O victorie colaterală: cum a devenit Assad responsabilitatea lui Putin

Mişcarea supriză a Rusiei, editorialul lui Putin din NYT, decizia lui Obama de a amâna un eventual atac în Siria, dar şi votul din Congres par să indice o înfrângere a Casei Albe. Aşa să fie?

Se uită adesea că intervenţionismul anilor ’90, dar şi cel post-9/11 s-a făcut cu spri­jinul unui nucleu bipartizan, deopotrivă democrat şi republican, al unui centru mo­derat, capabil să susţină din Congres politica ex­ter­nă a administraţiei de la Ca­sa Albă. De câţiva ani în­să, această constantă struc­turală, care istoric a asi­gu­rat sustenabilitatea politică a doctrinei de con­tain­ment, devine numeric din ce în ce mai subţire, mai slăbită. Sechestrul de­clan­şat în ca­zul bugetului Pen­tagonului este un simptom al acestei ten­dinţe.

Istoricul Niall Ferguson observa recent că, în mod fundamental, puterea statelor este o consecinţă a coeziunii lor interne. Mai mult, în ceea ce descrie ca fiind „marea degenerare“, el spune că sănătatea ins­ti­tuţiilor care au făcut din SUA puterea do­minantă în a doua jumătate a secolului XX este tot mai precară. Robert Gates, un pro­dus prin excelenţă al consensului bipar­tizan, remarcă faptul că dispariţia valo­ri­lor generaţiei sale generează un sistem po­litic disfuncţional. Politica de sumă zero şi războiul ideologic au devenit reperele noii ordini: „Centrul moderat – fundaţia sis­te­mului nostru politic – nu mai rezistă. Mo­deraţia a devenit echivalentă cu lipsa prin­cipiilor; compromisul, cu a te com­pro­mite. Exact când ţara are nevoie de predictibilitate, de mai mult consens şi, mai presus de toate, de disponibilitatea de a ajunge la o cale de mijloc, noi ne în­dreptăm în direcţia opusă“. De ce s-a ajuns aici? Desenarea circumscripţiilor electo­ra­le cu scopul obţinerii unor mandate si­gu­re, în fiefuri sigure, a propulsat în Congres aleşi total îndatoraţi bazei ideologice a partidului, oameni orbi şi surzi la ideea unor strategii bipartizane. În acest context, David Brooks, editorialistul New York Times, vorbeşte de tri­balizarea politicii ame­ri­ca­ne: „există o mentalitate tri­bală în care tot ceea ce se poate realiza este dras­tic limitat de logica Tutsi vs. Hutu. Se comportă ase­meni triburilor etnice, un­de onoarea este dată de apar­tenenţa la trib şi orice compromis de­­vine un semn al ruşinii şi al de­zo­noa­rei“.

Pe acest fond, echilibristica Administraţiei Obama din ultimele săptămâni privind Si­ria trebuie interpretată ca încercând for­ţarea unui nou consens bipartizan la ni­ve­lul Congresului, care să confere legi­ti­mi­tate unei politici intervenţioniste limitate. Conştient de sentimentul izolaţionist exis­tent în circumscripţiile americane, de fap­tul că a fost ales pentru a face nation-buil­ding acasă, Obama i-a asigurat pe demo­craţi şi republicani că intenţia admi­nis­tra­ţiei sale nu este aceea de a declanşa un nou Irak sau Afganistan, nici măcar o cam­panie aeriană extinsă pe modelul Kosovo sau al Libiei. Mai mult, nu este vizată schim­barea prin forţă a regimului Assad, pentru că „am învăţat din Irak că, făcând acest lucru, ne face pe noi responsabili pentru tot ceea ce urmează după“. Cu alte cu­vin­te, Obama vrea să evite o nouă implicare te­restră în Orientul Mijlociu, care stă sub sem­nul lui „if you break it, you own it“. Astfel se explică şi fuga oficialilor (John Kerry sau Susan Rice) de eticheta „răz­boi“. Totodată, pe lângă pledoaria nor­mativă, în sprijinul societăţii inter­na­ţio­nale seducătoare pentru democraţii wilso­nieni, oficialii administraţiei au avut grijă să împacheteze totul în limbajul inte­re­sului naţional. În cazul în care America nu răspunde decisiv pentru susţinerea pro­priilor „red lines“, credibilitatea celorlalte garanţii de securitate, inclusiv cele de apă­rare colectivă (precum cele date aliaţilor din Extremul Orient, dar şi articolul 5 al NATO) pot fi puse la îndoială, semnalând puterilor cu interese anti-status-quo (Co­reea de Nord sau Iranul) oportunitatea de a le testa. „Nu putem să-i lăsăm să crea­dă, fie şi pentru un minut, că ne ferim să implementăm avertismentele noastre pe termen lung“, spunea Susan Rice într-un discurs susţinut lunea trecută la New America Foundation.

Şi totuşi, în cele din urmă, perspectiva unei eventuale lovituri „chirurgicale“ îm­po­tri­va regimului Assad, menită a-l des­curaja să mai folosească arsenalul de arme chi­mi­ce, a mobilizat mai puţin un Congres po­la­rizat, cât Rusia. Dincolo de punctele de PR şi imagine, marcate de Kremlin prin edi­to­rialul publicat în New York Times, un fapt este cert: responsabilitatea lui Pu­tin şi a Rusiei este acum angajată în faţa societăţii internaţionale pentru dezar­ma­rea re­gimu­lui Assad. Sub deal-ul încheiat de Kerry şi Lavrov, inspectorii ONU vor avea misiunea de a securiza şi distruge armele chimice de care dispune Assad. Un eventual eşec, chiar folosirea suplimentară a arsenalului chimic de către Assad, ar pu­ne sub semnul întrebării credibilitatea so­cietăţii inter­na­ţionale şi – nu-i aşa? – „ni­meni nu vrea ca Naţiunile Unite să aibă soarta Ligii Na­ţiunilor, care s-a prăbuşit pentru că îi lipsea un leverage re­a­l“, pentru a fo­losi exact cuvintele lui Putin. Rusia tre­bu­ie să demonstreze că are o influenta re­­a­lă asupra lui Assad. „Rusia şi-a pus la bă­taie propria credibilitate prin susţinerea acestei evoluţii“, a spus Oba­ma. În caz con­trar, poziţia Casei Albe iese şi mai con­solidată: „cred că, în acel mo­ment, mo­bilizarea comunităţii in­ter­na­ţio­nale va fi mult mai simplă. Consiliului de Secu­ri­ta­te i-ar fi extrem de greu ca să se opună şi ne vom alătura unei coaliţii in­terna­ţionale să fim siguri că Assad se opreşte“.

Articol aparut pe site-ul revistei 22