva, poate la fel de strain de lumea finantelor precum dl Olteanu insusi, i-ar putea lua locul. Ba, ar putea viza ulterior chiar functia de guvernator, pentru ca dl Isarescu nu este vesnic, iar cu putin ajutor ar putea fi trimis repejor la pensie! Doar ca josnicia demersului lor nu este marginita, iar cei care o practica arata cat de nefericita pentru Romania ar fi situatia in care guvernatorul Bancii Centrale ar fi ales dintre ei. Asadar, domnule Daianu, asteptati-va ca orice argument in favoarea oricarei masuri economice adoptata de vreun guvern al Romaniei de dupa 1990 cu avizul BNR sa fie aspru criticat si intens combatut (iar pentru asta nu trebuie sa cautati nici o alta logica) astfel incat sa se constituie un atac la adresa d-lui Isarescu.
„Plecarea d-lui viceguvernator Olteanu din CA al BNR ” cita emfaza in exprimare !
„domnul” respectiv n a plecat de bunavoie, a fost dovedit drept hot si incatusat !
„bancheri” se numesc cei care si cladesc singuri afacerea si au grija de cetatenii care le au acordat increderea. dumneavoastra confundati un bancher autentic cu un sobolan numit pe functie (cu ifose de „elita” si „antreprenor”)
O pozitie neconvingatoare a dlui Daianu.
Articolul incepe promitator cu cateva date concrete referitor la datorii si deficite de cont curent dar asta pentru a da parfum de analiza chirurgicala. Pentru ca articolul continua mai apoi in termeni vagi insailand pe supozitia devenita axioma precum ca ar fi putut fi o criza de lichiditati ce putea da in insolventa.
Un exemplu de incoerenta: intai mentioneaza scaderea investitiilor la inceputul crizei, fenomen absolut normal in atare context si care s-a manifestat in toate zonele afectate. Mai apoi blameaza o posibila relaxare fiscala intr-o cavalcada de fraze ce sufera la coerenta.
Nici un cuvant despre contributia cresterii TVA la scaderea si mai mare a investitiilor.
Marirea TVA a fost o masura proasta cat timp am ajuns sa mai dam un sfert din salariul net prin aceasta taxa, o masura ce a pus lumanare la capataiul investitiilor in letargie.
Apropo, Polonia a avut o politica monetara si economica mult mai inteligenta, inclusiv investitiile masive in infrastructura rutiera cu utilizare masiva de fonduri UE (pt EURO2012 si nu numai). Pentru ca in criza economica statul investeste ca sa sustina economia si sa evite criza de lichiditati (Keynes dixit si cam toti economistii respectabili).
Guvernul Romaniei anunta si el obsesiv in 2009 ca a alocat cel mai mare procent din PIB ever in investitii, respectiv vreo 8,5 miliarde euro. Asta in timp ce se imprumuta la FMI de vreo 12 miliarde euro, aproximativ tandea pe mandea. Unde s-au dus banii astia si cu ce impact in stimularea investitiilor si a economiei nu ne-a mai spus guvernul. De fapt nu s-a facut o prea mare stabilizare structurala din banii astia, mai mult s-a finantat anul electoral. In criza s-a facut doar o simpla ajustare temporara a unei parti de cheltuieli bugetare dedicate salariilor si pensiilor, si asta prin masurile de austeritate cunoscute ce au venit la un an dupa ce s-a papat imprumutul si ca urmare a presiunii creditorilor pentru garantii de recuperare a banilor.
Criza de lichiditati a fost acoperita de partea de imprumut ce s-a dus la BNR si care a acoperit externalizarea de capital facuta de bancile subsidiare. Imprumut ce ar trebui returnat de catre BNR deci fara implicatii asupra cetateanului. Poate ca de partea asta de imprumut am fi avut nevoie, dar de prima e extrem de discutabil.
„Un exemplu de incoerenta: intai mentioneaza scaderea investitiilor la inceputul crizei, fenomen absolut normal in atare context si care s-a manifestat in toate zonele afectate. Mai apoi… Pentru ca in criza economica statul investeste ca sa sustina economia si sa evite criza de lichiditati (Keynes dixit si cam toti economistii respectabili).” Far’ de comentarii. Nici mie nu mi-a picat bine cresterea TVA, dar „Curtea Constituţională a luat în discuţie sesizările PSD şi PNL, precum şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind neconstituţionalitatea măsurilor de reducere a salariilor şi a pensiilor decise de Guvern. PSD a sesizat Curtea Constituţională în cazul Legii privind stabilirea unor măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care prevede, printre altele, reducerea salariilor cu 25 % şi a pensiilor cu 15 %. De asemenea, PSD au contestat la Curtea Constituţională şi legea care prevede recalcularea pensiilor speciale. PNL a contestat la Curtea Constituţională Legea privind stabilirea unor măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. Magistraţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au sesizat Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea măsurilor de austeritate care vizează reducerea salariilor şi pensiilor, dar şi în cazul legii privind recalcularea pensiilor speciale.” (Cotidianul.ro-25.06.2010) Numai ca TVA este o taxa pe consum, nu pe investitii…care ar fi fost bune, daca in perioada de expansiune economica, sa zicem in anii 2007-2008 pe cand economia Romaniei „duduia”, guvernul ar fi facut provizioane ([tot] Keynes dixit si cam toti economistii respectabili).
Mi s-a parut intotdeauna ca dl Isarescu si echipa lui au avut o activitate meritorie, ca BNR ul a actionat in cea mai mare masura ca un organism CARE ARE O STRATEGIE si STAPANESTE CORECT REGULILE JOCULUI. Spre deosebire de echipele guvernamentale de diverse culori care – atunci cand – RAR – au avut si ceva succes – acesta s-a datorat intamplarii sau unui context extern foarte favorabil.
Este adevarat – nu am nici calificarea , nici pretentia ca m-as pricepe la fineturi bncare.
La mai putin fineturi balcanice – DA – ma pricep ca tot romanul si consider ca se vede cu ochiul liber penibila campanie desfasurata intru demolarea lui Isarescu de catre dl avocat Piperea ca un barbat adevarat si de domnii Isar si Zamfir , mai mult prin sotiile lor.
In apararea lui Isarescu as reaminti ca omul a tras semnale de alarma foarte vehemente cu 2 – 3 ani inainte de declansarea crizei. La scara Romaniei avertismentele lui se refereau la creditarea NECUMPATATA tip credit cu buletinul la care se dedau bancile care activau in Romania.
In plus Isarescu si BNR nu s-au limitat la AVERTISMENTE ci au inasprit conditiile pe csre l aveau de indeplinit bancile creditoare. Pentru 100 de euro dati imptumut fiecare banca avea de depus intr-un fond de garantare inca pe-atat, sau mai mult.
****
Ei bine aici , fara a ma alia in vreun fel cu Oana Stancu Zamfir / Antena 3 sau cu Alina Gorghiu Isar / PNL as dori un raspuns din partea domnului Isarescu, a domnului Daianu sau a altcuiva din echipa BNR. De ce in mijlocul acelei crize s-a renuntat de catre Romania si BNR la banii stransi ca garantii de la bancile creditoare ? Sigur ca Austria statea rau si era prietena noastra , dar de ce sa nu se imprumute Austria de la UE si de la FMI , iar noi sa fi strabatut marasmul pastrand acei bani care fusesera colectati cu prudenta si cu respectarea legilor romane si internationale , tocmai printr-o inteleapta anticipare a unor turbulente ?
Se tot comenteaza de longevitatea in funcie a actualui Guvernator BNR, sincer intreb daca exista vreo alta tara din UE cu o stituatie similara.
In USA, acesta se schimba odata cu un nou presedinte sau chiar mai deveme. In Canada tara cu sistem solid bancar care a rezistat cel mai bine din grupul G7 in ultima criza economica Guvernatorii Bancii Centrale este in geral in functie max. 7 ani, cu cntract de performaanta. Pentru informare, iata numele lor din 1987 (comparativ cu perioada de dupa Revolutia Romana din 1989):
Stephen S. Poloz (2013 – present)
Mark Carney (2008 – 2013)
David A. Dodge (2001 – 2008)
Gordon Thiessen (1994 – 2001)
John Crow (1987 – 1994)
N.B. Mark Carney a avut un mandat numai de 5 ani pentru ca a plecat in functia de guvernator al Bancii Marii Britanii.
https://en.wikipedia.org/wiki/Governor_of_the_Bank_of_Canada
Nu inteleg de ce Romania este originala in toate? Chiar un om este de inlocuit, oricat de preformant a fost (este) ? De ce in Romania nu se invata din alte democratii si aceasta regula:ai fost ales / numit / onfimat, ai performat cu brio dar vine si ziua cand trebuie sa pleci cu multumirile d rigoare. Parca se aplica zicerea lui iIon Iliescu; se iese numai din functie doar cu picioarel inaitne ?
La momentul inceperii crizei bancile Romanesti dispuneau de capitaluri importante puse la dispozitie de bancile mama. Intrucat aceste banci aveau o nevoie de lichiditati masive pentru a face fata socului de pe piata financiara, a devenit evident ca vor retrage capitaluri masive din filialele din Romania. Acest fenomen a fost administrat prin intelegerea de la Viena si acordul cu FMI, UE si BM.
Alternativa retragerii necontrolate a capitalurilor din bancile cu capital strain din Romania la acel moment era potential capabila sa prabuseasca intreg sistemul bancar, practic toate bancile din Romania ar fi devenit falimentare in lipsa unor capitaluri autohtone care sa inlocuiasca sursele externe.
Este inutil sa mai vorbim despre justetea acordurilor de la vremea respectiva, ele sunt fapte implinite. Ceea ce trebuie sa punctam este ca Romania nu isi mai poate permite o asemenea expunere la pietele internationale si ca trebuie luate masuri serioase pentru creearea unui sector financiar puternic si independent, in care bancile cu capital strain si investitorii de conjunctura trebuie sa aiba o pondere redusa, astfel incat socurile externe sa poata fi administrate fara a arunca in haos intreaga economie. Daca acest lucru este posibil este o discutie pur teoretica atat timp cat acesta nu este un obiectiv strategic si nu exista un plan in acest sens.