Marginalii la „Nebunia de a gândi cu mintea ta”

Cum e posibilă cognoscibilitatea acestei rătăciri interioare, care este gîndirea, a acestei transpuneri subiective absolute în orizonturile fiinţării? Cum ne putem defini ontologic prin acest act imprevizibil, cel mai puţin adaptabil concretului spaţio-temporal? Cum de putem fi pe baza a ceea ce nici măcar nu putem gîndi? Cum de putem gîndi fiinţa şi timpul în imposibilităţile lor absolute? Gîndim cu umbrele deja-gînditului, cu tot ceea ce s-a gîndit din imposibil. Căci „nici o gîndire nu este posibilă fără una precedentă”, cu o spusă heideggeriană. Gîndirea culege deja-gînditul şi se hrăneşte cu ne-gînditul. Ea se poate rezema asumptiv pe alte gîndiri, dar, de înaintat, poate înainta doar în propriul pustiu. Acolo unde nici un gînd nu a pus încă piciorul. Un gînd trebuie dus pînă nu mai poate fi urmat nici de el însuşi. Trebuie dus pînă în pustietatea în care totul devine iarăşi posibil. Acompaniată de paşii absenţei, de retina fluidă a clipei, gîndirea începe şi ea să meargă. Merge lin peste albul întins al tăcerii. Cuvîntul aşteaptă îndelung această cadenţă a ne-spusurilor, ritmul acestui gol la îndemînă. Gînduri răzleţe palpită în nepăsarea timpului, încercînd să iasă, pentru cîţiva paşi, din muţenia lor politropică. Toate aceste „crampe mintale” apar din propria lor tăcere doar pentru a se aventura în largul alteia. Gîndirea ca ardere de sine în prezenţa propriei absenţe… Cam acestea sînt, lato sensu, perspectivele cognitive şi aria fenomenologică a unei cărţi pe cît de profunde, pe atît de captivante, semnată de filosoful şi eseistul Gabriel Liiceanu, este vorba despre Nebunia de a gândi cu mintea ta, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2016, în al cărei siaj am aşezat aceste marginalii. Căci „a gândi cu mintea ta”, în vecinătatea altei gîndiri, devine cea mai stimulativă nebunie… Dincolo de tentaţia unei exegeze elogiative, de provocarea unui asemenea demers introspectiv rarisim, m-am lăsat sedus de ecoul empatic al fascinantelor ei explorări ideatice, de tăietura precisă a gîndului, de stilistica şi anvergura comprehensivă. De insolita aventură filosofică de a gîndi chiar actul gîndirii…

Parcurgerea unui text nu înseamnă, pînă la urmă, decît pre-textul gîndirii şi re-gîndirii unei gîndiri con-text-tualizate. Gîndirea e un fel de schelărie interioară, cu ajutorul căreia ne zidim în indefinitul lumii. Toate cunoştinţele, de la cele ştiinţifice la cele filosofice, nu sînt decît material auxiliar pentru gîndire. Gîndirea gîndeşte doar din ne-limitele proxime. Ea este spectacolul suprem pe care fiinţa este în stare să-l producă, inocenţa ei ultimă. Pe de altă parte, anumite gînduri, pentru a fi înţelese, trebuie să aibă o incoerenţă sistematică. În preajma logicii, ele se deşiră ca nişte mărgele. Armonia e de căutat în primul rînd în contrarii, în şoaptele lor antinomice. Orice gînd trebuie să fie o „ex-cedenţă”. Gîndirea gîndeşte doar în măsura în care se leapădă de sine. Gîndirea este propria ei anulare. Ea nu poate progresa decît spre neputinţele ei. Nu există filosofie fără gîndire, pe cînd poate exista gîndire fără filosofie. Filosofia nu acaparează toată gîndirea. Gîndirea e mai cuprinzătoare decît putem noi gîndi. E chiar depăşirea propriilor ei limite, e abuz de ea însăşi. Aceasta trebuie să fie gîndire din nimic. Gîndirea din ceva este doar amintire. Eşecul cel mai înalt al gîndirii pare a fi filosofia. Aici, gîndirea eşuează cu tot ceea ce ştie. De fapt, orice filosofie e doar un eşec a tot ceea ce poate fi, premisa maximă a ratării sale. Filosofia vizează ştiinţa doar ca pe un nou pretext al gîndirii. Ea gîndeşte cu limitele oricărei cunoaşteri. Fiinţa are nevoie imperativă de acest abis captivant al neputinţei, care este gîndirea. Căci pe ruinele acesteia poate străluci din cînd în cînd cîte un adevăr. A gîndi de-ne-gînditul este cea mai profundă gîndire. „Putem gîndi ceea ce nu se întîmplă”, cu o aserţiune wittgensteiniană. Omul este om pentru că poate gîndi faptul că este om. Cartezian vorbind, existenţa este gîndirea existenţei. Noi nu facem, în general, decît să re-interpretăm ceea ce a fost deja gîndit. Doar ne-gînditul rămîne mereu de gîndit.

Gîndirea nu e, pînă la urmă, decît o nesfîrşită aventură poetică. Articularea primordială a oricărui gînd se face în mod poetic. Orice epistemologie este precedată de poeticitatea ei funciară. Gîndirea, în structura sa intimă, are ceva poetic. Gîndirea gîndeşte poetic. Poeticul face în mod mai direct legătura dintre ne-spusul misterului şi spusul lui cît de cît comprehensibil. Filosofia străbate mai în adînc posibilităţile epistemice ale gîndului avînd alături intuiţia de tip poetic. Poeticul re-face lumea din cuvintele nefolosite la facerea acesteia, din tăcerile ei de rezervă. Poeticul spune tot ceea ce s-a tăcut. „Poetizarea gînditoare” – formula heideggeriană care surprinde cea mai autentică instanţă fiinţială, cea în care poeticitatea şi gîndul se unesc într-un singur fascicul luminos. Poeticul ne ajută să vedem acolo unde, strict conceptual, nu e aparent nimic de văzut. Poeticul vede chiar şi în noaptea ne-înţelesurilor în care se poate împotmoli gîndirea filosofică. Pentru filosofie, poeticul este o lumină în plus. O rezervă a oricărei interogaţii captată de spectaculozitatea propriei limitări. Poeticul reia într-o oarecare măsură (cînd nu întemeiază direct) ne-spusul rămas de la cogitaţiunea filosofică şi îl re-pune în noi tăceri provocatoare. Rostirea poetică este forma cea mai captivantă de a scoate ne-spusul din tăceri. Este un fel de ştiinţă dezvăluitoare a ne-spusului. Ea dezvăluie în măsura în care, de fapt, ascunde. Operînd cu re-semnificări şi re-simbolizări, poeticul ajută realul gîndirii să devină propria sa posibilitate. Posibilitatea actului revelaţional, certitudinea inefabilă a adevărului. Adevăr care constă tocmai în propria sa frumuseţe spusă sau ne-spusă pînă la capăt. Căci doar poeticul ştie că poate şti chiar şi cu ne-ştiinţa imediată. Poate, în schimb, cuprinde totul în fulguranţa revelaţiei, a iluminării. Poeticul ştie acolo unde ştiinţa doar aproximează. El ştie, în ciuda aparentei sale naivităţi, tocmai pentru că ştie unde nu e nimic de ştiut. Poeticul este adaosul plurivoc necesar filosofiei pentru a putea înţelege mai bine revelaţia. Orice filosofie se îmbogăţeşte prin fulguranţa de tip poetic. Poeticul numeşte şi supra-numeşte o stare care scapă oricărei aparente raţionalităţi. Gîndirea poetică şi poetica gîndirii nu sînt decît două moduri fundamentale de a întrezări fiinţa în răsăritul şi apusul ei. Adică în chiar inima devenirii a ceea ce poate ea de-veni. Poeticul poate surprinde acel „adînc” (augustinian) mai adînc decît noi înşine.

Gîndirea se naşte din negări succesive, din reveniri şi retractări. Ea gîndeşte cu propriul neajuns, este propria sa contradicţie. Oricît s-ar înălţa, gîndirea rămîne în punctul ei zero. Progresul gîndirii este doar recluziunea sa în propriile date. Filosofia ajunge cel mai convingător în punctul zero al gîndirii. Poezia şi filosofia ademenesc limbajul în ultima lor aventură. Gîndirea este ca o apă care se varsă în propriul izvor. Apogeul gîndirii: să gîndeşti precum non-gîndirea divină. Gîndirea e gîndire doar cînd se exersează în inutilitatea sa, în pura posibilitate a posibilului. Căci „gîndurile sînt aici (poate deja mai înainte) şi noi doar sîntem încă în căutarea expresiei lor” (L. Wittgenstein). Gîndirea gîndeşte chiar cu măsura neajunsurilor care o cuprind. Gîndirea poate începe doar ca sfîrşit al gîndirii, ca depăşire a ceea ce poate gîndi. Limitele gîndirii sînt chiar premisele ei. Ea este singura formă de revoltă împotriva a ceea ce sîntem, împotriva a ceea ce nu putem fi. Gîndirea poate gîndi chiar şi non-gîndirea absolută sau „gîndul gîndurilor”. Toată existenţa poate încăpea într-o propoziţie fără sens. Gîndirea poate pune sensuri chiar şi acolo unde nu există nici unul, contrar unei aserţiuni wittgensteiniene, care susţine că gîndul este o propoziţie cu sens. Gîndul trebuie să se ridice deasupra oricărei posibilităţi. A gîndi înseamnă a opera logic în imposibil. Orice gînd se ruinează în propriile premise, se fundează pe prima irealitate a neputinţei. Căci „gîndirea este o posibilitate a fiinţei umane de a trăi inutilul pînă la limita omenească a înţelegerii” (G. Liiceanu). Gîndirea este neputinţa de lux a fiinţei. Secătuim lumea cu un gînd, o epuizăm cu o prezenţă. Gîndirea e singura care poate eşua în mod fascinant. Putinţa de a putea gîndi lumea, omul, creează senzaţia temporală că există o lume, un traiect uman. Lumea, omul sînt doar atomii a ceea ce putem gîndi din imensitatea ne-gînditului, locul pînă la care mai ajung unduirile neantului. Omul şi lumea – o scurtă privire în abis, miracolul unei finitudini. Din perspectiva infinitudinii, totul este doar o „respiraţie scurtă”. Gîndirea ne plasează automat în centrul lumii, chiar dacă acesta nu este locuit. Există gînduri inhibitive şi gînduri stimulative. Ambele trebuie însă să ducă la răzvrătire. Doar non-gîndirea se reazemă conciliant pe umbra ei meontică. Gîndirea este singura rătăcire onto-logică pe care o putem urma în mod adevărat. Aceasta, coborînd asupra ei înseşi, îşi tot orînduieşte absenţele întemeietoare, tot ceea ce se naşte din propriul gol logic. Gîndirea raţională nu exclude nebunia (pe urmele lui Descartes), pentru că nimeni nu este atît de nebun, încît să creadă că nu gîndeşte raţional. Nebunia este ultima ei raţiune. „Indiferent că sînt sau nu nebun, Cogito, sum”(J. Derrida). În orizontul gîndirii trebuie să te arunci ca într-un abis, trebuie să duci înţelegerea dincolo de limitele ei. Trebuie să interoghezi gîndirea dinăuntru şi dinafara posibilităţilor ei. Nu doar logica şi rigoarea unei gîndiri, ci şi farmecul eşecurilor şi aproximărilor ei sînt de luat în seamă. Gîndirea îşi croieşte din nimic inferenţele propriei manifestări. Paradoxul gîndirii e acela că nu putem gîndi nimic despre felul cum funcţionează gîndirea. Cu alte cuvinte, gîndim în mod ilicit. Filosofia este doar un accident al gîndirii.

S-ar putea ca la naştere – pornind de la ultimul capitol al cărţii, care  porneşte de la o vorbă a lui Pascal – creierul să nu fie nici „reglat”, nici „dereglat”. Poate că actul gîndirii nu reglează creierul, ci doar îi întreţine funcţionarea. Aşa cum inima pompează sînge, creierul procesează gînduri, idei. Gîndind, gîndirea îşi descoperă propria posibilitate. Creierul poate fi dereglat doar de boală, dar nu de pozitivitatea sau negativitatea gîndirii. Doar printr-o confruntare cu o altă gîndire contrară, indiferent dacă este corectă sau nu,  ea poate fi, în termeni total subiectivi, rezonabilă sau nerezonabilă, conform afirmaţiei lui Pascal: „Cele mai nerezonabile lucruri devin cele mai rezonabile din pricina dereglării oamenilor”. Rezumînd, am putea spune că „nerezonabilul” de azi devine „rezonabilul” de mîine, totul depinde de conotaţiile acordate acestor termeni, de coordonatele ontologice în care îi gîndim. Noi, cu propria noastră gîndire, umplem cu conţinut aceste concepte, le dăm o anumită semnificaţie. Oamenii sînt rezonabili sau nerezonabili tocmai pentru că se pot deregla prin gîndire. Fără gîndire eram animale perfecte. Neputînd schimba total realitatea, oamenii îşi schimbă mai uşor gîndurile cu privire la ea. Încearcă mereu să o surprindă cu idei diferite. Cunoaşterea umană, exersată în procesul gîndirii, este o continuă reglare a datelor realităţii cu posibilităţile cognitive, o încercare de a le pune de acord. În actul cogitării, omul gîndeşte cu toată fiinţa, deşi gîndirea nu coincide cu nimic din datele ei, nici chiar cu cele ale creierului. Numai omul bolnav se identifică, în propria minte, cu organul suferind, omul sănătos funcţionează ca un tot indistinct. Cînd gîndim uităm că avem creier, după cum cînd iubim uităm că avem inimă. Noi nu am putea gîndi dacă tot timpul am conştientiza faptul că un organ numit creier produce ceea ce se cheamă gîndire. Gîndirea este cel mai spectaculos neajuns al fiinţei. Ea pune în evidenţă cea mai mare deficienţă a naturii (sau divinităţii), aceea de a nu se putea desăvîrşi prin om. Gîndim tot ceea ce nu a putut finaliza natura sau divinitatea. Gîndim cu posibilităţile noastre umane din imposibilităţile lor. Gîndim din neajunsul existării. Gîndirea se reglează sau se dereglează doar la întîlnirea cu antinomia altei gîndiri. Doar prin prezenţa contrariantă şi stimulativă a celuilalt descoperim faptul că gîndim moral sau imoral, transformăm un act biologic în unul de conştiinţă. În afara alterităţii, am gîndi fără să ştim că gîndim. Prin dialog, gîndirea începe să-şi exerseze potenţele. Dar, cu adevărat, reglarea minţii se face atunci cînd se întîlneşte dialogic cu ea însăşi, sub forma conştiinţei, a responsabilităţii propriei funcţionalităţi. Mintea cenzurată de propria conştiinţă devine morală sau imorală, benefică sau malefică. Căderea este prima faptă ne-gîndită, pentru că gîndirea nu avea termen de comparaţie. Nu se exersase în termeni de bine şi de rău, de rezonabilitate sau nerezonabilitate, ci doar se oglindise în propriul gol. De fapt, printr-un de-reglaj al gîndirii am devnit oameni. Perfecţiunea divină exclude gîndirea. (E greu de imaginat un Dumnezeu care stă dubitativ, în veşnicie, pe gînduri). Funcţionalitatea perfectă a gîndirii umane, cu tot progresul raţiunii şi al logicii, cu tot devotamentul credinţei rămîne o (in)conştientă iluzie stimulativă.

Paradoxul gîndirii face ca, pe măsură ce gîndim tot mai mult, totul să rămînă de gîndit. Gîndirea nu diminuează aria gîndirii, ci o diversifică. Oricît am gîndi, ne-gînditul rămîne întreg. Gîndirea se naşte ori de cîte ori se referă la ea însăşi. Moare de îndată ce nu mai are referenţialitate. Gîndurile, ideile nu prea lasă urme. Cînd lasă, lasă adevărate cratere. Inefabilitatea debordează în dezastru. Cum mai putem gîndi fiinţa, în dis-locarea ei ucronică, dincolo de metafizica ce nu o mai cuprinde? Cum mai putem racorda gîndul la lumea de-ne-gînditului cotidianităţii eterne? Ce loc ocupă fiinţa într-o lume ce nu i-a prevăzut nici un loc? Cum putem gîndi gîndirea care ne ratează ca promisiune? Dacă am putea întoarce gîndirea împotriva ei înseşi, dacă am putea să o aducem la originile sale pre-filosofice, atunci cînd era o simplă mirare ruptă de orice conceptualitate. Dacă am putea să ne mirăm dincolo de orice raţiune. Filosofia ar trebui să re-aducă gîndirea într-un singur cuvînt sau într-o singură tăcere. Să o re-pună în ne-spusul propriului început. Oricum, după o afirmaţie nietzscheană: „Cel mai mare gînd are cea mai lentă şi cea mai tîrzie consecinţă”.