Home » Analize » Citesti:

Cand zero isi vrea statuie

Dan Haulica februarie 20, 2014 Analize
10 comentarii 1,815 Vizualizari

Se impunea presant, acum cîteva luni, să ne mobilizăm lucid spre a zădărnici asalturile înverșunate vizînd o instituție cu temeinice rosturi de cultură, inseparabile de însăși menirea ei națională, Radiodifuziunea Română. Semnalam, prin dezbateri deschise, în tradiția Grupului de Dialog Social, și prin pagini fără echivoc, asumate de publicații responsabile, ca oficiosul Uniunii Scriitorilor România literară, o situație gravă, reclamînd reacții pe măsura primejdiei. Aproape 2.000 de semnături, reunind competențele cele mai variate, în arii largi ale opiniei publice, au marcat această manifestare de vigilență civică și de protest hotărît, împotriva ofensivei care călca insolent peste bun simț și raționalitate, peste o zestre de luminoase valori, chezășuite de mari conștiințe românești, de-a lungul deceniilor, de la Nicolae Iorga la Tudor Vianu și Ion Marin Sadoveanu, la Vasile Voiculescu și Zoe Dumitrescu-Bușulenga. În ochii noștri, acest palladium de suflet și idee trebuie salvat cu orice preț, oricît s-ar înmulți atingerile imunde. De aici venea urgența unei analogii care nu e simplu literară, sintetizînd împrejurarea, cînd m-am încredințat unui titlu exclamativ, Radio România – sub tropotul rinocerilor.

Spuneam acolo, spre a designa tranșant insuportabilul abuzurilor comise de actuala conducere, și agresivitatea ei nocivă: la Radio se coace un abces pe lîngă care nu poți trece fluierînd, fie că sîntem colaboratori, cu tenacitate, avînd la activ rubrici care aparțin, de mulți ani, unei istorii trăite – Vocile artei moderne, în ce mă privește –, fie că ne socotim legitim afectați, ca reprezentanți ai opiniei publice.

În ciuda mesajului de o claritate pregnantă, pe care-l degaja prezența atîtor nume înalt semnificative, pe listele publicate, numere de-a rîndul, în România literară și pe Internet, orbirea malefică operînd la vîrful organigramei, aberant modificată la SRR, pe placul cîtorva lacomi profitori, n-a lăsat să se întrezărească nicio tardivă încercare de a ieși din impas, din marasmul de suficiență interesată și de incultură unde a fost împinsă Radiodifuziunea Română. Răspunsuri cînd ipocrite, cînd de-a dreptul grobiene, trimise unor personalități notorii care se exprimaseră în acel elocvent protest, contra mașinațiunilor degradînd calitatea Radio-ului, persecuții obtuze și măsuri de intimidare, sau, dimpotrivă, josnica politică de cumpărare a conștiințelor din instituție, – asta e comprehensiunea de care s-a arătat în stare staff-ul directorial.

Drept pavăză la un  asemenea refuz al evidenței celei mai flagrante, servește falsa justificare pe care continuă s-o invoce acești administratori fără de credință: moșia pe care își exercită arbitrarul – postul de Radio național – n-ar fi instituție de interes public! Acest enorm non-sens, îl reitera dezinvolt, nu demult, însuși Președintele-Director general, Ovidiu Miculescu. Cînd, știm bine, funcționarea acestui indispensabil instrument de informare și de educație e plătită din bani publici, esențialmente datoare Bugetului de Stat și taxei percepute de la contribuabili.

Dar astfel, în răspăr cu adevărul, se deturnează misiunea înalt responsabilă a instituției, redusă la nivelul unei afaceri private. De unde, lipsa de scrupule față de îndatoririle unui serviciu eminamente public, neglijarea rostului fundamental, calitatea emisiei, și risipirea zăpăcită în parteneriate fără noimă, cu cine vrei și nu vrei, cu hoteluri și restaurante, amestecînd hulpav mecenatism și petreceri fără duh, înecate în miros de mititei și sarmale.

În această confuzie programată se rătăcește putința unui control serios, colaboratori de renume n-au fost plătiți cu anii, în schimb Radio-ul întreține sărbători parazitare,  umflă, după metodele ceaușiste, orice hazard cronologic, și crede bunăoară că 85 de ani pot substitui indiferent valoarea de neînlocuit a centenarului.

Năpădită de ieftine divertismente, de glumițe și de publicități, rostite adesea cu voce cavernos bombastică, legănată de șlagăre desuete, – pentru care probabil s-a plătit licența cîndva, acum cîteva decenii –, o instituție ce-a cunoscut momente de expresivă creativitate, în trecutul ei, se vede acum sortită unei existențe tot mai întîmplătoare, din vina unei gestiuni fără ideal și fără vrednică acoperire intelectuală.

Asta ar fi trebuit să învețe actualii manageri ai postului nostru de Radio, din atenția pe care le-a acordat-o floarea intelectualității românești, cînd și-a așternut semnăturile pe acea amplă petiție, de protest dar și de speranță, unde s-au întîlnit reputațiile cele mai neconvenționale, Lucian Pintilie și Oana Pellea, bunăoară, din lumea teatrului, experiențele de vîrstă cele mai respectabile, un Mihai Șora, strălucitor în pragul centenarului, și o imensă diversitate a tipurilor de eficiență, de la miniștri, academicieni, conducători de mari, decisive organisme, guvernatorul Băncii Naționale, Mugur Isărescu, primari cu un activ de realizări incomparabil, ca Neculai Onțanu, președinți de prestigioase asociații și centre de cercetare, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Andrei Pleșu, George Banu, plăzmuitori de un potențial de mult verificat, din aria plasticii, de la Viorel Mărginean și Ana Lupaș, de la Constantin Flondor și Silvia Radu, pînă la cele mai tinere făgăduințe.

Și cum am uita garanția de înțelepciune pe care o aduceau ansamblului înalte prezențe ecleziastice, arhimandritul Melchisedec, starețul străvechii ctitorii mănăstirești de la Putna, ori clerici de o statură ce rezumă orizonturi importante de așteptări spirituale, Monseniorul Ioan Robu, de pildă, mitropolit al Arhiepiscopiei Catolice din București, președinte al Conferinței episcopale din România? Unui asemenea emblematic personaj, cardinalul Lucian Mureșan, arhiepiscop major de Făgăraș și Alba-Iulia, îi intuiam mai bine biografia, evocată în ședința unde fusese proclamat membru de onoare al Academiei Române: un om care cunoscuse înaintea purpurei de cardinal, ani grei de temniță, și alții, vreo zece, de trudă înrobitoare, icnind implacabil de loviturile ce despicau ca un coșmar piatra, în zăcămîntul carierei.

Cînd ai norocul să se aplece asupra ta astfel de nobile atingeri, te silești să fii demn de ele. Ar fi fost capabil să le stea cuviincios în față un ins care-și vînduse conștiința, angajîndu-se ca informator al Securității, cu nume de cod, pe seama colegilor săi din presă? Actualul Președinte-Director general e titularul unui asemenea dosar de informator – R94603 – revelat și devenit obiect de comentarii jurnalistice. Incompatibilă, se înțelege, cu actuala lui investitură, o asemenea povară nu l-a făcut să adopte un profil bas, cum ar zice Francezul. Dimpotrivă, folclorul bucureștean îi atribuie anume capricii de pehlivan irespectuos. Cînd, astă vară, și-a pus în cap să reteze drastic timpul emisiunii Viața religioasă cu un regim redus acum, săptămînal, de unde era zilnic, ar fi vestit întîi, stupefiant, că nu-i acordă decît 5 minute. Pentru ca apoi să se înduplece să mai îngăduie un minut în plus! Credea, cumva, că dă în zaruri cu Demiurgul, și „l-a dus” astfel, prefăcîndu-se magnanim?

Nemernicia românească”, îmi amintesc, s-ar fi ivit printre îngrijorările lui Constantin Noica. Nemernicie poate apărea oriunde, mai tristă, încă, se înfățișează ea, cînd coboară de la interfața exploziilor trecătoare, pentru a pătrunde la nivelul curent al habitudinilor, al determinărilor iremediabile. Poate ataca resorturile intime ale ființei, oricît ar căuta s-o restrîngă alte mobiluri. Se poate chiar confunda cu obsesia chinuind un subiect nefericit. Cam acesta, mă tem, este modelul de disfuncție, la limita patologicului, care s-a instalat în aprehensiunile Președintelui. Spre a se răzbuna de toate neîmplinirile unei meserii pentru care nu era chemat, el și-a fixat, obsesiv, o țintă ce i s-a părut la îndemînă, vulnerabilă poate, dar hotărîtă să nu primească docil loviturile. Cel prins în vizorul pătimaș, ajuns obiect de hăituială, e un lider sindical destoinic și stimat, ales în trei legislaturi, care s-a luptat inimos, prin grele negocieri, încă din 2007, pentru a cîștiga salariaților din Radio drepturile unui Contract colectiv la nivel cuprinzător, de Mass Media, Adrian-Valentin Moise – și Adrian este el, pe numele său adevărat, nu Adrian ca travesti de cod polițienesc, precum Președintele Ovidiu Miculescu. Bucurîndu-se de recunoaștere și ca membru în Consiliul de Administrație al SRR, – alegere confirmată de Parlament –, el s-a nimerit să constituie victima procesului de fixațiune pe care-l ilustrează Președintele. Vina omului este de a fi îndrăznit să se exprime neted, în acest Consiliu de Administrație, în susținerea legală a drepturilor salariale și a unei funcționări corecte pentru instituția pe care o apără cu devotament. Nu-l răsucesc complicațiile întortocheate, își duce perseverent bătăliile pentru adevăr, cu bun simț și o cunoaștere invidiabilă a legislației ce reglează complex acest cîmp de activitate. S-a izbit de situații abuzive, de incompatibilități, interzise de lege, le-a semnalat onest, fie în cazul Președintelui, fie al altor participanți la Consiliul de Administrație. Simțindu-se dezvăluit, în procedările lui arbitrare, în disprețul lui cinic față de obligațiile de transparență gestionară, Președintele s-a abandonat unei aversiuni tot mai furioase, la adresa sindicalistului care nu se înclina servil și complice. O progresiune de ură necontrolată s-a dezlănțuit împotriva cutezătorului, mergînd pînă la forțarea violentă a biroului său, cu nerușinarea proprie doar borfașilor. Șeful instituției s-a dedat celor mai brutale imixtiuni în autonomia sindicală, garantată prin lege, – de la confiscarea sediului pînă la interdicția de a folosi avizierele clădirii, unde liderul sindical a trebuit să se instaleze cu hîrtiile lui, la o măsuță pe un culoar în calea trecătorilor, drept replică mustrătoare la asemenea accese de rinocerită. Dincolo de spațiul instituției, persecutorul se aruncă turbat în mașină, înființîndu-se nepoftit la o reuniune de lucru a Sindicatelor, tocmai la Rîșnov, pentru a încerca să-l deconsidere pe Adrian Moise. Cu toată penuria care a făcut să stagneze trimiterea de corespondenți în străinătate, el repéde iscoade, plătite din bugetul Radio-ului,  pentru a-l pîndi pe liderul sindical în deplasările sale, la Congresele unde e invitat, la Bruxelles, la Dublin, compromițînd țara prin asemenea ipochimeni, comanditați să se bage obraznic în vorbă, împotriva lui Moise. Bine înțeles, sfruntarea nu are cum să prindă, e contra-productivă într-un mediu civilizat, – dovadă moțiunea votată de Federația Internațională a Jurnaliștilor în reuniunea de la Dublin, protestînd împotriva unor atare discriminări samavolnice, care a fost trimisă în cele 110 State afiliate Federației, în atenția Ambasadelor noastre de acolo și a Ministerului nostru de Externe.

După acest lanț de avanii împotriva unuia din membrii clarvăzători ai Consiliului de Administrație de la Radio, supus unor hărțuieli neîncetate, unei uzuri nemiloase, fizică și psihologică, el și familia, scos din pîine, din postul său pe care-l împlinea conștiincios, ca salariat al instituției, torționarul principal din acest scenariu incredibil – adică Președintele cu nume de cod – nu și-a aflat încă odihnă. Să-i spunem ca ilustrul Cicero unui răufăcător înveterat, Quousque tandem, Catilina, abuterre patientia nostra? Nu-l văd frecat cu umanitățile pînă a pricepe atare istorică exasperare. Ce constat, însă, este inexorabilul degringoladei la care Președintele a consimțit să se expună, în ura lui nedemnă. Căci a trimis, către Președinții Senatului și Camerei Deputaților, către Comisiile lor de Cultură, și chiar către Prim-Ministru, o scrisoare prin care cere, în numele Societății Române de Radiodifuziune, să-l scape de prezența lui Adrian-Valentin Moise în Consiliul de Administrație. Ce urgență fără seamăn va fi acționat pentru a-l determina la acest act grotesc? Fără să vrei, îți vin în minte Telegramele din Caragiale, inenarabilul Costăchel Gudurău, „insultat grav dumnezeu mami și palme cafiné central” „Tremur viața mé, nu mai putem merge cafiné”, adăuga, ca suprem argument, plîngărețul. Ba chiar împingea, prin frate-său, suplica pînă la Prim-Ministru și pînă la Majestatea Sa, la picioarele Tronului. Așa de jalnică îi este autoritatea, personajului care stă în fruntea Radio-ului, încît să strige astfel Ajutor! pentru a fi debarasat de incomodul care îi „denigrează” domnia? Așa de neptă mașina lui gestionară, încît să-și monteze, el, conducătorul, în interiorul instituției, o scrisoare cu o mie de suplicanți – smulsă cine știe cum – în contra unicului membru din Consiliul de Administrație care se opusese tiraniei? Dacă semnează de obicei O. Mic, pe rezoluțiile sale, președintele duce, de fapt, pînă la capăt locuțiunea românească: „om mic la suflet”.

Dar intră în garnitura lui de invenții piezișe, de curse insidios întinse sub pasul neprevenit și recursul la serviciile unor auxiliari, executori fără ezitare, gata să hingherească infam traiul oamenilor de bine. La linșajul moral căruia i s-a dedicat acum, împotriva unui exemplar uman, ales pentru a demonstra cum e pedepsită neascultarea față de stăpîn, toate mijloacele pot sluji – de ce nu și o plîngere ticluită din nimic, numai să-l tîrască pe la tribunale? Un compars, care nu așteaptă decît să fie instrumentalizat, se găsește îndată, pentru o asemenea însărcinare. Adrian Moise trebuie să îndure, în justiție, acuzația că i-a deteriorat reclamantului imaginea. Petiționarul ce se pretinde astfel traumatizat, numit Nicolae Sălăjean, prezintă un chip despre care mi se spune că te duce cu gîndul mai degrabă spre libidine decît spre elevație morală. Are o imagine intangibilă de apărat, ca marile figuri plutarhiene, Pericles, Alexandru Macedon, Caesar? Are măcar o imagine, altfel decît prin abuz, cînd nu i se poate atribui nici un dictum memorabil, niciun rînd scris, folositor minților sănătoase, nicio ispravă de care să știm? Absență fără de remediu, e ca și cum un fel de zero deșănțat și-ar dori numaidecît statuie.

Sărmani veleitari s-au mai aflat, mulți, de-a lungul timpului, – pe unul, modest profesor bucovinean, l-a stigmatizat Eugen Lovinescu într-o pagină genial sarcastică, „Procopovici sau meritul de a nu fi scris nimic”. Dar veleitatea crasă, a imaginii care nu există, narcisismul acesta arțăgos, sîcîind tribunalele, depășesc limitele oricărei decențe. Iar cel care le-a instigat nu merită nicio scuză.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "10 comments" on this Article:

  1. Vali spune:

    A citi uvraje iscate de tropicala erudiție și aulicul meșteșug ale profesorului Hăulică e o chermesă cu iele și desfășurare de tabieturi arcadiene. Pînă și-n diatribă, omul calcă văzduhul înveșmîntat în majarcă și melos…

    ps. H. e singurul publicist de la noi ce reușește a mă îmbăta edificator.

    • Este regretabil că nici dl. Hăulică și nici d. Vali nu par să fi auzit de ”beția de cuvinte”. Mai mult, dl. Vali se și îmbată ”edificator”!

      • Vali spune:

        Ăsta îmi e năravul, bată-l untura! N-am apucături alese, n-am sofă de telegrafist, nu-mi iese veghea sobră, nici grimasa adultă. Sunt neserios, băltos, plin de jivine. Și, vezi bine!, sughiț…

        (Înțeleg că certați un junior pentru ebrietate și incultură, dar cu dl. Hăulică ce aveți de împărțit?)

        • Stimate – și tinere – domnule Vali
          Întrucât este posibil și probabil ca mica noastră dispută – remarcabilă de altfel – să depășească cadrul pe care ni-l poate oferi Contributors, puteți folosi adresa mea stefan.bragarea@gmail.ro.
          Cu foarte multă stimă – în pofida evidentei tinereți –
          Ștefan Bragarea

          • Vali spune:

            N-avem nici o dispută. Era un dans cu poticneli, pe-o muzică cu întreruperi.
            Credeți că merită a persevera?

            ps. Văd că umblați ghiduș la tinerețea mea. (Cînd e impetuoasă, cînd e sursă de brambureală spirituală, cînd e pasabilă…) Să vă povestesc o șozenie. În urmă cu niscaiva ani, comentam, ca și acum, în incinta cîtorva bloguri, forumuri, uneori de limbă engleză etc. Și, la rubrica foto, alesesem să folosesc, experimental, mutra unui bătrînel vag oțetit. Ecouri? Cei cărora le conveneam, nu uitau să strecoare în mesajele lor mici lozinci țepene despre atuurile intelectuale ale vîrstelor înaintate, despre cît de frumos apun moșnegii cu bibliotecă… Ăilalți, forumiștii ce nu mă aveau la inimă sau cărora li se părea că sar calul, mă taxau răsturnat: ciripeam ramolit, practicam frumosisme de secol 19, îmi camuflam rugina sub dantele.

  2. un anonim spune:

    Înțeleg așteptarea domniilor voastre (le includ aici pe doamnele Doina Jela și Brândușa Armanca, care au scris recent pe această temă) ca pornind de la contextul general românesc, să asistați și în Radiodifuziunea Română la conflicte primordiale de proporții vaste, între actori titanici, și de a vă așeza, cum altfel, de partea Binelui universal. Doar că ceea ce se petrece în SRR nu are asemenea dimensiuni primordiale, ci este doar o mică și neimportantă încăierare de culoar, nici măcar din cale afară de imundă.

    De-o parte, domnul Miculescu nu este vreun tiran monstruos, vreun Caligula hertzian, ci un simplu șefuleț cu țâfnă balcanică de vechil, ambâț faraonic (a se vedea propagarea unor comunicate de presă sforăitoare ce-l au în centru) și moralitate dubioasă, cum radioul public a avut de altfel la cârmă constant din anii 1990 încoace. Metoda pensionărilor selective și a numirilor de interimari, inestimabilă pentru controlul criticilor, căreia i-au căzut victime colaterale oameni absolut onorabili alături de canalii nefrecventabile, nu a inventat-o el.

    De cealaltă parte însă, nici domnul Moise nu este vajnicul profet biblic omonim, gâfâind sub apăsarea rostului divin de eliberare a poporului SRR din deșertul cultural. De valorile culturale, pe domnul Moise îl doare, pentru a folosi limbajul sindical frust, atât de drag domniei sale, fix în basca de inginer. Îi creează evident însă coșmaruri perspectiva – atât de groaznică în vremurile noastre de restriște – de a rămâne nu doar fără incolorul loc de muncă, ci și fără sinecura din Consiliul de Administrație, aducătoare de recompense îndestulătoare. Cât timp domnul Moise a putut să-și vadă tihnit de treburi, nu s-a sinchisit nici de salariile celor pe care îi reprezenta, nici de sănătatea lor, iar tocmai de aceea zbaterile actuale pentru drepturile lor nu par deloc convingătoare.

    Miile de acoliți cu susținerea cărora se laudă cele două părți (aici domnul Miculescu: http://www.manager.ro/articole/cultura/o-mie-de-angajati-din-radioul-public-solicita-demiterea-lui-adrian-moise-din-ca-60143.html, dincoace domnul Moise: http://susromania.wordpress.com/2014/02/13/adrian-moise-pentru-mediaddict-daca-cei-peste-1500-de-salariati-din-cei-2300-au-refuzat-sa-semneze-impotiva-mea-insemna-ca-ma-sustin/) nu există în realitate. Poate că fiecare are de partea sa câteva duzini de suporteri, dar marea majoritate a jurnaliștilor asistă probabil cu indiferență și lehamite la încăierare. Iar din acest motiv probabil că și tac, spre disperarea, în anumită măsură de înțeles, a doamnei Jela.

  3. Vorbe Goale spune:

    Beţia ca turmentaţiuni elective, în valsul căluşarilor răzvrătiţi,
    Pe malurile-n derivă a unor nesănătoase „seine” şi scene din haosul hazului prăfuit,
    Nu doar alegorii pe-o bucăţică, subţire ţi transparentă de dor, fum, hai, fie şi de rai !

  4. aurar spune:

    N-ați înțeles nimic!
    Asta este diferența între un mod înalt de exprimare și acela al nostru, în care ne sunt suficiente 100 de cuvinte.
    Vă sfătuiesc să mai citiți încă o dată. Eventual cu dicționarul în față! Poate așa veți înțelege unde bate textul!
    Important este să luăm și noi atitudine, ca Domnul Dan Hăulică. Altfel ne pierdem în mediocritatea celor care ne conduc.

    • Vorbe Goale spune:

      Cînd statuia se învîrte în continuu pe un zero-ou, de pe malurile Seine-ei,
      parcă vîntul cel turbat iarăşi strigă : „lupii sunt în stînă”, HAI !
      „Şo pe ei” ! ca în bancu-n care-şi aruncau, nepăsarea pe spinare
      privind cerul cel senin, seara pe-nserat, din pridvoare.
      Pace E, şi-i Bine !

  5. doru spune:

    Cred că o să ne trezim că o să fie înlocuit cu Dan Diaconescu dacă mai insistați.
    Stilul domnului Dan Hăulică este tributar, așa cum e normal în cazul domniei sale, limbajului criticii de artă care, bineînțeles, are specificul ei.
    Fără a face păcatul să compar în vreun fel, domnul Vali ( să mă ierte că îmi permit dar de data asta chiar m-aș simți atacat dacă nu aș crede așa) are un umor debordant,



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Dan Haulica


Dan Haulica

Eseist literar, critic de artă, membru corespondent (din 1993) al Academiei Române, fost redactor-șef pentru o lungă perioadă de timp a revistei de literatură universală Sec... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)