Un nou 23 august- Așteptând vremea normalității

Despre 23 august 1944, până în decembrie 1989 Ziua Națională a României, se vorbește din 1990 încoace fie puțin, fie fără prea mare interes din partea publicului larg.
Nu se evocă decât, în cel mai mioritic chip cu putință, imposibilitatea elucidării și cunoașterii adevăratei importanțe a evenimentului. Iar când interesul totuși apare, el e prea repede și prea în exces dublat de patimă, irascibilitate și pasiuni politice.
Respectiva indiferență, ca și relativul succes înregistrat de încercările mereu reînnoite de distorsionare a faptelor, nu sunt deloc greu de explicat. Suprasaturației generată de excesul de recurs la istoria trunchiată și falsificată din vremea comunismului i s-au asociat operațiunile manipulatorii antimonarhice din primii ani ai regimului Iliescu. Un regim care, într-o anumită perioadă, nu doar că a permis un iresponsabil cult al personalității controversate a Mareșalului Antonescu, ci chiar l-a încurajat din motive ușor de bănuit.
Școala istorică patronată în vremea socialismului dinastic de Ilie Ceaușescu, și-a continuat și sporit acțiunile imediat după 1989, chiar și în absența fostului său administrator, acreditându-se astfel, fără prea mari eforturi, ideea că actul de la 23 august ar fi fost unul de trădare, de predare a țării în mâna rușilor, de facilitarea a începutului operațiunii de comunizare a României. Responsabil pentru toate acestea fiind Regele Mihai. Declarațiile iresponsabile de acum câțiva ani ale fostului președinte Traian Băsescu, insuficient combătute, au sporit confuzia.
O confuzie ce s-a manifestat interesat încă din primele luni de după 23 august 1944. Evenimentele din acea zi au fost anexate, falsificate, cosmetizate, recondiționate, distorsionate și privatizate de comuniști încă din 1945, în funcție de interesele lor de moment. Au contat nu adevărul istoric, nu personalitatea adevăraților participanți la eveniment, ci dorințele și fanteziile noilor conducători, sinusoidele luptelor interne pentru putere din partid, intrările și ieșirile de pe lista de personal de rang înalt a acestuia. La un moment dat, și-au făcut intrarea în joc necesitățile impuse de exacerbarea cultului personalității liderului suprem.
Istoricii oficiali aflați în solda comuniștilor români au primit misiunea, aproape imposibilă, de a-i găsi cumva un loc în desfășurarea unor evenimente în care nu a avut nici cea mai mică implicare lui Nicolae Ceaușescu însuși. Fiindcă sarcina nu a prea putut fi corespunzător îndeplinită de aceștia, de predispozițiile și de aptitudinile lor falsificatoare, fostul secretar general al PCR și-a luat el însuși revanșa, punând cu de la sine putere și în folos propriu lucrurile la punct.
Fiindcă învățătura marxist-leninistă îmbogățită cu „neobositele” contribuții ale lui Nicolae Ceaușescu însuși, contribuții „de o inestimabilă importanță teoretică și practică”, cum ne înștiința propaganda vremii, era decretată știința tuturor științelor, cum încă demult, din anii 70, liderului suprem de la București i se conferiseră titlurile de doctor în filozofie și de doctor în economie de prestigioase instituții academice bucureștene, acesta și-a ilustrat „competențele în domeniu”. A făcut-o edictând, în ultimii ani ai domniei sale, o legătură până atunci de nimeni sesizată, fiindcă nu exista în realitate, între revoluțiile de la 1848 și actul de la 23 august 1944. Așa încât acesta a devenit, în aplauzele admiratorilor necondiționați și mereu atent verificați ai secretarului general al PCR, momentul desăvârșirii revoluțiilor pașoptiste, adică reper de căpătâi în „revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă” inventată de Nicolae Ceaușescu.
La aprope 30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, românii nu și-au încheiat, din păcate, socotelile cu actul de la 23 august 1944, la fel cum nu și-au încheiat socotelile nici cu Revoluția, nici cu mineriadele, nici cu martie negru de la Târgu Mureș. Iar socotelile parțiale de până acum sunt departe de a fi cinstite. Adică eliberate de fals, de partizanat, de operațiuni manipulatorii.
23 august 2019 e departe de a fi ziua cea mai potrivită pentru a se vorbi cu calm și cu responsabilitate despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în urmă cu 75 de ani și despre consecințele acelor întâmplări. Controversele din jurul Casei Regale, situația tragică în care s-a aflat mulți ani după Revoluție Maiestatea Sa, Regele Mihai, autorul eroic al acelei zi astrale din istoria României, contextul pre-electoral nu prea permit toate acestea.
Exercițiile de istorie contrafactuală fac azi, parcă mai abitir decât cu ocazia altor aniversări ale evenimentului, mai mult rău decât bine. Aceasta deoarece dezbaterile în contradictoriu, altminteri firești, sunt iarăși, dar parcă mai puternic decât oricând virusate de patimile momentului. Stârnite mai mult decât mă așteptăm și decât era firesc de pe acum celebra „lege anti-legionară”. Un act normativ prost scris și frecvent tendențios interpretat care, poate tocmai de aceea, a relevat cât de sensibili și înclinați spre atitudini extremiste și spre intoleranță sunt unii, prea mulți, dintre compatrioții noștri. E vorba, în cazul în speță, despre atitudini amplificate de recentele tulburări din familia regală, iresponsabil mânuite și supradimensionate de unii în interese proprii.
Poate că doar atunci când vom putea vorbi cu calm și fără învolburări, agitații și enervări nejustificate despre 23 august 1944 ca și despre alte evenimente insuficient elucidate din istoria României, vom putea socoti că țara și noi, locuitorii, cetățenii ei, am intrat cu adevărat în zodia normalității.
Până atunci avem de-a face doar cu simularea ei.
.