Un interviu vechi de 30 de ani

Am mai avut ocazia să relev în diferite comentarii semnificația și importanța reluării operațiunilor spre, dar și în România ale postului de radio Europa Liberă.
Nu știu dacă făcând-o, americanii chiar admit implicit că au comis o greșeală monumentală atunci când, în 1994, au decis irevocabil mutarea întregului complex Europa Liberă-Libertatea de la München la Praga (operațiune încheiată în iunie 1995), când au închis, la finele anului 2003, atât de performantul Birou de la București al postului, ori când, în 2008, au sistat cu totul programele spre România, cele difuzate pe mai departe în limba română vizând exclusiv, cel puțin la modul teoretic, Republica Moldova. Însă sunt abolut sigur că americanii care nu cheltuie nici un ban degeaba au înțeles că ceva nu e astăzi tocmai în regulă în și cu țara noastră, că interesele lor strategice sunt periclitate, că vecinătatea României cu Rusia ridică astăzi probleme care îi privesc direct, că guvernarea PSD-ALDE le aduce și lor dificultăți și îngrijorări suplimentare. Drept pentru care au hotărât să resuciteze ceea ce, din 1950 și, cel puțin până în decembrie 1989, a fost, indubitabil, cea mai eficientă componentă a politicii lor externe în raport cu Bucureștiul. Cu întreaga Europă de Est, cu Uniunea Sovietică însăși.
Revenirea în România a Europei Libere s-a făcut nu pe unde radio, ci pe internet și ea presupune, între altele, existența unei secțiuni sonore prin intermediul căreia sunt revalorificate emisiunile de odinioară ale postului. Nu este în intenția acestui comentariu să analizeze ce e bun și ce e mai puțin bun în aceasta, să dea seama despre bucuriile și supărările mele personale în legătură cu felul în care se întâmplă totul. Poate că o voi face cu altă ocazie.
Comentariul meu pornește de la faptul că zilele trecute a fost redifuzat un interviu luat în iulie 1989 de Nestor Ratesh, în acea vreme director interimar al Departamentului românesc, președintelui Parlamentului Maghiar, dl. Szürὄs Mátyás, membru de frunte al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar. Interviul a fost, la origine, transmis în două ediții consecutive ale programului Din lumea comunistă, realizat de Doina Alexandru. Mi se pare util de precizat că interviul acela intervenea la doar o lună după ce autoritățile comunist-reformatoare de la Budapesta deciseseră reînhumarea cu fast, consecință a reabilitării, lui Nagy Imre și a altor conducători maghiari uciși după înăbușirea în sânge a Revoluției din 1956. Momentul reînhumării, cu o atenție specială arătată comportamentului tinerilor politicieni grupați în jurul actualului prim-ministru maghiar Orbán Viktor și în Fidesz, este descris cu lux de amănunte de Paul Lendvai în excepționala lui carte Ungaria lui Orbán, apărută în traducere românească la editura bucureșteană Humanitas. Să mai reamintim și că Bucureștiul, Nicolae Ceaușescu personal, nu priviseră deloc cu bune sentimente reînhumarea, și aceasta din mai multe motive, fapt despre care vorbește în interviu domnul Szürὄs însuși. A contat, desigur, și faptul că Nagy Imre s-a aflat preț de un an în custodia autorităților române care l-au predat sovieticilor și noilor autorități maghiare în frunte cu Kádár. Dar și conștiința faptului că în imediata vecinătate a României comunismul evoluează pe coordonate primejdioase pentru liderul bătrân, bolnav și tot mai izolat de la București.
Mi se pare absolut necesar să relev excepționalele calități jurnalistice ale interviului și profesionalismul de excepție al intervievatorului. Cred că documentul radiofonic cu pricina ar trebui studiat cu creionul în mână la toate Facultățile de jurnalism din țară. Nestor Ratesh a fost unul dintre cei mai buni jurnaliști nu doar ai Europei Libere, ci din întreaga presă românească din 1945 încoace. Era un maestru al interviului, știa să pună întrebări, însă, înainte de orice, știa să asculte. Calitate rară. Nu era un rob al desfășurătorului, al întrebărilor pregătite de dinainte, cel mai adesea următoarea întrebare își afla originea în răspunsul ce tocmai ieșise pe gura interlocutorului. Iată, la un moment dat, președintele Parlamentului maghiar vorbește despre ceea ce îi place să considere noile exemple, și nu modele, din lumea comunistă și invocă China. Aceasta după masacrul din Piața Tiananmen, din ziua de 4 iunie 1989. Nestor Ratesh nu reacționează violent, nepoliticos, se mulțumește doar să întrebe, cu un tact și o stăpânire de sine exemplare „China, domnule președinte?”. Ceea ce determină- punct ochit, punct lovit!- utile și interesante precizări suplimentare din partea d-lui Szürὄs.
Am ascultat de vreo două-trei interviul. Budapesta era pe atunci, repet, în iulie 1989, un vârf de lance al reformelor. Alături de Varșovia depășise ca amplitudine limitele gorbacioviste ale glasnostului și perestroikăi. Se despărțise clar de brejnevism, un brejnevism pe care dl. Szürὄs îl cunoștea în intimitatea lui de vreme ce fusese vreme de vreo zece ani ambasador al țării sale la Moscova. Însă dacă era clar că Polonia decisese să o rupă definitiv cu socialismul și comunismul, autoritățile budapestane, dl. Mátyás Szürὄs însuși, credeau că socialismului trebuie să i se dea o șansă. Admiteau că s-au comis greșeli, se distanțau nu doar de Kádar, ci și de Károly Grosz, însă nutreau dacă nu convingerea, măcar speranța că socialismul nu era cu totul compromis. Ascultând argumentația președintelui Parlamentului maghiar care, la un moment dat invocă chiar modelul finlandez ( o altă ocazie pentru Nestor Ratesh să intervină pentru precizări de ordin semantic) m-am dus cu gândul la un editorial mai vechi al lui Noel Bernard (poate fi găsit în cartea Aici e Europa Liberă), editorial intitulat Câte feluri de socialism există.
Sigur, cum spuneam, dl. Szürὄs socotea în iulie 1989 că socialismul trebuie și ar putea fi salvat. Că poate fi regândit pe baze democratice. O anume democrație, de neimaginat la București, devenise regulă în capitala Ungariei. Însuși faptul că la Budapesta funcționa, cu aprobarea și încurajarea guvernului, un birou al Europei Libere ori că o înaltă autoritate maghiară a acceptat să discute cu directorul Departamentului românesc, luând, desigur, în calcul și impactul în rândul românilor al emisiunilor de la München și mizând pe fructificarea ocaziei de a le împărtăși acestora opinia Budapestei despre istoricul, dar și prezentul relațiilor româno-maghiare, spune multe. Între altele și de ce în România a fost nevoie de Revoluția sângeroasă din Decembrie 1989.
Poate și de ce astăzi România este altfel, de ce sunt și azi elemente reziduale comunist-izolaționaiste, cu toate că nici ceea ce se întâmplă acum în Ungaria nu este nici pe departe un model democratic. Un indiciu clar că în viața politică surprizele sunt oricând posibile. Și că nicăieri democrația nu este un dat definitiv.