”…în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd și nu aud, pe scurt trădează. Nu-și fac datoria. Imparțialii și încrezătorii înregistrează și tac. Sunt cei mai vinovați.”
Nicolae Steinhardt
Între trei și patru milioane de români (poate mai mult?) au emigrat peste hotare după Revoluția din decembrie ′89, cei mai mulți încercând să găsească o soluție pentru situația economică precară a familiilor lor, ori cel puțin la fel de mulți pentru că încercau să-și recâștige demnitatea pierdută și să guste, în această viață, normalitatea și traiul de zi cu zi lipsit de grijile existențiale, fie el și printre străini. Pare un paradox, mai ales că atunci când românii au decis să-l înfrunte deschis pe Ceaușescu și clica adunată în jurul cuplului Nicolae și Elena, principalul obiectiv a fost tocmai acela de a transforma România într-un loc mai bun pentru toți cetățenii patriei.
Mulțumită, însă, lui Ion Iliescu și forțelor care l-au propulsat în fruntea statului imediat după execuția cuplului Ceaușescu, emanând și aceștia din același marasm național-comunist ce ajunsese să fie Partidul Comunist Român și afiliatele sale (de la sindicate și guvern la presa aservită și securitate), idealurile românilor care au răsturnat dictatura au fost călcate în picioare și rapid înăbușite sub bocancii forțelor de ordine, sprijinite de milițiile minerilor lui Miron Cozma & Co. Începând din acel moment, mulți dintre români au ales să nu mai spere la nimic bun între hotarele patriei, preferând să emigreze.
Cele patru decenii de comunism feroce pe care l-a traversat România nu sunt ele singure responsabile de îngroparea speranțelor românilor. Le-au precedat deceniul al patrulea al secolului trecut, care a inventat camarila coruptă a regelui Carol al II-lea și mișcările naționaliste și antisemite ce nu puteau eșua decât în dictaturi dornice să pună libertatea și democrația între paranteze, așa cum s-a și întâmplat. Ceea ce au început legionarii, ce se credeau trimișii unei sfinte misiuni creștine pe pământ, adică lichidarea fizică a conștiințelor treze ale națiunii, au desăvârșit apoi comuniștii.
În mesajul său recent, prilejuit de Centenar, filozoful Mihai Șora sintetiza formidabil impasul în care ne regăsim, în următoarele cuvinte: ”Dragi prieteni, nu știu pe la Dumneavoastră, dar la noi bucuria nu a fost întreagă: cu-atâția oameni pribegind peste hotare, cu-atâția nechemați în fruntea țării și cu o Românie împuținată, nu văd motiv de încântare, ci mai curând de reculegere, de conștientizare a momentului istoric în care ne aflăm… suntem mai vlăguiți ca în 1918 și mai săraci în iubire pentru această țară decât erau cei care au făcut, odinioară, România Mare.”[1]
CE-I DE FĂCUT FRAȚI TRĂITORI ÎNTRE GRANIȚELE PATRIEI?
Fenomenul migraționist este doar un simptom și el ține, până la urmă, de un anumit firesc al vremurilor pe care le trăim. Apartenența la Uniunea Europeană, care a deschis granițele celorlalte 27 (în curând 26) de state membre pentru cetățenii României (în egală măsură și cetățeni europeni), dar și ale României pentru alți cetățeni europeni care muncesc ori au ales să se stabilească în țara noastră este probabil cel mai îmbucurător semn de normalitate, la care suntem norocoși să asistăm.
Doar că, odată cu câștigarea alegerilor parlamentare de actuala coaliție de guvernare PSD – ALDE, care a promis râuri de lapte și miere și de doi ani livrează fierea unui aspru conservatorism restauraționist, teama adânc înfiripată în conștiința românilor după mai mult de opt decenii de societate disfuncțională s-a întețit simțitor, după ce, din 2012 fenomenul cunoscuse o relativă încetinire[2]. Ori, problema cea mai mare este aceea că cei care au ales în 2017 să emigreze o fac din lipsa speranței că România mai poate deveni un stat mai bun pentru cetățenii săi[3], iar cea mai mare proporție de emigranți se înregistrează în categoria de vârstă 20 -39 de ani, conform datelor INS.
Totuși, disperarea manifestă, lipsa de speranță nu pot fi singurele căi prin care românii pot să reziste restauraționismului propus de coaliția PSD – ALDE și nici nu cred că cetățenii României caută sistematic doar soluții individuale. Există și alte soluții, dar ce-i drept fiecare categorie de astfel de soluții cere din partea noastră să devenim cetățeni activi și nu doar actori pasivi, pentru că, așa cum învățase Nicolae Steinhardt din lecțiile istoriei deceniului patru al secolului trecut, pasivitatea ne face cei mai vinovați de progresul unui fenomen pe care-l descria atât de plastic în Jurnalul Fericirii: ”…au sosit – pur și simplu, în sensul cel mai categoric – proștii și inculții la putere și în ciuda tuturor legilor economice și tuturor regulilor politice fac prostii, ca niște ignoranți ce se află.”
Și, deci, care ar fi soluțiile, în afară de disperarea individuală, împachetatul bagajelor și plecatul printre străini? Am să descriu câteva astfel de soluții în cele ce urmează – am mai făcut referire la unele dintre ele în articolul ”Castelele aroganței și mofturile democrației liberale românești”[4] – și anume:
(i) Prezența în număr mare la urne, pe cât posibil peste 65 – 70% din totalul celor înscriși pe listele electorale cu drept de vot, pentru a îngreuna eforturile coaliției de guvernare (și a oricărei guvernări în general) de a influența, în orice fel, mandatul democratic pe care majoritatea îl oferă clasei politice;
(ii) Protestele legale, bine țintite, derulate simultan pe întreg teritoriul țării și purtătoare ale unui mesaj clar și ferm – evident pașnice și bine organizate, pentru a putea fi evitate provocările și deturnarea scopului pe care și-l propun;
(iii) Constituirea de rețele specializate de investigație susținute din donații cetățenești, bazate pe rețele sociale și inteligența artificială, dezvoltate în mediul presei alternative și care să expună sistemele de corupție și criminalitate prin care se susțin politicieni sau prin care se ating scopuri netransparente prin intermediul unor partide politice;
(iv) Activarea conștiinței cetățenești la nivel individual și de grup, astfel încât electoratul să își expună viziunea și punctele de vedere prin dialog continuu cu politicienii și nu doar prin exercițiul pasiv al votului dat o dată la patru sau cinci ani;
doar că de această dată am să insist numai pe categoria enunțată la punctul (iv), pentru că activarea conștiinței cetățenești reprezintă de fapt baza de la care poate pleca efortul de redemocratizare a României, tocmai pentru că, sistematic, clasa politică românească, de peste opt decenii, a eșuat – cu bună știință! – în mandatul de a ne conduce pe acest drum.
PROTESTUL NU ESTE SIMPLĂ COMUNICARE, CI CONȘTIINȚĂ TREAZĂ
Românii au exersat până acum protestul prin vot, prima dată la alegerile din 1996, atunci când îi aduceau la putere pe Emil Constantinescu și Convenția Democrată și mai apoi în 2004, când voturile lor i-au adus la putere pe Traian Băsescu și Alianța DA – Dreptate și Adevăr. Într-un fel sau altul electoratul s-a simțit trădat de fiecare dată de politicienii pe care îi mandatase la conducerea statului ca pe-o alternativă la partidul succesor al fostului partid comunist[5], astăzi numit PSD.
Figura 1
Dar ceea ce a contat și mai mult în demobilizarea electoratului a fost că a sesizat, în timp, un pattern la toți politicienii pe care i-a ales să-l reprezinte în Parlament și să facă legi în interesul societății românești, și anume că indiferent de partidul pe listele căruia s-a prezentat în alegeri, odată ajuns parlamentar și supus unor presiuni de tipul celor prezentate în figura 1, politicianul a ales să se comporte a un simplu pivot pentru interese private. Și, mai mult decât atât, deși presiunea societății civile a crescut simțitor, foarte puțini au fost politicienii care au ales să-i dea curs, de regulă plătind și prețul dispariției de pe listele electorale la următoarele alegeri.
În privința protestului, probabil că anul 2017 a reprezentat vârful culturii protestului la români, cu un maraton ce a debutat cu protestele care au reușit să transforme în istorie irelevantă Ordonanța Iordache Altă Întrebare (nr.13 din ianuarie 2017), apoi a scos (la un moment dat) aproape 600 de mii de oameni în Piața Victoriei și alte 200 de mii în alte orașe mari ale țării și a adus disperarea în cercul tripletului puterii – Dragnea, Popescu Tăriceanu, Kelemen -, până într-acolo încât Dragnea și CEx-ul său au sacrificat ritualic două guverne doar pentru că premierii nu au trecut linia roșie fixată de protestele din stradă.
Ultimului mare protest, din februarie 2018, menit să o pună pe Viorica Dăncilă în gardă asupra liniei roșii fixată de protestatari nu a mai avut același succes, pentru simplu motiv că acest al treilea premier impus de Dragnea – și acceptat de Klaus Iohannis într-un moment de rătăcire care ar putea să-l coste al doilea mandat de președinte și poate chiar cariera politică – nu este decât un simplu instrument, fără voință proprie, un non-politician.
Așa se face că ceea ce profețea Codrin Ștefănescu în iunie ac., și anume că: ”Știți foarte bine că, în momente de ananghie, PSD este un partid unit. Noi nu am mai trecut niciodată printr-un moment de ananghie de dimensiunea aceasta. Știm deja că PSD este şi a fost un partid vânat. În ședința de azi am hotărât că vom merge până la capăt, dar până la capăt-capăt, iar Liviu Dragnea v-a explicat foarte concret ce înseamnă acest lucru. A fost ca niciodată o maximă solidaritate, micile neînțelegeri între noi s-au stins definitiv și irevocabil. Știm exact ce avem de făcut (…) și suntem dispuși să nu mai cedăm un milimetru… Vreau să mă credeți când vă spun că avem un plan pe puncte. Știm exact ce avem de făcut. (…) În aceste ore începând de ieri și până astăzi am primit cu toții foarte multe mesaje în sensul acesta. Mesajul este unitar: nu cedați, nu dați niciun milimetru înapoi, mergeți până la capăt, noi suntem mult mai mulți cei care vă susținem decât cei foarte, foarte puțini care vă critică, extrem de radicali și de violenți.”[6] s-a văzut cu asupra de măsură în modul în care coaliția de guvernare a reprimat protestul din 10 august ac., numit și al diasporei.
Faptul că reprimarea a fost considerată un succes de coaliția de partide aflate la putere este neîndoielnic și, cel puțin deocamdată, se pare că și protestatarii tind să considere același lucru, mai ales în condițiile în care justiția – de asemenea asaltată de putere și pusă sub o infernală presiune – nu a reușit să soluționeze rapid dosarul abuzurilor Jandarmeriei din acea seară de august.
După august 2018 retorica grupului Dragnea, ce conduce PSD, s-a asprit și acum la respectivul nivel se consideră – nu știu dacă auto-asumat, ori dacă se bazează pe măsurători sociologice profesionale – că potențialul de proteste poate fi neglijat, iar actualul CEx al partidului poate mărșălui fără probleme spre ținta de a aduce statul sub deplinul control nu doar al coaliției PSD – ALDE, cât mai degrabă al cupolei ce-l are ca exponent pe Liviu Dragnea. Două poziții recente ale comunicatorilor partidului, dar și a liderului ALDE întăresc aceste concluzii:
(i) Codrin Ștefănescu[7]: ”Vom continua să modificăm legile, vom continua să trecem prin Parlament ce am spus, vom continua să cerem călăii ăștia să răspundă în fața legii și la final dăm și amnistia și grațierea, ca să ne lămurim. Cu sau fără voia PNL-Orban, USR și Tomac.”;
(ii) Darius Vâlcov[8]: ”Protestatarii, un firicel mic de praf în drumul nostru spre a cuceri istoria pe care o merităm.”;
(iii) Călin Popescu Tăriceanu[9]: ”În loc să pună mâna pe o carte, ei (protestatarii, n.m.) se uită pe Facebook și-și imaginează că știu totul. Informarea și dezinformarea nu au apărut acum, fake news, de când sunt rețelele de socializare. Ele sunt de o veșnicie. Sigur că viteza de propagare a informației era alta și poate sunt perioade în care asemenea tendințe anarhice pot să iasă la suprafață. S-ar putea ca ele să aibă cauze mai profunde”.
SCRIE-I PARLAMENTARULUI TĂU, SCRIE-I CA SĂ AFLE CĂ EXIȘTI!
Când un parlamentar alege – pentru că este o alegere deliberată, ca să fie clar – să trădeze mandatul celor care îl aleg, se pune în situația în care se racordează unui curent de gândire să-i zicem elitist, pe care îl deprinde foarte repede sub influența altor parlamentari ce au state mai vechi, și care se bazează pe următoarele două idei:
(i) electoratul care m-a votat este o adunare gregară, fără nicio voință, așadar ideile din capul meu și exigențele partidului reprezintă mandatul implicit pe care îl am în Parlament;
(ii) pentru că electoratul care m-a ales habar nu are ce este politica, se cheamă că eu și partidul meu știm mai bine ce nevoi au alegătorii noștri, iar cei din opoziție oricum nu contează, să facă bine și să se ralieze voinței majoritare, păstrându-și cerințele pentru când partidul ce l-au votat va ajunge la putere.
Ei bine, tocmai acest cerc vicios trebuie rupt, iar el nu poate fi rupt decât dacă electoratul dovedește parlamentarilor pe care i-a votat că nu este o masă gregară, ci are cerințe clare, ferme și știe să le comunice printr-un dialog civilizat, permanent, punându-și alesul în situația de a avea un feedback puternic și continuu, pe care să nu-l poată neglija sau eluda.
Figura 2
În Statele Unite ale Americii, practica de a-i scrie congresman-ului tău este una curentă și provine dintr-o tradiție democratică pe care o admirăm atât de mult, tocmai pentru că, pe lângă viziunea Părinților Fondatori ai Americii, Constituția a fost mereu vegheată cu egală determinare de cetățeni, ca și de legiuitori și magistrați.
Dincolo de teoretizarea pledoariei pentru activarea conștiinței electoratului, a fiecăruia dintre noi, prin exercițiu epistolar, pentru a-i oferi parlamentarului votat un feedback continuu, cred că este important să vedem că astfel i s-ar oferi șansa de a înțelege singur, nemijlocit, că mandatul de parlamentar, conform Constituției, este cel dat de alegătorii săi și că lipsa de reacție la doleanțele acestora îi va fi taxată la următoarele alegeri, chiar dacă partidul îl va nominaliza din nou pe lista electorală (deși este puțin probabil că va face acest lucru cu un personaj care a devenit nepopular).
Practic, alegând să-i scriem permanent parlamentarului nostru, singuri sau împreună cu un grup, o comunitate, transmițându-i scrisoarea la biroul parlamentar, ori livrând-o deschis, prin intermediul presei și/sau a rețelelor de socializare, îl punem în fața unei presiuni concrete și îl avertizăm că dacă nu va ține seama de nevoile și poziția noastră riscă să nu mai fie ales.
Uneori poziția noastră poate fi aceeași cu a partidului său. De exemplu, dacă am votat un parlamentar PNL care, la rândul său, a votat așa cum i-au dictat unele grupuri locale de interese pentru legea care a încercat să pună sub control politic Curtea de Conturi și nu cum i-a cerut conducerea partidului său, dar și cum simt eu ca alegător că ar fi trebuit să facă, este foarte important să-i scriu – singur sau împreună cu alți simpatizanți PNL pe care îi cunosc și gândesc la fel – și să-i fac/facem cunoscut acest lucru.
De cele mai multe ori probabil că parlamentarul pe care l-am votat nu este interesat de ce anume gândește electoratul său și nu face altceva decât să voteze disciplinat linia partidului. De exemplu, am votat un parlamentar PSD care nu a avut niciun scrupul în a urma linia partidului votând DA în cazul modificărilor făcute de Parlament la legea recursului compensatoriu – el se poate regăsi, de exemplu, în lista făcută cunoscută de presă a parlamentarilor care au depus amendamente prin care cele 3 zile câștig la 30 de zile de închisoare efectuate în condiții necorespunzătoare au devenit 6 zile[10] -, iar eu am sesizat ulterior acest lucru și sunt foarte nemulțumit.
Ei bine, nemulțumirea mea, atât timp cât nu este împărtășită parlamentarului meu de la PSD, atât respectivul cât și conducerea partidului său își pot afirma cu seninătate public credința că eu l-am creditat și că susțin schimbarea în continuare a codului penal, a codului de procedură penală, ba chiar și adoptarea unei legi a amnistiei și grațierii, de ce nu?
Unde să transmit scrisoarea? În principiu ea ar trebui transmisă la biroul parlamentarului din circumscripția electorală în care a fost votat. Dacă nu am încredere că în acest mod îl pot sensibiliza pot transmite scrisoarea atât la biroul electoral, cât și deschisă, către presa locală.
Dacă mai mulți alegători au să transmită parlamentarului lor anumite întrebări și doleanțe și încearcă să dea greutate mesajului lor, pot transmite scrisoarea la grupul parlamentar și evident și presei, locale și centrale.
Celor care cred că scrisorile sunt pierdere de vreme și nu vor avea niciun efect, eu le transmit să analizeze atent modul în care electoratul organizat a reușit să le inducă parlamentarilor din Moldova imperativul construcției de autostrăzi, care a devenit, iată, lege[11]; totodată să observe că scrisoarea lor l-a ajutat pe președintele Klaus Iohannis să se opună numirii Liei Olguța Vasilescu la portofoliul transporturilor.
Credința în justețea acțiunilor tale, asumate, consecvența și comunicarea corectă și civilizată cu parlamentarul tău nu au cum să nu producă efecte. Oare cum ar arăta astăzi PSD, dacă măcar o parte a electoratului acestui partid le-ar fi scris parlamentarilor pentru a-i avertiza că nu pot fi de acord cu modificarea legilor justiției? Probabil că debarcarea lui Liviu Dragnea și a camarilei sale de la conducerea partidului era acum un fapt împlinit, iar partidul avea șansa unor lideri decenți care să gestioneze cu bună credință guvernarea.
Dar dacă alegem să adoptăm mereu ”expectative binevoitoare”, să ne facem că ”nu văd și nu aud”, atunci nu ar trebui să ne mirăm că țara pe care ne-o dorim rămâne mereu un deziderat imposibil de atins și singurele soluții pe care le mai găsim sunt cele individuale, ca pribegia printre străini. Așa se întâmplă când nu-ți faci ”datoria” de cetățean.
NOTE____________________
1] https://adevarul.ro/news/eveniment/mihai-Sora-cu-atatia-oameni-pribegind-hotare-cu-atatia-nechemati-fruntea-tarii-romanie-imputinata-nu-vad-motiv-incantare-1_5c030de3df52022f7507f372/index.html
2] https://newsweek.ro/actualitate/romania-anului-2017-cel-mai-mare-numar-de-emigranti-din-ultimii-ani
3] https://www.hotnews.ro/stiri-esential-22243048-sondaj-luati-calcul-plecati-din-tara.htm
4] https://www.contributors.ro/administratie/castelele-arogan%c8%9bei-%c8%99i-mofturile-democra%c8%9biei-liberale-romane%c8%99ti/
5] Percepția larg răspândită este aceea că, via FSN – PDSR, PSD este succesorul fostului partid comunist, în primul rând pentru că i-a cooptat în rândurile sale fără niciun fel de probleme pe mulți dintre membri partidului comunist sau a afiliatelor sale, evident din rândul 2, 3 ș.a. al structurilor de conducere ale acestuia
6] https://adevarul.ro/news/politica/c-Stefanescu-hotarat-vom-merge-foarte-rapid-capat-capat-nu-dam-inapoi-niciun-milimetru-sustinere-populara-cui-nu-i-place-iasa-vot-1_5b2d7ae3df52022f756c2d58/index.html
7] https://www.g4media.ro/codrin-stefanescu-insista-cu-siguranta-ne-vom-asuma-si-ordonanta-de-amnistie-si-gratiere.html
8] https://www.comisarul.ro/articol/valcov-delir-in-direct-la-antena-3!-protestatarii-_974721.html
9] http://www.ziare.com/tariceanu/alde/tariceanu-despre-protestatari-se-uita-pe-facebook-si-si-imagineaza-ca-stiu-totul-1540439
10] https://www.comisarul.ro/articol/ei-sunt-complicii-violatorilor-si-hotilor!-ei-au-i_974716.html
11] https://adevarul.ro/news/politica/iohannis-promulgat-legea-autostrada-moldovei-guvernul-obligatia-unirea-reala-avertizez-nu-actiona-incalca-legea-1_5c00019fdf52022f75f1ac84/index.html
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Păi, hai să vedem: știe cineva în România care e exact parlamentarul lui? Asta e diferența principală, în Statele Unite știe fiecare cine e congressman-ul lui fiindcă acela a fost votat nominal. În România se votează liste de partid, iar pentru Parlamentul European tot liste de partid, de-aia nu știe nimeni cine e parlamentarul lui.
Sunt inutile încercările de a invoca eșecul sistemului ”uninominal”, acela a fost un sistem proporțional, numit în batjocură ”uninominal”. Un sistem pe baza căruia Tăriceanu a ajuns în parlament de pe locul 3 în colegiul lui, iar asta se negocia adesea între partide. Trebuie un sistem de vot autentic nominal, exact ca în Statele Unite. Aceea e singura democrație autentică, singura validată de trecerea timpului. Toate versiunile europene de ”democrație liberală” sunt surogate, menite să păcălească cetățeanul, exact ca ”democrația populară” de pe vremea regimurilor marxiste.
@Harald
Din momentul în care am gândit articolul am anticipat comentarii ca al dvs. Ei bine, așa cum am scris și în text, nu sunt de acord să rămânem în continuare în expectativă doar pentru că nu am putea să identificăm ce parlamentar am votat sau pentru că sistemul electoral românesc nu este similar celui american.
Și dvs. știți perfect ce ați votat, și eu și oricare dintre noi. Am votat o lista cu nume, din care o parte au ajuns acum parlamentari. Folosind internetul, fără să avem nevoie de mari cunoștințe sau de cine știe ce pricepere, putem găsi, cu răbdare și determinare atât adresa sediului birourilor parlamentare ale celor votați, cât și soluții de a le expedia scrisorile la aceste adrese sau chiar la Parlament. Nu e mare filozofie.
Nu e mare filozofie nici să scriem un text cu cap și cu coadă, care să cuprindă doleanțele și nemulțumirile noastre, începând cu formula „domnule/doamnă/domnilor parlamentari X, Y și Z, mă numesc…, v-am votat dar…” Cum spuneam și în text, ține doar de noi să ne înfrângem comoditatea și reținerile și să ne asumăm scrierea și SEMNAREA unei astfel de scrisori, expedirea ei și, eventual, în lipsă de reacție, darea publicității a textului său.
Unii și-au asumat confruntări cu jandarmii, alții amenzi pentru că au scris mesaje de protest pe clădiri, tricouri sau numere de înmatriculare. Dacă nu am fost de acord cu ei, în schimb nu putem să ne ascundem după dificultatea de a ne indentifica parlamentarul/parlamentarii votați pentru a recurge la gestul firesc, civic, de a comunica cu ei epistolar. Iar dacă comoditatea ne învinge, atunci comoditatea a învins de fapt misiunea noastră de cetățeni și suntem direct responsabili de faptul că lucrurile nu merg bine în țara noastră.
Așteptând ca altcineva să ne rezolve problemele – guvernul, protestatarii, UE, NATO ș.a.m.d. – devenim complicii nemijlociți ai celor care țin România pe loc sau, mai rău, o aruncă în marasm.
@Cristian Felea – vă mulțumesc pentru răspuns. Din păcate, în România apele sunt ceva mai adânci, iar standardele mele ceva mai înalte. Nu am votat deloc în 2016, datorită unei dispute desfășurate tot aici, în urma căreia am și încetat să mai comentez timp de peste un an.
Un exercitiu in futilitate ridicat la rang de rezistenta civica. Identificati corect problema, dar oferiti un paleativ ca solutie. In mod corect, problema este faptul ca parlamentarii raspund mai usor la apelul cercului de putere din care fac parte decat la apelurile persoanelor-cheie din societatea civila (fie ei alegatori sau altcineva). Asta din cauza ca in Romania nu oamenii aleg parlamentarii, ci partidul care ii propune spre alegere. Prin urmare, scopul primar al parlamentarului roman este sa-si multumeasca cercul de putere pentru a fi re-ales.
Solutia nu este sa ii scrii parlamentarului, ci sa il obligi (prin metode legale de exemplu, sau altele in caz ca primele esueaza) sa nu mai asculte de influencerii din cercul de putere ci de alegatori. Si atunci o sa vina el la tine sau la cei care iti reprezinta legal doleantele pentru a afla ce vrei si de ce ai nevoie. Scrisul de scrisori e la fel de folositor ca urlatul de insulte la o cladire goala.
@bogdan…
Pe scurt, nu sunt de acord.
Interesant articol. Dar suporta cateva corectii, daca vrem sa evitam niste clisee care s-au impus chiar in timpul dictaturii comuniste. „Dictatura legionara” a inceput in asociere cu dictatura militara a lui Ion Antonescu si care a fost de fapt in totalitate dictatura lui Antonescu. Pe legionari generalul i-a adus la putere drept decor (mai exact: ca sa se legitimeze, fiindca in septembrie 1940 legionarii se bucurau de mare popularitate in tara, cum el insusi a recunoscut). Dupa ce i-a stors bine de legitimate si dupa ce a pus umarul ca sa ii compromita si sa ii delegitimizeze (cum tot el a recunoscut, vezi „Procesul marii tradari nationale”), Antonescu le-a dat cu sutul in dos legionarilor, la nici 4 luni si jumatate de guvernare comuna, iar din ianuarie 1944 si pana in 23 august 1944 a fost doar dictatura lui Antonescu (o dictatura militara, dar nu chiar una “feroce”). Presat de situatia politico-militara a tarii, regele Mihai, calauzit de sfatuitorii lui, a reusit sa il debarce pe Antonescu, in conditiile in care “armistitiul cu Natiunile Unite” anuntat de el la radio nu era in realitate incheiat (caci, daca tara ar fi stiut de neincheirea armistitului, s-ar fi opus depunerii armelor in fata Armatei Rosii; romanii erau epuizati de anii de razboi, dar spectrul disparitiei lor ca fiinta nationala i-ar fi impins la o rezistenta disperata). Intre 23 august 1944 si 5 martie 1945 tara a fost ocupata de URSS, care a dispus de Romania si de romani dupa bunul ei plac. Din 6 martie 1944, Romania a intrat in lunga perioada a dictaturii comuniste, care, cum scrieti, a fost „feroce”. In acelasi timp, nu caracterul „antisemit” al dictaturii regale, apoi al dictaturii lui Antonescu a fost singura trasatura negativa a acestora, ci modul in care au fost calcate in picioare drepturile si liberatile cetatenesti ale tuturor cetatenilor Romaniei, romani, evrei si de alte nationalitati. Fiindca daca apasam doar pe caracterul „antisemit” al dictaturilor care au precedat-o pe cea comunista, ar rezulta ca aceste dictaturi ar fi fost bune, daca nu pacatuiau prin antisemitism.
@ Florian Mirea
Când m-am referit la mișcarea legionară – am scris-o și în text – am avut în vedere deceniul patru al secolului trecut în întregimea sa și nu ce a urmat anului 1939. Asocierea dintre intențiile generalului Antonescu, nemulțumit de Carol al II-lea și de liberali și cele ale mișcării legionare au fost strict conjuncturale. Dar antisemitismul, obscurantismul și misticismul politicii legionare (vezi memoriile lui Nichifor Crainic, om de dreapta și un creștin fervent) nu au legătură cu acea conjunctură. Deci nu văd unde m-am înșelat.
Am trecut prin experienta asta ; m-am adresat in scris , prin intermediul postei electronice , tuturor senatorilor din Romania . Nici macar unul nu a catadicsit sa raspunda ; sa ma combata , sa ma injure , sa ma aprobe , …. Nimic . De aceea eu va spun ; adresele de posta electronica publicate pe site-ul senatului si camerei deputatilor , ale bipezilor care populeaza parlamentul ( nu-i vorba ca multi nu au adresa de posta electronica , le pute ) sint puse acolo sa fie puse . Si va mai spun ; astora nu trebuie sa le scriem ; trebuie sa le sucim gitul . Cu toata nadejdea ; definitv .
E inadmisibil ca deținerea sau publicarea unei adrese de e-mail proprii să rămână la latitudinea deputatului sau senatorului respectiv. Toți parlamentarii ar trebui să aibă și adrese de e-mail publice, pe servere ale parlamentului, separate de adresele personale sau de cele ale birourilor parlamentare proprii. Sunt oficiali aleși și trebuie să fie publice modalități de contact.
Continuitatea naționalismului legionar ortodox în izolationismul naționalcomunist ceaușist e cea ce leagă perioada lungă 1938-1989 de 50 de ani de dictatură.
…. „… Cele patru decenii de comunism feroce pe care l-a traversat România nu sunt ele singure responsabile de îngroparea speranțelor românilor. Le-au precedat deceniul al patrulea al secolului trecut, care a inventat camarila coruptă a regelui Carol al II-lea și mișcările naționaliste și antisemite ce nu puteau eșua decât în dictaturi dornice să pună libertatea și democrația între paranteze, așa cum s-a și întâmplat. Ceea ce au început legionarii, ce se credeau trimișii unei sfinte misiuni creștine pe pământ, adică lichidarea fizică a conștiințelor treze ale națiunii, au desăvârșit apoi comuniștii…. „…….
Trist e situația pe care o descrie autorul. Tinerii părăsesc „definitiv„ țara după eliberarea 1989 obținută cu prețul a sute de vițti omenești. Sălbăticia cu care se continuă cu minciună și hoție din 1990 până azi de cei de la cârmă dăunează locuitorilor țării. Statul ca „monstru rece” care expulsează tinerii din țară?
Cred ca România Europeană depinde de Unioniștii PRO- UE din țară care pot crea acea societate civică pe care o doresc atât de mulți. Nimic nu e pierdut definitiv. Nu cred că „penalii patrioți” vor birui până la bicentenar. Izolationismul naționalcomunist nu poate fi viitorul țării.