Independență și libertate

La 15 aprilie 1964 începea la București una dintre numeroasele Plenare ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român.
O plenară ce avea să dureze șapte zile, precum facerea Lumii. Însă nu durata ieșită din comun a respectivei adunări urma să îi asigure acesteia intrarea în istorie, o anumită glorie, ba chiar și o oarecare aură mitică, ci faptul că în cursul desfășurării sale a fost adoptată ceea ce îndeobște e denumit drept Declarația de Independență față de Moscova a comuniștilor români. Actul în cauză a fost adoptat, din câte se pare, chiar în ultima zi a lucrărilor plenarei, pe 22 aprilie, unii istorici atrăgând atenția asupra unei coincidențe simbolice. La 22 aprilie 1964 se împlineau 92 de ani de la nașterea lui Lenin. Textul, al cărui nume complet este Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale, a fost publicat de Scânteia doar patru zile mai târziu, la 26 aprilie.
Pentru cei ce au fost contemporani cu zilele plenarei și declarației cu pricina, pentru românii ce trăiseră 15 ani de teroare, de represiune și de arbitrar, ani în care a fost răpusă nu numai vechea clasă politică, ci a fost programatic și constant distrusă floarea intelectualității, iar țărănimea, muncitorimea, Biserica și cei mai iluștri reprezentanți ai acesteia au fost prigoniți și îngenunchiați, pentru românii ce erau obișnuiți să pună toată această tragedie națională nu doar pe seama comuniștilor români, ci să o explice și prin obsesiva prezență a Moscovei în România, multe dintre frazele conținute de Declarația de la a cărei adoptare se împlinesc zilele acestea 55 de ani, nu puteau decât să sune straniu.
Aceleași fraze erau, fără doar și poate, dătătoare de speranță. Căci nu era tocmai de colea să citești în organul de presă al unui partid ale cărui istorie și existență erau intim legate și condiționate de Moscova propoziții precum “construirea noii societăți este opera poporului din țara respectivă” sau “suveranitatea statului socialist presupune ca el să dispună efectiv și integral de mijloacele îndeplinirii practice a acestor atribuții, deținând pârghiile de conducere a vieții economice și sociale” ori, mai cu seamă fraza-cheie în conformitate cu care “elaborarea, alegerea sau schimbarea formelor și metodelor construcției socialiste constituie un atribut al fiecărui partid marxist-leninist, un drept suveran al fiecărui stat socialist.”
Firește, propoziții și fraze incendiare asemenea celor citate mai sus ori o seamă de atitudini polemice față de poziția Moscovei în probleme de politică externă nu veneau, în aprilie 1964, pe nepusă masă. Încă din anul 1960 se înregistraseră și deveniseră publice divergențe serioase pe teme de politică externă între România și Uniunea Sovietică.
Unii istorici pun schimbarea de atitudine a comuniștilor români pe seama dorinței liderului lor de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej, de a crea o atmosferă de destindere internă și de a se reconcilia cu poporul său. Alții vorbesc despre faptul că Gheorghiu-Dej a ținut seama, în adoptarea și menținerea noului curs, de sfaturile lui Ion Gheorghe Maurer, devenit membru al Biroului politic în 1960 și premier în 1961. Voci autorizate spun că, din câte se pare, Nicolae Ceaușescu, în calitatea sa de secretar cu probleme organizatorice, a coordonat colectivele și subcomisiile redacționale ce au finalizat documentul. După publicare, Declarația din aprilie a fost “explicată” marilor puteri ale Lumii, din Vest și din Est, premierul Maurer făcând în acest scop vizite la Paris, Moscova și la Beijing, iar Gheorghe Gaston Marin la Washington.
Cu toate că după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în martie 1965 și după preluarea puterii de Nicolae Ceaușescu, Declarația din aprilie a devenit subiect tabu (cf. Fiul poporului, Editura Adevărul, București, 2013), documentul în cauză “a reprezentat respingerea definitivă a liniei de până atunci a Partidului Comunist Român, adică internaționalistă și strâns legată de URSS”, iar “independența față de URSS a devenit unul dintre pilonii de susținere a politicii promovate de România și așa a rămas până la căderea comunismului.” (cf. Adam Burakowski- Dictatura lui Nicolae Ceaușescu- 1965-1989, Editura Polirom, Iași, 2011).
Independența țării, proclamată, indirect, încă o dată, în 1964 și reafirmată în august 1968, din balconul Comitetului central de Nicolae Ceaușescu, le-a dat românilor dacă nu speranța libertății, măcar pe aceea a liberalizării.
A fost oare acea speranță justificată? Probabil că da. A fost ea și împlinită? Fără îndoială că nu. Iar lucrul acesta a devenit evident chiar de la sfârșitul anului 1968, atunci când o demonstrație de protest spontan a studenților din București și Cluj a fost dur înăbușită, nu însă atât de dur pe cât și-ar fi dorit-o Nicolae Ceaușescu ce avea să își ia o cruntă și mereu în creștere revanșă asupra românilor în anii 70 și 80 ai secolului trecut.
În anii comunismului dinastic, represiunea a revenit în forță și s-a accentuat prin metode mai subtile decât cele specifice anilor ‘50, drepturile omului au fost tot mai nerespectate în pofida faptului că în august 1975 România a semnat documentul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa ce conținea și celebrul “coș trei” consacrat acestora, dreptul de emigrare a fost considerat tot mai mult o favoare, vânzarea pe valută forte a evreilor și etnicilor germani s-a accentuat, așa cum a arătat-o  desecretizarea  Arhivelor Dunărea, controlul polițienesc al vieții cotidiene s-a înăsprit, nivelul de trai a scăzut vertiginos, naționalismul de paradă a fost subordonat unui agresiv și deșănțat cult al personalității, stalinismul pentru eternitate despre care vorbea într-o carte celebră profesorul Vladimir Tismăneanu a redobândit o poziție proeminentă, totul arătând că prin voința partidului, a lui Nicolae Ceaușescu însuși, am ajuns, după cum bine observa istoricul Vlad Georgescu, într-unul dintre primele sale editoriale rostite de la microfonul Europei libere, la 24 aprilie 1982, “mai sovietici decât sovieticii” (cf. Vlad Georgescu: România anilor ’80 ( Jon Dumitru Verlag, München, 1994).