Cazul Kamil Demirkaya

Am primit cu interes și bucurie vestea în conformitate cu care Curtea de apel București a respins, în primă instanță, cererea de extrădare a ziaristului turc Kamil Demirkaya, cerere formulată de Ministerul de Externe de la Ankara.
Și nu este aici vorba eminamente despre solidaritatea de breaslă pe care obligatoriu trebuie să o nutrim față de un jurnalist care ar fi trebuit să plătească sump pentru vina de a-și fi exercitat libertatea cuvântului ori despre bucuria omenească că un semen al nostru este, cel puțin deocamdată, pus la adăpost de primejdia iminentă de a fi încarcerat și torturat. Și aceasta doar fiindcă regimul cu o conduită antidemocratică tot mai agresivă de la Ankara se comportă, după auto-înscenata încercare de lovitură de stat din vara anului 2017, din ce în ce mai sălbatic, mai în disprețul drepturilor omului față de toți cei pe care îi cataloghează drept apropiați ai lui Fethullah Gulen. Pe care îl socotește și îl desemnează public drept inspiratorul, sponsorul și organizatorul sus-menționatei lovituri de stat. În fapt doar o invenție pentru ca regimul d-lui Recep Erdogan să își facă de cap în voie, să decidă numeroase condamnări la moarte, îndeosebi în rândurile armatei, să opereze arestări, să impună concedieri masive în rândul corpului profesoral de la diferite niveluri de educație și, desigur, suprimarea presei independente.
Verdictul în cazul Demirkaya urma să fie unul revelatoriu pentru două chestiuni extrem de importante. Mai întâi pentru fermitatea orientării pro-europene a României, socotită de unii observatori și comentatori de presă din ce în ce mai relativă, unii spun chiar îndoielnică, și aceasta în pofida declarațiile contrarii ale mai marilor coaliției PSD-ALDE sau ale fruntașilor guvernului de la București. Ale doamnei premier Viorica Dăncilă însăși care, una spune în rușinoase, caraghioase, descallificante interviuri aranjate cu o falsă jurnalistă și difuzate cu prioritate de tot mai decredibilizata și politizata Televiziune publică, și alta face în exercitarea funcției ori în vizitele sale externe.
O decizie de extrădare ar fi fost de-a dreptul catastrofală pentru țara noastră îndeosebi din perspectiva preluării președinției rotative a Consiliului european la data de 1 ianuarie 2019. În al doilea rând, o decizie de extrădare ar fi însemnat un imens, un copleșitor semn de întrebare pentru independența justiției pe care guvernanții din Capitala României nu mai știu cum să o încalce, să o „adapteze” intereselor proprii, îndeosebi celor ale inculpatului de rang înalt Liviu Nicolae Dragnea.
Pentru moment, atât România cât și justiția au ieșit cu fața curată. Urmează însă și un recurs, o a doua instanță și tocmai de aceea ca ONG-urile care apără drepturile omului, libertatea de expresie, nelimitarea dreptului la azil politic să nu își reducă vigilența.
Dincolo de aceste fapte concrete, punctuale, rămâne o mare întrebare. Și anume, ce a vrut să spună premierul turc Erdogan atunci când i-a mulțumit doamnei Dăncilă pentru sprijinul românesc în anihilarea făptașilor pretinsei lovituri de stat eșuate din Turcia, de la mijlocul anului 2017. În ce a constat acest sprijin, cât de legal, cât de conform cu normele internaționale, cu drepturile și libertățile omului. Faptul ar trebui lămurit rapid fiindcă din partea celor care se află astăzi la Palatul Victoria te poți aștepta la orice. Din păcate.
Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro și pe blogurile adevărul.ro