Omul și Regele Mihai

Regele Mihai pare să ne ofere acum, pentru ultima oară, ceea ce de fapt ne-a oferit de multe ori în ultimele decenii: o pauză bine meritată de la realitatea cruntă, politică și socială, a României. Iată cum din nou lăsăm în urmă protestele, partidele, pensiile și prețurile, ca să ne întrebăm și să vorbim de altceva. Regalitatea și regele sunt termeni ca de pe altă lume în România. De aceea poate ne și plac uneori deși suntem cu toții produși și crescuți în comunism sau mai rău, în perioada tranziției. In Balta Alba, cartierul comunist unde m-am născut si am copilărit, singurul rege de care auzisem era unul poreclit și ‘Ciocolata’. De el ascultau mulți dar cei drept, numai de frică. De aceea nu pretind că înțeleg sau am înțeles vreodată ce înseamnă regalitatea. L-am cunoscut însă odată pe Regele Mihai și cred că am înțeles atunci măcar ceva din ce înseamnă să fi Rege.

Acum mulți ani, într-o seară de toamnă, am fost la Ateneul Român, la concertul tradițional de ziua și în prezența Regelui. Din balconul regal, Regele Mihai nu mi-a lăsat nicio impresie. Ba chiar salutul lui către mulțime, în momentul imnului regal, mi s-a părut un pic mecanic. Aveam însă să-l văd pe Rege și de aproape, în aceeași seară. La finalul concertului, când mai mulți ne îndreptam spre ieșirea din Ateneu, un ușor murmur ne-a oprit. Un grup mai numeros de persoane trecea pe lângă noi iar în mijlocul lor era chiar Regele Mihai. Am văzut imediat că grupul era de fapt compus din oameni obișnuiți, spectatori ca și mine la Ateneu. Regele era însoțit doar de vreo maxim doi bărbați care păreau șoferi sau bodyguarzi și care nu făceau niciun efort să îndepărteze oamenii din jur. Toți se dădeau singuri, în mod natural, la o parte. Regina Ana nu era cu el și nici vreo altă oficialitate. De fapt Regele Mihai era atât de discret și se comporta atât de normal încât nici măcar oamenii care erau un pic mai departe, la 4-5 metri, nu l-au observat. În jurul lui eram doar cei chiar din dreptul ușii, vreo 15 persoane.

Atunci am văzut un cu alt Rege Mihai decât cel din balconul regal. Am văzut de fapt un simplu om, ca noi toți ceilalți. Nu se uita la noi, nu zâmbea, nu făcea absolut nimic special. Era preocupat, ca toată lumea, să iasă din clădirea Ateneului și să ajungă la mașina care îl aștepta în față. Dar nu se grăbea. Mergea calm, netulburat. Ca și cum parcă noi, oamenii din jur, nici nu eram acolo. Era doar el, Regele, singur în Ateneul Român, cu gândurile sale și cu lumea lui. Aveam o senzație de ireal, accentuată și de o liniște nefirească care se așternuse. Se auzea murmurul îndepărtat al spectatorilor din foaier, dar noi, cele 10-15 persoane din preajma regelui, nu scoteam un sunet! Ne uitam un pic mirați, un pic chiar încurcați la un Rege care mergea printre noi și se îndrepta ușor spre ieșirea din Ateneu.

Tăcerea a durat probabil câteva secunde lungi. A fost însă întreruptă brusc de una dintre cele mai emoționate voci pe care le poate auzi cineva. Un domn în vârstă, în stânga mea, cu un glas sugrumat, parcă cu niște ultime puteri, a rostit scurt: „Majestate!”. Iar apoi instantaneu, ca la un ordin, au început aplauze. Regele parcă a ridicat un pic capul. Însă a continuat să meargă încet, indiferent, ca și cum ar fi spus „Sunt Rege, ei și ce? De ce aplauzele?” Eram profund fascinat de imaginea acestuia de om simplu, de un realism și o normalitate pe care ne-o transmitea. M-a surprins brusc să văd cum și eu aplaudam, deși nicio clipă nu fusesem conștient de asta. Probabil că nici cei din jurul meu nu realizaseră că am început cu toții, ca la o comandă fermecată, să-l aplaudăm pe Regele Mihai.

Nu voi ști niciodată ce l-a îndemnat pe acel domn să exclame Majestate sau de ce am izbucnit inconștient în aplauze. Regele Mihai nu a făcut nimic și nu a zis nimic în acea seară. A fost pur și simplu un om, care a mers printre noi, s-a suit încet într-o mașină și a plecat.

Aceeași profundă și aproape brutală normalitate a transmis-o Regele Mihai în mai multe rânduri. Nu a fost omul gesturilor extravagante sau al declarațiilor spectaculoase. Nu simțea povara coroanei pe care parcă mereu a purtat-o ca în acea seara la Ateneu, cu calm, cu demnitate, chiar cu o ușoară indiferență. Asta am aplaudat de fapt și noi în aceeași seară. Un Rege care înainte de toate a știut să fie Om.