Despre „instigator” şi alţi demoni. Exerciţii de raţiune moral-politică

Am dovezi anecdotice că, în afara protestatarilor din „Piaţă” (o variabilă care se regăseşte în mai toate oraşele mari din România: Piaţa Unirii, Piaţa Victoriei, Piaţa Sfatului etc.) şi a celor aflaţi în asentimentul lor, mulţi cetăţeni, chiar dacă inactivi civic şi în general puţin preocupaţi de politică, se complac să retransmită mici istorioare cu iz defăimător despre preşedintele Iohannis. Tocmai se oprise preşedintele să stea de vorbă, în plină ninsoare, cu capul descoperit, cu protestatarii de la Palatul Cotroceni. A încercat să încropească un dialog cu cei care îi reproşau chiar lipsa dialogului şi a respectului pentru ei. N-a reuşit, din cauză că lipsea un termen al relaţiei: în locul unui răspuns articulat la întrebările sale, protestatarii vehemenţi l-au huiduit. Omul a perseverat, le-a mai pus nişte întrebări cu subiect şi predicat, dar cu acelaşi rezultat. În final, le-a oferit ceai cald, dar şi ceaiul a fost respins cu aceleaşi strigăte de luptă. După acest episod, îmi spuneam, se vede clar că Iohannis, pe lîngă faptul că are consilieri capabili, e înzestrat cu civilitate şi calităţi de lider. Dar ți-ai găsit! Cineva care se declara „apolitic” tocmai îmi povestea cît de dispreţuitor i s-a părut gestul său de a se opri „cu maşina în mijlocul intersecţiei” şi a coborî doar „în trecere” la protestatari. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. „Dar s-a oprit – i-am adus aminte. Şi a încercat să poarte un dialog cu oamenii care protestau împotriva lui. A fost însă huiduit, aşa că, în final, a trebuit să plece.” Evidenţa că nu poţi purta un dialog cu „interlocutori” care nu fac decît să te huiduie a fost pînă la urmă convingătoare. Dar numai după o muncă de lămurire… Ceva similar s-a petrecut şi după discursul preşedintelui în Parlament. Parlamentarii PSD şi ALDE au părăsit, în majoritatea lor, sala, în mijlocul discursului preşedintelui – totuși, clişeul „instigatorului” a fost perpetuat, la limita absurdului, şi după aceea.

Se pare că discursul înveninat al posturilor de televiziune afiliate „găştii de penali” face ravagii şi în sfere „apolitice”. E ca o boare calomnioasă ce aprinde chiar şi spiritele cele mai pasive civic. E mai facil să preiei rapid concluzia că „Iohannis a instigat protestele şi a dezbinat România” decît să te gîndeşti singur, pornind de la premise reale, că protestul anti-corupţie la care a fost într-adevăr prezent în luna ianuarie era de fapt o reacţie civică la tendinţele abuzive ale PSD-ului. Şi că, în final, acelaşi Iohannis a ţinut discursul în Parlament şi a mers în stradă să discute cu protestatarii care i se opuneau – acestea fiind, în esenţă, gesturi de reconciliere. Gîndirea prin slogane, „instigatorul a dezbinat poporul”, „mutul a vorbit” etc., e mai la îndemînă.

La fel de simpliste sînt şi categorisirile după care Iohannis n-ar vedea decît o parte din realitate, fiind afiliat „conspiraţiei sorosiste” împotriva bunilor români oneşti care votează cu PSD-ul – sau fiind chiar patronul filialei locale a „sorosiștilor” mondiali. Preşedintele cunoaşte foarte bine, de pildă, situaţia de la Strasbourg, ştie că există procese cîştigate la CEDO împotriva unor abuzuri ale procurorilor DNA, dar mai ştie şi că DNA-ul este indispensabil pentru a dezintoxica una din cele mai corupte ţări din Europa. Abuzurile procurorilor pot fi limitate printr-o lege a răspunderii magistraţilor – acea lege pe care CSM-ul o respinge de ani buni – nu prin eliminarea culpelor din Codul Penal, care lasă fără obiect o parte din investigaţiile procurorilor DNA, aşa cum s-a încercat prin Ordonanţa 13. Preşedintele înţelege foarte bine, aşa cum a demonstrat şi în discursul din Parlament, că rezultatul de la alegerile parlamentare din 2016 îndreptăţeşte PSD-ul să guverneze, dar şi că actele lor de guvernare trebuie să fie legitime – adică susţinute de încrederea cetăţenilor guvernaţi. Ori, Guvernul Grindeanu, „moşit” de figuri penale ca domnii Dragnea şi Tăriceanu din înalte fotolii parlamentare, nu se bucură de încrederea unei mari părţi a populaţiei. E firesc ca preşedintele, care are un barometru al legitimităţii, să adopte un ton sever faţă de „gaşca de penali” care domină Parlamentul, Guvernul şi partidul majoritar. O face în numele cetăţenilor care vor să respire un aer mai curat în instituţiile româneşti şi s-au săturat de baronism, mafie centralizată, cleptomanie şi propagandă populistă. Dar este fals, pe de altă parte, că acelaşi preşedinte ar fi incitat la destabilizarea Guvernului – dimpotrivă, el a fost cel care a încercat să prevină adoptarea Ordonanţei 13, prin prezenţa sa la o şedinţă de guvern din luna ianuarie. Preşedintele a fost, pe tot parcursul crizei politice şi morale ce a debutat odată cu ungerea Guvernului Grindeanu, un actor politic echilibrat, dar ferm ataşat de valorile statului de drept şi democraţiei.

A îi reproşa altceva pare să fie rodul unei iraţionalităţi încurajate de posturi ca Antena 3 şi RTV. Înseamnă a izola premisele intermediare („preşedintele a fost la un protest anti-guvernamental”) de context și de restul acţiunilor sale şi a le interpreta tendenţios, prin atacuri la persoană care distrag atenţia asupra gesturilor sale din lumea reală. În felul acesta se construieşte o ficţiune înveninată ce ajunge să uzurpe, pentru unii, locul faptelor şi acţiunilor sale concrete. Demonii gîndirii necritice, cu ajutorul sloganelor, par viguroşi şi activi. Le recomand celor care îi cultivă să încerce un experiment mental: să se întoarcă puţin cu imaginaţia în timp, în „epoca de aur” a primului preşedinte al României, purtînd sloganele lor actuale: „Vrem dialog”, „Respectă-mă să te respect”, „Mediator, nu instigator”, „Demisia!” etc. Şi să îşi imagineze ce le-ar oferi „oamenii preşedintelui”, în loc de ceai, la aşa un protest. Sau, de ce nu?, chiar şi în epoca celui de-al doilea preşedinte al României, ai cărui susţinători de tristă amintire manevrau bîte prin centrul Bucureştiului împotriva celor care strigau „Jos Iliescu!”. Poate că, după un asemenea experiment imaginar, demonii vor pleca, lăsînd loc raţiunii…