“Dacă nu mi-e frică, sunt liberă…”

Nu mi-au trebuit decât câteva ore ca să citesc extraordinara carte a Adrianei Georgescu La început a fost sfârșitul. Dictatura roșie la București, cu foarte puțină vreme în urmă reeditată de editura bucureșteană Humanitas.
Nu, nu e vorba deloc despre o lectură ușoară, mărturiile cuprinse în ea sunt copleșitoare, atroce, imaginea suferinței umane este absolut covârșitoare, cei cinci ani din viața autoarei surprinși în carte de o densitate ce nu îngăduie defel superficialitatea lecturii.
Numai că scrisă sub semnul urgenței, al conștientizării necesității mărturiei despre începuturile în forță și nemiloase ale instalării totalitarismului comunist într-o țară din Estul Europei, cartea Adrianei Georgescu impune un ritm alert lecturii. Parcă modulat, ritmat, imprimat de o existență care aflându-se mereu în primejdie, veșnic amenințată de iminența arestării, a anchetelor de noapte, a trecerii dintr-o închisoare bucureșteană în alta, a schimbării neașteptate de domiciliu, a transferat mărturiei sale o alertețe cu care tu, cititor, nu poți, nu ai dreptul să nu ții pasul. Cartea însăși nu îngăduie lecturii nici un fel de amânare, fiecare pagină din cele aproape 300 se cere devorată, aprofundată, supusă reflecției, simțită. Poate chiar îndurată
Am citit cartea Adrianei Georgescu cu un sentiment de regret, poate și de vinovăție, că nu am făcut-o mai devreme, că mi-a scăpat prima ei ediție apărută în limba română, tot la Humanitas, în 1992, sau măcar reeditarea din 1999, datorată Fundației Culturale Memoria. Am citit-o însă cu bucuria că am găsit-o astăzi, dar și cu aceea că o româncă s-a numărat printre primii care au depus mărturie în fața Occidentului despre tot ceea ce înseamnă comunismul în forma lui ce avea să fie definită de Vladimir Tismăneanu drept “stalinism pentru eternitate”.
Adriana Georgescu a izbutit să părăsească România la sfârșitul lunii august a anului 1948. Aceasta după ce cunoscuse dubla realitate a închisorilor regimului antonescian care o arestase pentru activitatea ei jurnalistică prea îndrăzneață, dar și pe aceea a comunismului care nu se instalase încă oficial, cu acte în regulă în România. Experiența Adrianei Georgescu este, și numai din acest punct de vedere, aproape unică, amintind-o fie și numai în parte pe aceea a lui Vasili Grossman (cf. Panta rhei sau Viață și destin).
Ajunsă la Paris a urmat îndemnul Monicăi Lovinescu de a-și așterne pe hârtie mărturisirea care a apărut în traducerea acesteia (semnată cu pseudonimul Claude Pascal la celebra editură franceză Hachette. Ediția din anul 2019 a cărții reproduce în fotocopie o serie de aprecieri dintre cele mai elogioae ale presei franceze la adresa cărții. Unele o socotesc pe Adriana Georgescu, “o eroină modernă” ori o scriitoare de mare clasă, altele îi califică scriitura ca fiind demnă de aceea a lui Dostoievski. Sunt și recenzenți care identifică în La început a fost sfârșitul exact ceea ce este. Nici mai mult, nici mai mult decât “un avertisment solemn”.
Marea problemă e că mai nimeni din Franța, din Italia sau din marele rest al Occidentului, în întregime căzut pradă intoxicărilor de toate felurile ale propagandei comuniste, nu a ținut seama de acest avertisment. Și aceasta până către jumătatea anilor ’70, atunci când, în fine, a fost băgată în seamă mărturia lui Soljenițin din Arhipelagul Gulag, carte apărută mai întâi în rusește și de abia mai apoi în limba franceză tot în capitala Franței. Una dintre țăriile în care s-a ajuns cel mai greu la “dezvrăjire”.
Cartea aceasta alcătuită în trei părți, prima intitulată La început a fost sfârșitul, cea de-a doua Subsemnata, declar…, cea de-a treia Niciodată trandafirii nu au fost atât de albaștri, mi se pare una capitală și fiindcă demonstrează, fără putință de tăgadă, că agresiunea comunistă s-a abătut asupra României la doar câteva zile după actul istoric de la 23 august 1944. Degeaba a fost repusă în drepturi Constituția României din 1923, ocupantul sovietic reprezentat nu doar de Armata Roșie sau de Comisia Aliată de Control, ci și de comuniștii români care au îndeplinit fără crâcnire ordinele Moscovei, a făcut tot ce se putea face pentru a sugruma instituțiile democratice ale României. Presa (Adriana Georgescu a fost reporter la Viitorul liberal), guvernul (aceeași Adriana Georgescu a lucrat în calitate de șefă de cabinet a generalului Rădescu, prim-ministru până ce trimisul Moscovei, Visinski, l-a impus în post, bătând cu pumnul în masă și ieșind trântind ușa din locul în care fusese primit de Regele Mihai, pe dr. Petru Groza), ideea de alegeri libere. Găsim în carte portrete ale lui Groza, Nicolski, Gheorghiu-Dej, Ana Toma, este în repetate rânduri evocată Ana Pauker pe care se acreditase ideea că Adriana Georgescu ar fi vrut să o omoare, ni se oferă detalii despre încercarea autorităților de forță deja comunizate de a-i implica și pe liberali în tentativa eșuată de evadare a elitei țărăniste de la Tămădău.
Nici vorbă despre înflorituri stilistice în cartea Adrianei Georgescu. Mărturia, adevărul, faptele au absolută prioritate. Sigur, Adrianei Georgescu nu i-a fost nici o clipă străină ideea că trăiește periculos, că ziua de abia începută poate oricând să fie ultima. Ce a salvat-o? Ce i-a dat energie, forță? Convingerea că “dacă nu mi-e frică, sunt liberă”.
Adriana Georgescu- LA ÎNCEPUT A FOST SFÂRȘITUL: DICTATURA ROȘIE LA BUCUREȘTI, Prefață de Monica Lovinescu; Editura Humanitas, București, 2019

Comentariu publicat concomitent pe site-ul contributors.ro și pe blogurile adevărul.ro