Băsescu, Cristescu şi Securitatea

Nu m-am numărat vreodată printre admiratorii d-lui Traian Băsescu. Nu mi-a plăcut niciodată limbajul lui frust, miștocăreala afișată, felul lui fals în care încerca să o facă ba pe categoricul, pe omul drept, cinstit pentru care doar adevărul contează, ba pe insul cu principii nenegociabile, ba pe popularul, căzând adesea în clovnerie ieftină ori în grobianism de-a dreptul.
Dl. Băsescu mi s-a părut cu desăvârșire fals atunci când mima siguranța și omnisciența în tot ceea ce debita pe vremea în care era ba ministru al Transporturilor, ba primar general al Capitalei. Astăzi este cum nu se poate mai ridicol și mai neconvingător în clipa în care încearcă să răstălmăcească afirmația făcută în urmă cu ani potrivit căreia România nu ar fi avut nevoie de autostrăzi. Având în vedere dezastrul cu care se confruntă transportul feroviar, dezastru care a început încă în vremea nenumăratelor sale ministeriate, probabil că dl. Băsescu credea la fel de incompetent că țara nu ar fi avut nevoie nici de trenuri. Așa se explică poate că un număr însemnat de vagoane nu ies la socoteală.
Nu am crezut nici o clipită în sensibilitatea afișată atunci când același domn Traian Băsescu a desăvârșit și pecetluit cu acel nesincer Dragă Stolo scoaterea din joc și trecerea pe linie moartă a ex-candidatului la prezidențiale Teodor Stolojan. Cu toate acestea, l-am votat în 2004 pentru postul de președinte. Am făcut-o cu o serioasă și de neuitat strângere de inimă numai fiindcă aveam frisoane la gândul că ar putea să câștige mult prea îngâmfatul și autoritarul Adrian Năstase. Cel care schimonosise de tot justiția cu complicitatea doamnei Rodica Stănoiu, e drept, mult mai subtil decât avea să o facă mai aproape de zilele noastre Liviu Nicolae Dragnea în tandem cu marele profesor și rector ieșean Tudorel Toader. Dar și cu azi atât de vocalul domn Călin Popescu-Tăriceanu Rupe Lanțurile. Unde mai pui că același domn Năstase , astăzi de profesiune pensionar și blogger, aproape că izbutise să pune căluș presei. Atunci, în toamna anului 2004, în secunda în care am aruncat cu mare viteză în urnă votul am fost străfulgerat de gândul că vor urma cinci ani dintre cei mai agitați. Au fost zece, adică două mandate, amândouă au reprezentând o imensă, sinistră păcăleală. Din păcate, înghițită pe nemestecate de o bună parte a marilor valori intelectuale ale țării.
Preț de zece ani bătuți pe muche s-a mimat reformarea instituțiilor Statului, europenizarea, introducerea legii și a ordinii. La fel cum s-a mimat și condamnarea comunismului. Nu neg defel importanța Raportului final al Comisiei prezidențiale conduse de dl. Vladimir Tismăneanu, nu uit condițiile dramatice în care a fost acesta prezentat în fața Parlamentului. Nu uit însă nici de câte argumente a fost nevoie pentru ca dl. Băsescu să fie convins de necesitatea morală a condamnării comunismului la fel cum nu pot trece sub tăcere nici faptul că după aceea nu s-a mai întâmplat nimic. Foștii securiști și foștii înalți activiști și-au primit pe mai departe pensiile imense invocându-se absența cadrului legislativ, or nu de legi se împiedica Traian Băsescu atunci când voia să își impună în vreun fel voința. Dovadă stând felul în care în anul 2010 același președinte a amputat fără nici un fel de mustrare de conștiință salariile oricum mici ale bugetarilor. Totul în vreme ce el și distinsele lui fiice, Eba și Ioana, își umflau fără probleme conturile și își înmulțeau cu nerușinare și în văzul lumii proprietățile imobiliare. Nu pot uita nici cât de deficitare au fost la capitolul imagine și nu doar în această privință ultimele șase luni ale celui de-al doilea mandat, luni în cursul cărora principala preocupare a d-lui Băsescu a fost impunerea ca om politic și apoi lustruirea și încercarea de scoatere la vopsea a persoanei doamnei Elena Udrea. Ale cărei malversațiuni începuseră să fie date în vileag de crema Serviciilor secrete care se pregăteau să își schimbe stăpânul.
Nu m-a mirat defel să aflu că, în sfârșit CNSAS, s-a hotărât să dea în vileag și să recurgă la serviciile justiției spre a dovedi ceea ce bănuiam cu toții. Și anume că dl. Traian Băsescu nu avea cum să fie inocent în relația cu fosta Securitate. L-am urmărit cu o acută senzație de rău zilele trecute pe sus-numitul domn Băsescu încercând să ne păcălească că habar nu avea cu ce se ocupau Contrainformațiile din instituțiile din Armată și că habar nu avea că fusese legendat și că era unul și același cu cel care ciripea și semna cu pseudonimul Petrov.
Pe de altă parte, nu pot să fiu în vreun fel de acord cu faptul că un limbut și un caracter zero, așa cum este un ins pe nume Radu Cristescu, dezgustător lătrău și aviator politic aterizat mai nou în grădina PSD-ului care deja i-a și recompensat trădarea cu un post de secretar de Stat, a contrafăcut și pus la vedere ceva ce l-ar incrimina încă și mai tare pe dl. Băsescu-Petrov. Apreciez, desigur, faptul că CNSAS, respectiv doamna Germina Nagât și dl. Mădălin Hodor, au denunțat cu maximă promptitudine contrafacerea. Una ticăloasă și de mari proporții. Nu cred însă că ajunge, Nu știu ce gânduri are în această privință și în relație cu respectivul fost amic și tovarăș de luptă Cristescu dl. Băsescu însuși. La urma urmei, este treaba domniei-sale. Corect mi s-ar părea însă ca CNSAS, ca instituție în custodia căreia se află arhivele Securității și care ar trebui să vegheze ca acestea să nu fie traficate, să îl cheme urgent în fața justiției. Pentru a se da un semnal că a le contraface înseamnă infracțiune. Nu de alta, dar în discuție se află însăși credibilitatea instituției.
Cea a d-lui Traian Băsescu nu mă interesează pentru simplul motiv că nu există.
Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro și pe blogurile adevărul.ro