“Legislaţiile statelor europene sunt în mare măsură asemănătoare legislaţiei româneşti, diferenţele apar la modul de aplicare a dispoziţiilor legale, la organizarea şi funcţionarea aparatului fiscal al statului, la predictibilitatea şi consecvenţa deciziilor judiciare luate în cazurile de fraudă fiscală şi, nu în ultimul rând, la crearea de bune practici pentru intensificarea cooperării, întărirea încrederii între administraţiile fiscale şi contribuabili, pentru realizarea unei transparenţe mai mari cu privire la drepturile şi obligaţiile contribuabililor şi încurajarea unei abordări orientate spre servicii”.
Acest paragraf (sursa la nota [1]) mi s-a părut excelent în a explica unui străin de ce din ”proiectul Teodorovici de modificare și completare a Legii 241/2005 pentru prevenirea și combatarea evaziunii fiscale”, opinia publică de la noi a reținut doar
”Teodorovici vrea să bage la pușcărie datornicii la stat”. Bine-bine, mi-ar spune străinul, dar și la noi, în Franța, în Germania, în Italia etc. sunt datornici la stat care ajung la pușcărie. Pușcăria este, vrem-nu vrem, un mijloc de combatere a fraudei, fraudă care vrem-nu vrem există și la noi și, pare-mi-se și la voi, la români.
Nu te înșeli, stimate străin, i-aș răspunde atunci, dar dumneata poate ești străin de acest climat de neîncredere care domnește în sistemul românesc. Sunt atâtea lucruri fără sens care paralizează contribuabilul corect, cel care vrea să rămână corect, încât acesta se teme, e mereu în alertă să nu fie încadrat la cei răi (răi cu intenție).
Că veni vorba de sens. Ce sens avea ca acest proiect să fie vândut ca un proiect nou, chiar revoluționar, când el este doar o cosmetizare a unei legi care are nevoie de mult mai mult, pentru că trebuie adaptată pe fond la realitățile epocii noastre. Acum 15 ani mai credeam poate că biciul face minuni și agitam spectrul cătușelor. Cât a scăzut frauda fiscală de atunci? Cât de rău s-au speriat cei rău intenționați? De ce rămânem campionii Europei la neîncasările din TVA, spre exemplu?
Să ne gândim că vorbim de o lege care în titlu se declară pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, dar care nu se gândește (de 15 ani) să definească în text ce se înțelege, ce ar trebui să se înțeleagă prin această evaziune. [1] Am fi surprinși să vedem că aceasta e un subiect esențial cel puțin în ziua de azi, când administrații fiscale din toată lumea (realmente din toată lumea) se concentrează pe gestionarea tax avoidance.
Ce înseamnă asta?– acea evitare (avoidance) a plății taxelor care nu are caracter penal pentru că se bazează pe o intrepretare diferită a legislației sau pur și simplu pe o inadecvare a legislației la realități obiective. Adaptarea legislației trebuie să caute însă să rezolve cât mai bine dilema: evaziunea e cu sau fără intenție?
Desigur, pentru cei care intenționat ascund fonduri, care se ascund în spatele unor tranzacții fictive, care inventează lanțuri de distribuție etc., închisoarea rămâne tratamentul corect, pentru că ce fac ei se cheamă FRAUDĂ. Dar să nu-i băgăm în aceeași oală cu cei care, având toate cărțile pe față, îți spun – eu cred că obligația mea de plată la stat este de atâta și mă bazez pe lege ca să susțin asta.
Împotriva acestor ne-frauduloși, abordarea în forță se cere să fie … ajustată!
Iată un studiu de caz care pică mănușă pentru subiectul nostru. O mănușă de catifea pe un pumn de fier, cum ar zice francezii.
Franța vs. Google – acord istoric, principiu nou
Vom vorbi despre ”un acord istoric, mai întâi pentru finanțele publice și apoi pentru că marchează sfârșitul unei epoci”. În acest mod triumfal se încheie un comunicat de mai puțin de o pagină transmis săptămâna trecută la Paris de dna Belloubet, Ministrul Justiției (care, pe actele oficiale, primește și titulatura de Păstrător al Marelui Sigiliu – Garde des Sceaux), împreună cu dl. Darmanin, ministru al Acțiunii și al Conturilor Publice. Comunicatul anunță ”reglementarea definitivă a contenciosului în curs legat de impozitarea Google în Franța”, iar cei doi miniștri ”salută Convenția judiciară de interes public (CJIP) încheiată între Parchetul național financiar (PNF) și compania Google”.
Presa din Hexagon a vehiculat nivelul acordului undeva la un miliard de euro. Suma nu e de ici de colo, e drept, dar de ce atâta tam-tam pentru o chestiune fiscală?
Google este G-ul din celebrul patrulater al giganților economiei-internet, botezat GAFA de francezi, și care nu-și încheiase până acum socotelile fiscale (vechi, nota bene!) cu Administrația franceză. Au făcut-o în ultimul an ”A”-ul Amazon, și ”A”-ul Apple, iar ”F”-ul de la Facebook a fost fericit să anunțe schimbări în modul în care raportează veniturile în Franța. Dar G era chiar peștele cel grozav și mult așteptat (Google a asigurat jumătate din cât au anunțat autoritățile franceze că au recuperat de la toți marii jucători de tehnologie).
Am scris aici despre ”Operațiunea Laleaua” din iunie 2016, când un desant de aproape 100 procurori și investigatori dădea iama în birourile Google din Paris, în căutare de „fraudă fiscală în formă agravată și spălare de bani”. Au plecat cu ”câțiva terabytes de informație” și s-ar fi putut spune că aceasta e o metodă mai puțin ortodoxă de a impulsiona finalizarea litigiului (tehnic) care trena de câțiva ani între Fisc și marea companie Google. La vremea respectivă, guvernul Hollande (cu dl. Macron ministrul Economiei) privea superior proaspătul acord încheiat la Londra între Fiscul Majestății Sale și același Google, practic pe aceeași chestiune etichetată ”penală” – Google își raportează vânzările pe Europa la sediul social din Irlanda, iar restul birourilor funcționează pe comisioane acordate de la Dublin (potrivit funcțiilor îndeplinite și riscurilor asumate de fiecare birou). Aceasta e, de altfel, acuzația care planează, într-o formă au alta, asupra tuturor GAFA, cu diferența că, spre exemplu, Amazon își derulează oprațiunile europene din Luxemburg. Aceată caracteristică a economiei-internet face ca o administrație națională precum cea franceză să estimeze câteva miliarde (1,7 mld. Euro în 2011) în veniturile obținute de corporație de pe piața franceză, în timp ce filiala franceză a corporației să raporteze, cu acte, doar câteva sute de milioane (circa 200 milioane) pentru prestațiile aduse (diferență care se reflectă, desigur, și în profitul așteptat).
Revenind: HMRC-ul britanic încheia în ianuarie 2016 un acord de doar 130 de milioane de lire (”Transfer pricing în cuvintele lui Shakespeare”), francezii mai așteaptau undeva la 1,6 miliarde de euro de la Google (în condițiile în care, totuși, cea mai mare piață din afara SUA este UK, nu Franța).
Trece un an de la acest episod și francezii par că încă trebuie să mai aștepte. În iulie 2017, Tribunalul administrativ de la Paris dă câștig de cauză Google și nu Fiscului francez ( aici, despre explicații tehnice legate de sediu permanent și prețuri de transfer).
Intra atunci în scenă dl. Darmanin, proaspăt numit în administrația noului președinte En marche, dl. Macron, cu o declarație poate puțin înțeleasă la acea vreme – ”vom face recurs la acestă decizie pentru că e o chestiune de principiu, dar … dacă Google este gata să intre într-un demers sincer pe lângă guvernul francez pentru a-și regulariza situația într-un cadru de acord tranzacțional inteligent pentru companie dar și pentru finanțele publice, ușa noastră este deschisă. E de preferat un bun acord unui proces prost”(s.n.)
După Londra, gigantul american mai bifase un acord cu Fiscul de la Roma (300 de milioane de euro) dar părea de neînțeles de ce ar urma aceeași cale amicală și cu un Paris dovedit ostil, atâta timp cât, pe calea justiției administrative, Google avea să continue să câștige la puncte – în aprilie anul acesta, Fiscul francez a pierdut și la Apel.
Așa l-au întebat și jurnaliștii de la Le Figaro, zilele trecute, pe dl. Darmanin – ”ce interes au companiile acestea să mai încheie un acord când sunt aproape sigure de câștig în procedură administrativă”? Răspunsul ministrului a venit în același format: ”e de preferat un acord bun în locul unui proces prost”.
Sigur, că astfel de acorduri pot fi mai bine citite în contextul faimoasei taxe GAFA pe care Parisul o va aplica vânzărilor acestor giganți pe piața franceză. Încheierea litigiilor vechi poate fi un semn (politic) că s-a convenit totuși o bază de impozitare nouă, care nu ar trebui să fie chiar atât de dură (mai ales că președintele francez a sugerat că ar fi căzut la pace cu președintele Trump pe acest subiect extrem de sensibil al impozitării ”pasagerilor clandestini ai lumii contemporane” – Macron dixit).
Dar pentru a fi pusă în aplicare, politica are nevoie de un instrument tehnic. Și acesta este tocmai acel CJIP pe care îl saluta comunicatul francezilor. Prin noua lege anti-fraudă din octombrie 2018, ”Convenția Judiciară de Interes Public a fost extinsă de la dosarele de corupție, trafic de influență, spălare de bani și la cele de fraudă fiscală, autorizând reglementarea pe cale tranzacțională a dosarelor fiscale care fac obiectul unei anchete în curs”.
S-a spus că se trece la o justiție pe modelul american. Anglo-saxonii, în general, au înțeles mai devreme – la un moment dat, însuși sistemul de justiție are nevoie să spună punct și de la capăt. Pentru că se poate întâmpla ca, tocmai pe legislația în curs, după lungi și costisitoare procese, contribuabilul vizat să ajungă să evite să fie prins. Urmarea? încălcarea unui … drept, dacă vreți să priviți așa: egalitatea în fața impozitelor!
Iată ce spune ministrul Bellout, Garde des Sceaux – ”Încheierea acestui caz arată că justiția financiară dispune de acum înainte de instrumente eficiente pentru a lupta contra fraudei fiscale. Egalitatea în fața impozitelor este unul din principiile fondatoare ale pactului nostru republican. Hotărârea noastră de a asigura respectarea acestui principiu este esențială pentru restaurarea încrederii concetățenilor noștri în acțiunea Statului”.
Acum câțiva ani, Consiliul Constituțional din Franța arăta că actele de fraudă fiscală aduc atingere interesului financiar al Statului și cauzează un prejudiciu în primul rând Trezoreriei publie (sursa, aici), lăsând astfel intact un privilegiu al Ministerului Finanțelor (cunoscut ca ”le verroux de Bercy”) de a selecta cazurile de evaziune pe care le trimite în penal. Se estimează astfel că, din 16.000 de infracțiuni fiscale constatate anual, doar în jur de 1.000 sunt transmise pe drumul justiției penale (sursa, aici).
In loc de concluzie
Mi s-a părut util să văd în comun inițiativa românească și cazul francezilor, pentru că, deși tratează aceeași problemă a evaziunii, cele două vorbesc de abordări diferite, din epoci parcă diferite.
Orice mi s-ar spune, nu cred că statul francez este slab dacă a ales calea negocierii și că alege să nu înfunde instanțele cu procese cât războiul de 30 de ani, iar statul român este puternic că, nu-i așa?, zăngăne niște cătușe să sperie duhurile rele (apropo, posibilitatea negocierii cu contribuabilul o recomandă FMI și ANAF-ului nostru, de câțiva ani!).
De ce, într-o UE unde a devenit literă de lege schimbul de informații despre contribuabili (ultima dată am vorbit aici – ”Urbi et orbi de la Bruxelles, DAC6”), autoritățile române nu pot pune o întrebare simplă la Paris – voi cum ați schimbat anul trecut legea voastră de prevenire și combatere a corupției?
Chiar așa, de prevenire. Magistrații români, de la care am preluat citatul de la începutul acestui comentariu (vezi nota [1]) arătau cum ”caracterul preventiv trebuie să însemne în primul rând cointeresarea contribuabilului suspect de fraudă fiscală de a acoperi prejudiciul, ca acţiune imediată, din proprie iniţiativă, şi reducerea rolului organelor judiciare în acest proces la minimum, cu beneficii din partea ambelor părţi spun ei”.
Un stat puternic și care, în mod fatal, devine și mai puternic (cu ajutorul directivelor europene) trebuie să învețe să-ți gestioneze forța. Un asemenea stat este dator să acționeze toate pârghiile – și dacă nu le are să le inventeze- pentru a face să funcționeze CONFORMAREA VOLUNTARĂ A CONTRIBUABILULUI. În numele egalității în fața impozitului, întregul sistem administrativ este dator să vină cu legi mult mai clare [2], proceduri pragmatice, transparente, servicii de suport pentru clientul-contribuabil. Nu sunt vorbe în vânt. Dacă, în formă, legea noastră poate seamănă cu cea europeană (vezi citatul de la început), nu răsare din ea, automat, și sistemul european așteptat.
Dar, desigur, vorbind de stat, vorbim de fapt de întreaga noastră societate. De modul cum tratăm azi evaziunea depinde nu atât bugetul nostru de azi, cât bugetul de mâine, al copiilor noștri.
Note:
[1] Am găsit acestă observație în ”Ghid de bune practici în domeniul combaterii infracțiunilor de evaziune fiscală”, lucrare apărută în 2015 sub egida CSM – Institutul Național al Magistraturii și din care am preluat și citatul de la începutul acestui comentariu. Din acest bine documentat ghid am mai aflat că, în anii 1930, juriștii români făceau distincție între ”evaziune fiscală la adăpostul legii și evaziunea fiscală frauduloasă, ilegală și ilicită”. Altă epocă!
[2] N-am mai adus în discuție faimosul articol 6 din legea 241/2005 (miezul discordiei și în noul proiect) care a fost trimis la plimbare în 2015 de Curtea Constituțională, nu pentru că ar fi prevăzut pedeapsa cu închisoarea pentru neplata la stat, ci pentru că era neclar la ce anume se aplică exact această pedeapsă. Oricum, diferența de 10 ani arăta eficiența aplicării legii.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Eu sunt de parere ca nu e asa de simplu pentru un cetatean sa-si calculeze impozitul si sa-si administreze toata partea aceasta. E si mai neclar pe ce se duc acesti bani.
1. Fiind o legislatie, complicata, stufoasa, cu multe capcane, cu interpretari diferite de pe o zi pe alta, cu schimbari foarte frecvente. Fara un consultant fiscal e chiar riscant. Orice declaratie fiscala e un risc.
2. Mai sunt si erori ale fiscului si nu sunt inventii, ca firma si persoana fizica mi s-au cerut bani desi totul era in regula, si de obicei intai platesti si dupa ne lamurim fiindca inspectorul e in concediu, greva, etc. In cazul firmei au fost si sume maricele, care nu se intorc, dar se deduc in timp, si cum s-au dedus iar apare o greseala si istoria se repeta.
3. Vrem si noi sa vedem clar pe ce se duc aceste sume, cum se cheltuie, ce beneficii avem. Experienta de viata zice ca platesti spital scump dar cand sa-l folosesti afli ca serviciile sutn cum sunt, platesti pensie si social, dar cand sa folosesti nu prea e de unde.
Ce e de facut:
1. Simplificat drastic legislatia si birocratismul
2. Egalitate in fata justitiei, judecata rapida, si daca statul are de rambursat sa ramburseze imediat
3. Transparenta cheltuielilor, sa putem si noi sa decidem daca ne trebuiesc cheltuieli inutile sau nu
P.S. As mai putea adauga cateva puncte daca te mai misti din cand in cand dintro tara in alta.
Ideea este că unde-i lege e tocmeală. Cu cît este mai mare contributorul, cu atît tocmeala e mai strașnică, pentru că toți sînt egali în fața legii. Lu’ nea Ion îi pune poprire pe conturi, îi ia casa și îl pune să doarmă în cartoane cu familia dacă nu plătește birurile, lu’ nea Microsoft îi dă NUP și îl bagă pe Cocoș cîteva luni la beci fiindcă, vezi matale, Microsoft haber n-avea că îi intrau niște bani în cont înmulțiți cu trei față de cît valora marfa lui pe piață. Așa-s americanii ăștia, niște naivi dom’le, aruncă lumea cu bani în ei și ei n-au idee cum de se-ntîmplă! Noroc cu Kovesi că i-a pus cu botu’ pe labe și le-a dat un NUP independent și imparțial de le-a sărit basca din cap!
Se zice ca turmentatii si copiii mici spun adevarul (uneori):
„Noroc cu Kovesi că i-a pus cu botu’ pe labe și le-a dat un NUP independent și imparțial de le-a sărit basca din cap!
«De ce, într-o UE unde a devenit literă de lege schimbul de informații despre contribuabili (ultima dată am vorbit aici – ”Urbi et orbi de la Bruxelles, DAC6”), autoritățile române nu pot pune o întrebare simplă la Paris – voi cum ați schimbat anul trecut […]».
Problema e că cetățenii/firmele nu pot pune întrebări (legitime) în legătură cu alții(cetățeni/firme). Cui să le pună, serviciilor de informații? Încercați să-i scrieți direct d.nei B pomenite în text, chiar sunt curios dacă va ajunge mesajul. Salutăm indirect numirea contracandidatului d. nei K la șefia parchetului financiar. Poate vom afla mai mult despre firme acuzate de fapte grave (terorism) și care prin persoane relevante susțineau că acționează în mod concertat și unitar la nivel mondial.