Analiza unor tendințe globale se fundamentează pe ipoteze și variabile avansate cu responsabilitate și precauție. În consecință trendurile se suprapun anumitor tipare, „string-uri” internaționale majore, ce sunt ancorate de procese, actori, agende, relații și atitudini corelate la dinamica scenei globale. Este imposibil să acoperim totalitatea și/sau complexitatea subiectelor, însă cadrul analitic oferă perspectiva autorului asupra evoluțiilor majore, specifice anului 2019.
Paradigma realistă bazată pe utilizarea forței și afirmarea interesului național, în termeni cinici, a compus agenda politică a anului 2018, pe când paradigma liberală fundamentată pe cooperare, economie interdependentă, diplomație și supremația dreptului internațional a fost ușor subminată de un război surd al tarifelor sau al acțiunilor unilaterale.
Redistribuirea puterii la nivel global și contextul multipolar al anului 2019, caracterizat prin ambiții de afirmare din partea statelor mai puternice, diversifică, dar și complică interdependența relațiilor la nivelul actorilor angrenați în sistemul relațiilor internaționale.
Securitatea Europei și cursul de „hard-power” de la care studentul UE a absentat
Autonomia strategică europeană visată de Germania și Franța (în tandem sau individual) au îmbrățișat la nivel simbolic în 2018 deznodământul celebrului vapor Titanic. Lipsa de asumare strategică europeană raportată la manevrele Rusiei reafirmă importanța și rolurile complementare de descurajare ale NATO și SUA pentru apărarea bătrânului continent. Anul 2019 trimite la răsuciri în pas de vals sau, mai pătimaș, în ritm de tango, între Washington și Bruxelles pe tema asumării costurilor pentru apărarea europeană. Se prefigurează intuitiv continuarea unui dialog surd între Washington și Bruxelles, colorat de perseverența președintelui Trump pentru reducerea cheltuielilor militare americane în Europa și atitudinile polarizate ale liderilor europeni. Cel puțin trei tabere vor influența poziționarea strategică a Europei în relația cu SUA:
– susținătorii prezenței americane în Europa, respectiv partenerii strategici ai SUA și state care își conștientizează vulnerabilitățile în fața unor posibile agresiuni din partea Rusiei și nu numai;
– reprezentanții aroganți ai democrațiilor europene care au inflamat contraproductiv relația cu administrația americană și au subestimat efectul deciziilor președintelui Trump;
– liderii partidelor populiste și naționaliste din Europa (o mare parte dintre aceștia prezenți în opozițiile parlamentare așteptând noile scrutine) sprijiniți de aparate propagandistice autohtone și/sau răsăritene.
Lupta asiduă a Rusiei, din spatele cortinei, prin operații de influență, conduce spre trei tipare identificabile în 2019, însă cu efect pe termen mediu:
Slăbirea coeziunii aliaților în Europa – eterogenitatea politică a Europei prefigurează pentru anul 2019 o relație transatlantică inerțială, ce poate fi marcată de fragmentarea proiecțiilor strategice europene și incapacitatea de internalizare a unui răspuns comun la nivelul Uniunii pentru diversele amenințări;
Destabilizarea democrației europene și a capacității de afirmare politică în plan extern – Legislativul european are șanse mari să dobândească o nouă arhitectură, marcată de infuzii politice populiste și extremiste în urma alegerilor europarlamentare din 2019; de menționat că instituția va gira și noul președinte al Comisiei Europene pentru următorii cinci ani;
Permutarea politică internă – lupta pentru câștigarea minților și inimilor cetățenilor, fenomenul știrilor false, suportul narativ anti-migrație, antioccidental și naționalist au susținut Brexit-ul și continuă să pună la încercare Franța prin alternativa politică populistă și naționalistă, iar pe Germania și Italia prin extrema dreaptă.
Anul european 2019 nu va ieși de sub zodia amenințărilor hibride, cu accent pe slăbirea unității europene și specularea subiectelor populiste fără un capăt tangibil. În absența unor soluții viabile, vom gravita între senzația de a fi prinși într-un vortex hipnotic sau vicios și nevoia de reciclare politică sau reinventare.
Proiectele economice și/sau energetice unilaterale (ex. Nord Stream 2) vor atrage nori gri dinspre Atlantic prin negocieri, tensiuni și relații complicate dezbătute la nivel european între extremitățile Washington DC și Moscova.
Comportamentul Rusiei în anul 2019 se manifestă în același registru, similar cu cel al anilor precedenți
Mesajele transmise de Moscova au acomodat deja comunitatea internațională cu înțelegerea că rețeta unui cocktail Molotov de excepție constă în disimularea handicapului intern și multiplicarea agresivității în raport cu terții. Credulitatea președintelui Trump a permis supralicitarea jocului rusesc pe mai multe fronturi, oferind pentru Moscova opțiuni de valorificare în plan extern. Odată ce Rusia primește undă verde în Orientul Mijlociu, în 2019 nu se mai pune problema existenței perspectivelor regionale, ci a materializării acestora. Considerând precaritatea resurselor pentru impunerea unor noi sfere de influență, Rusia va căuta să înnoade și să condiționeze diverse alianțe regionale. Drumul Moscovei prin Orient va fi uneori anevoios și ușor impredictibil datorită complexității unei lumi nedesprinsă de conflict, cu dorințe de nealiniere și, posibil, suspicionând propunerile Kremlinului.
Resorturile Rusiei în relațiile internaționale rămân în continuare cele politice, militare, energetice și subversive (operații de influență) fiind probabil conștientă că prin maximizarea puținelor pârghii disponibile va reuși în cele din urmă să câștige noi sfere de influență și un statut global.
În luna decembrie 2018, Kremlinul a confirmat propunerea de a instala o bază militară în Caraibe, pe insula La Orchila, ce aparține Venezuelei. Două avioane Tupolev T-160 cu capacitate de transport a bombelor nucleare au aterizat în luna decembrie în Maiquetia, Venezuela. Decizia Moscovei de a-și asigura o prezență militară pe termen lung în Marea Caraibelor readuce în memoria Americii Centrale și a SUA, anul 1962 și celebra Criză a Rachetelor din Cuba. Șahul jucat de Putin în 2019, pe parcursul mandatului Trump, va contribui la stabilirea unor monede geopolitice de schimb între Rusia și viitoarele administrații americane.
Tot în luna decembrie, mai precis în a doua zi de Crăciun, Vladimir Putin a transmis că în 2019, Rusia va desfășura primul său regiment de rachete hipersonice nucleare intercontinentale „Avangard”, aducând în discuție nevoia de reinterpretare a Tratatului Forțelor Nucleare Intermediare.
În lipsa unei abordări economice sustenabile, Rusia nu poate vehicula suficiente instrumente soft în politica externă precum SUA, UE sau China și avansează relații de tipul realismului ofensiv. Incapacitatea sa de a juca un rol cooperant și previzibil riscă să atragă în 2019 relații tensionate specifice Războiului Rece, însă cu accente apropiate epocii postmoderne (ex. război cibernetic, război hibrid, etc.). Paradigma externă în care se situează Rusia va impune actorilor internaționali reacții punitive și forțează implementarea unei balanțe de putere în estul Europei cu tendințe de supra-militarizare regională.
Perspectivele geostrategice ale Rusiei se vor îndrepta în 2019 către o consolidare a poziției sale în Marea Azov și, posibil, către o avansare terestră până la gurile fluviului Nipru. Raționamentul este justificat atât de dorința de limitare a accesului Ucrainei la Marea Azov, cât și de conectarea Peninsulei Crimeea la resursele continentale de apă dulce și energie.
Va desface sau va reface anul 2019 tiparul tradițional al administrațiilor americane în proiectarea politicii externe a SUA?
Președintele Trump încearcă, însă fără succes, să introducă factorul economic în diplomația coercitivă americană, renunțând la componente militare preventive care aveau rolul de a îngloba prin control conflictele regionale sau de a limita escaladarea acestora. Această nouă abordare va atrage în primă fază oprobiul ambelor tabere politice, democrată și republicană, față de politica externă promovată de Donald Trump, transpusă într-o luptă acerbă pentru suspendarea președintelui american, ce va culmina în două scenarii posibile: rămânerea sau debarcarea lui Trump de la Casa Albă. Primul scenariu, ceva mai probabil, va accentua luptele politice interne și distanțarea până la extremă a președintelui Trump de establishment-ul politic american, rezultând în aplicarea unor decizii unilaterale și, cel de-al doilea scenariu, un precedent mai greu de realizat, dar puternic dependent de susținerea a 20 de senatori republicani, cu SUA care-și va putea relua traiectoria clasică a politicii externe, însă fără Donald Trump. Este mai mult decât concludent, că în anul 2019 Washingtonul va fi supus luptelor politice aprige, o scenă satirică marca Trump de care vor profita competitorii globali ai SUA.
Retragerea soldaților americani din Siria și Afganistan a stârnit îngrijorări serioase cu privire la tratamentul pregătit de Turcia luptătorilor kurzi, foști aliați ai SUA în lupta dusă împotriva Statului Islamic. Liderul de la Casa Albă, la sfârșitul lui 2018, este părăsit de toți generalii care l-au consiliat și se îndreaptă, cel mai probabil, către soluții de privatizare a războiului în Orientul Mijlociu, generând un conflict proxy ce poate scăpa nefast de sub controlul Occidentului. În marja acestor probleme se adaugă și nemulțumirea lui Kim Jong-un față de lipsa angajamentelor lui Trump în urma negocierilor bilaterale.
Proiecte și variabile ce pot conduce pe termen mediu la redistribuirea puterii globale
Războiul tarifelor declanșat de președintele american și prognozele oferite de cele mai prestigioase institute de analiză din lume indică o criză economică globală latentă ce se poate materializa în următoarele 12 luni.
Anul 2019 promite o competiție tehnologică la scară planetară în ceea ce privește inteligența artificială, bioingineria și supremația cosmică. China a devansat cu 6 zboruri spațiale SUA în 2018 și dorește să atingă suprafața Lunii la începutul lui 2019, trimițând un rover în partea nevăzută a acesteia, în timp ce marea temere a lui Putin o reprezintă decalajul tehnologic pe care l-ar putea înregistra Rusia.
În lipsa unor soluții viabile pentru protejarea mediului înconjurător, încălzirea globală nu mai reprezintă doar o temă predilectă a savanților visători. Anul 2019 a devenit una dintre piesele ce vor compune puzzle-ul următorilor 15-20 ani. Creșterea temperaturii globale și a nivelului oceanelor au devenit fenomene cotidiene ce vor oferi generațiilor viitoare provocări pentru gestionarea migrației forțate și a conflictelor pentru accesul la resurse vitale.
Este de așteptat ca Rusia și China să-și unească eforturile pentru inițierea proiectelor pe termen lung în Cercul Arctic prin implementarea unui coridor de transport maritim (Drumul Polar al Mătăsii), dublat de investiții cu posibile ramificații energetice. În același timp, proiectul geoeconomic Belt and Road va asigura Chinei în 2019 ritmul de interconectare și integrare a economiei sale în Asia și Africa, oferind alternative și acces la piețe noi.
Anul 2019 oferă României marea șansă de a livra capitole cheie în spațiul politicii europene și de vecinătate
Utilizând prerogativele din cadrul președinției Consiliului Uniunii Europene, România se poate concentra în 2019 pe trei capitole de importanță majoră, cu efect pe termen lung:
- Strategia UE pentru Regiunea Dunării pentru o integrare multisectorială reală;
- transformarea unitară a Balcanilor de Vest într-o piatră de temelie a Europei democratice;
- Parteneriatul Estic – ajustarea unei platforme financiare pentru a aduce mai aproape statele din vecinătate de miezul funcțional al Uniunii Europene prin inițiative și proiecte concrete bazate pe buna guvernare, economie incluzivă și securitate.
Inițiativa celor Trei Mări va căpăta mai multă semnificație în 2019 prin transpunerea rezultatelor Summit-ului de la București într-un mecanism flexibil și oportun pentru demararea proiectelor de interconectare energetică și dezvoltare economică a celor 12 state aflate în centrul și estul Europei.
Anul 2019 va oferi României un cadru regional impredictibil, marcat de un potențial conflict militar în Marea Azov și pe teritoriul fizic al Ucrainei, cu provocări maritime și acte de intimidare rusești în Marea Neagră, cu Turcia care va fi inevitabil atrasă în jocuri și interese specifice Orientului Mijlociu.
Pe o hartă a probabilităților ce includ variabile cu potențial de materializare, României îi sunt indispensabile atât pârghiile soft cât și cele hard pentru realizarea propriei securități. Astfel, parcursul euroatlantic și Parteneriatul Strategic cu Statele Unite ale Americii constituie rețeaua de anticorpi, destinată să contribuie la securizarea masei critice a genomului românesc.
*studiu finalizat pentru publicare în 05.01.2019
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Lumea s-a cam săturat de atâta pace. După euforia câştigării „războiului rece” urmată de o perioadă de hegemonie americană aproape totală, marile puteri au început să se agite şi să dorească o nouă împărţire a zonelor de influenţă, cu eliminarea status-quo-ului stabilit la sfârşitul WW2 şi modificărilor de după „războiul rece”. Pe scurt, toată lumea vrea să scape de hegemonia americană, inclusiv „Europa noastră”…
Referitor la Europa, ea a fost principala beneficiară a câştigării „războiului rece”, după care s-a întărit puternic economic, teritorial şi politic. Acum emite pretenţii de mare jucător global, alături de celelalte „mari puteri” SUA, China, Rusia. „Capul răutăţilor” este Germania (mare putere economică, care vrea să fie considerată şi mare putere politică, mai ales prin eliminarea consecinţelor din tratatele de după WW2…) şi Franţa (care încă visează la istoria ei imperială glorioasă…). Cele două ţări s-au aliat pentru a construi o „nucă tare” europeană, nu numai economică ci şi politico-militară(eventual cu târârea tuturor statelor europene în această aventură). Din nenorocire, agresivitatea Germaniei şi Franţei se îndreaptă mai mult contra SUA+UK, cele două ţări care au salvat de două ori Europa de totalitarismele de stânga sau de dreapta. Curat recunoştinţă coană Europă! Şi mai ales a Franţei, salvată de două ori din ghearele…Germaniei.
Autorul menţionează corect priorităţile României în contextul global, dar aş adăuga:
– prioritatea parteneriatului strategic cu SUA+NATO în faţa propunerii franco-germane de Europă federalistă/ imperială
– prioritatea Parteneriatului Estic şi problema Moldovei şi a teritoriilor din Ucraina
– iniţiativa celor trei mări, care s-ar putea să devină singura opţiune economică şi politică a României în spaţiul nostru geografic(totul sub patronaj SUA+UK+NATO).
După părerea mea, marile probleme ale României sunt în Est. Iar Vestul european nu ne propune nimic, decât înhămarea la carul de luptă germano-francez, fără garanţii ferme de securitate contra Rusiei.