Comparații

Încep însemnările mele de azi printr-o deloc confortabilă, însă, în opinia mea, cum nu se poate mai utilă și necesară întoarcere în timp. Ne întoarcem, așadar, în atmosfera specifică fiecărei luni ianuarie din anii în care domnia lui Nicolae Ceaușescu se consolidase și secretarul general al PCR deținea puterea absolută.
O putere ce trebuia obligatoriu nu doar recunoscută, admisă ca o fatalitate de toți cetățeanii României, ci și omagiată. Nu numai periodic, nu doar “la ocazii”. Care- slavă Domnului!-erau nenumărate.
“Omagieri” se petreceau doar cu prilejul vreunui congres (pe lăngă cele ale PCR, mai erau Congresul țărănimii, al educației, al FUS), al unei realegeri, al unei cuvântări, al unei vizite de lucru (vă reamintesc în context povestea cu Țara, cabinetul de lucru al Președintelui, o invenție cu vârf și îndesat recompensată a lichelei absolute Păunescu Adrian), al unei noi solii de pace, ci aproape zilnic. Adică de fiecare dată atunci când “geniul Carpaților” avea apariții publice.
Însă nicicând omagiul nu era mai “ardent” ca în ianuarie. Atunci când “țara își omagia Conducătorul”, mai exact “familia domnitoare”. Omagiile acestea au dobândit dimensiuni tot mai grotești cu fiecare nou “an –lumină”. Așa încât, mai pronunțat începând cu anul 1973, în 7 ianuarie toată România se oprea în loc spre a o proslăvi pe academicianul doctor inginer Elena Ceaușescu, iar în 26 era aniversat încă și mai fanfaronard, și mai dezgustător “Stejarul din Scornicești”.
Totul culmina cu o adunare solemnă în sediul Comitetului Central, ocazie pentru o trecere în revistă a celor pe care El sau Ea îi promovaseră în funcții de conducere. Nu pentru cine știe ce merite profesionale, ci pentru că le erau fideli, slugi preaplecate, fiindcă nu mișcau în front, nu știau să spună decât “așa e cum ați spus dumneavoastră”. Mulți dintre ei le erau rude mai mult sau mai puțin apropiate ori megieși, erau fie născuți prin zona Scornicești de unde provenea Tovarășul, fie în Argeș, județ unde văzuse lumina zilei tovarășa Elena.
În ultimii ani ai dictaturii, calitatea umană și profesională a celor din primul rând, din prima coloană “a activului de partid și de stat” devenise tot mai proastă. Așa au ajuns să dețină posturi inși precum Constantin Dăscălescu, ridicat la rangul de prim-ministru, Tudor Postelnicu, cel care nu avea somn fiindcă voia să îl vegheze pe Comandantul Suprem (nu, nu vă temeți, nu citise Macbeth), Lina Ciobanu, cu al ei coc tovărășesc. Așa au ajuns în fruntea Ministerului Educației inse de o incultură explozivă precum Suzana Gâdea, mutată mai apoi la Consiliul Culturii, sau Aneta Spornic, cetățeana mândră din cale afară că nu știa nici o limbă străină.
Cu toții se exprimau prost în limba română, însă erau experți în limbajul de lemn al perioadei comuniste. În cea mai mare parte erau absolvenți de liceu seral și dobândiseră pretinse diplome universitare la Academia de partid “ Ștefan Gheorghiu”. Știau că își datorau miraculoasele lor carierei voinței/bunăvoinței familiei domnitoare, erau perfect conștienți că nu erau veșnici în funcție, așa că se temeau că vor fi înlocuiți, pe nepusă masă, fie deoarece călcaseră pe bec, fie dintr-un capriciu al Lui sau al Ei, fie în numele “rotației cadrelor”.
Stăm astăzi, la 28 de ani de la Revoluție, când în fruntea țării se află coaliția PSD-ALDE, măcar un pic mai bine? Nici vorbă. Dragnea, mai marele PSD, și-a impus în guvern teleormănenii. Nu e vorba numai despre doamna decât Carmen Dan, protagonista din aceste zile a vreo două scandaluri mediatice de proporții (pentru vini mult mai mici Ceaușescu ar fi trimis-o demult la plimbare), ci și de cei 70 de inși ridicați la rangul de secretar de Stat doar fiindcă sunt teleormăneni. În fruntea Ministerului Educației a fost propulsat un agramat fudul, care, în perioada comunistă, poate că ar fi fost inspector școlar cu probleme de personal ori director cu munca educativă, dar nimic mai mult. La Sănătate avem un “șmecheraș”, un Uriah Heep, cu două doctorate, unul mai îmbârligat ca celălalt. La Ape a fost numit zilele trecute un subinginer complet străin de domeniul de care se ocupă. La Apărare a fost plantat un bibliotecar al cărui unic merit pare să fie acela că este din Craiova, în vreme la Muncă își face veacul o “italienistă” care, pe lângă faptul că e olteancă, mai are și meritele fundamentale de a-și fi făcut stagiul de formare în politică pe lângă C.V. Tudor, de a fi fost cercetată penal și acuzată de plagiat. În fruntea TVR, Dragnea a plantat o insă care mai zilele trecute a pierdut definitiv un proces fiindcă a calomniat și dezinformat. Iar despre TVR ni se spune că ar avea trei misiuni- educație, informare, divertisment. Nu este decât o anexă a cabinetului lui Dragnea.
Însuși premierul Mihai Tudose, pe care văd că unii îl socotesc a fi un adevărat erou numai și numai pentru că s-a angajat într-un război de gherilă cu hiper-antipatizatul Liviu Dragnea, are și el scheleți în dulap, în primul rând un doctorat cu schepsis, de care azi nu știe cum să scape, doar-doar o deveni mai curat, mai uscat.
Mai toți cei în ale căror mâini- să nu-l uităm pe dl. Ionuț Mișa, plângăciosul a cărui revoluție fiscală pare că va produce un dezmăț total la ANAF- au studii universitare aproximative. Pe la “Spiru Haret” (Universitate al cărui proprietar este fostul șef de cadre din Ministerul Educației ceaușist), pe la Academia de Poliție. Fie că le-au început târziu și le-au terminat greu, fie că au mai avut parte și de o repetenție (Liviu Dragnea).
Pe 26 ianuarie 2018 se vor împlini 100 de ani de la nașterea lui Nicolae Ceaușescu. De acolo de unde se află, privind spre România de azi, Dictatorul are toate motivele să fie ori mulțumit, ori invidios. În ceea ce privește promovarea incompetenței la rang de politică de stat Dragnea i-a îndeplinit toate așteptările. Ba chiar le-a depășit cu vârf și îndesat. Firește, pe socoteala românilor și a României.