Home » Cultura »Opinie »Sinteze »Societate/Life » Citesti:

Civilizația, bunele maniere și regimul separațiilor (II)

Mihail Neamtu mai 10, 2011 Cultura, Opinie, Sinteze, Societate/Life
10 comentarii 3,269 Vizualizari

O minte instruită ştie să deosebească. A gândi înseamnă a discerne. Un popor civilizat acceptă regimul separațiilor atât în domeniul moravurilor, în societatea civilă, cât și în corpul politic. Un bun legiuitor, judecător sau ministru ignoră „nevoile familiei” pentru a sluji o cauză mai mare decât el însuşi: binele comun.

Regimul separaţiilor are o importantă aplicare în urbanistică. Orice capitală civilizată din Occident îți spune că e intolerabilă plasarea unui sexshop lângă o troiță, o biserică sau un cimitir. Cu toate acestea, spațiul est-european tolerează asemenea anomalii.

Omul educat simte distanța între sfera intimității (cu opțiunile sale non-negociabile) și domeniul alterității (unde celălalt ne interpelează liber). Nu totul poate fi dat în vileag, nu totul e supus convenției sociale. Chestiunile personale nu se discută în stradă, după cum problemele de serviciu e bine să nu fie aduse mereu în casă.

Această ştiinţă a separaţiei se aplică foarte multor domenii: îmbrăcăminte, dietă, conversaţie, gestică interpersonală, viaţa comunitară. Intuiţia acestui adevăr o avea şi civilizaţia tradiţională ţărănească: „dacă te bagi în lături, te mănâncă porcii” spune un proverb atent la riscul confuziei genurilor.

Cum operează distincţia între sfera publică şi cea privată? Veşmintele sunt importante întrucât ele nu doar protejează termic un corp vulnerabil, ci instituie o relaţie simbolică între oameni. Hainele pot ascunde (într-un concert al civilităţii), după cum ele sugerează sau arată (într-un fin joc al seducţiei).

Raportul între goliciune şi îmbrăcare nu e niciodată întâmplător. Doar un mitocan s-ar putea înfăţişa într-un maieu sportiv la un dineu oferit de Casa Albă. La fel, elementele accesorii nu sunt gratuite. La Palatul Buckingham știm că o coroană, o vestă, o sabie, un papion, o lavalieră ori o cravată indică metonimic atât originile sociale, cât și aspirațiile unui anumit personaj public.

Dincolo de confortul vestimentar, un anume respect pentru simbolismul participării liturgice dictează o anume alegere pentru hainele de duminică (mersul la biserică) și hainele din timpul săptămânii (mersul la câmp, la piață, la fabrică, la birou, etc).

Separația între proprietatea publică și proprietatea privată sunt indispensabile la masă. Ştim că e nepotrivit să foloseşti cuţitul vecinului de masă ori să bei din paharul vecinului. Până astăzi, în Occident, restaurantele de protocol impun departajarea între stradă şi casă: gazda te primește într-o ținută elegantă și, din primele momente, te invită la reciprocitate.

Coregrafia ospitalității nu se reduce doar la oferta meniului de mâncare. Pe lângă hrană, elemente precum zâmbetul chelnerului, micul repertoriu retoric, lumina, muzica ambientală sau distanța dintre mese contribuie la reușita unui act de civilizație.
Evident, plăcerea mâncatului nu se exprimă frust, prin zgomote dezagreabile, ci eufemistic: se aduc complimente bucătarului altfel decât prin onomatopee, sorbituri, plescăieli sau eructații. Când un răzgâiat dom’ Goe se irită şi refuză corsetul politeţei, el comite păcatul egolatriei. Tot ceea ce contează este plăcerea lui autistă – aşadar o mică satisfacţie trăită în dispreţul gălăgios față de ceilalţi.

Vulgaritatea poate fi definită, aşadar, încălcare a unei elementare logici a  distanţei. Să analizăm arta conversaţiei şi patologiile acesteia: mai întâi, tutuiala îndrăzneaţă a neştiutorului care iese la intimidarea adversarului. Când un profesor universitar îşi tutuieşte studenţii el introduce un riscant element de familiaritate (mai ales pe axa relaţiei bărbat-femeie). Când un chelner îşi tutuieşte clienţii el poate tăia acestora pofta de mâncare.

La fel de supărătoare poate fi practica întreruperii: aceast tip de violenţă simbolică e omniprezent astăzi în platourile de televiziune. Englezii, bunăoară, simt diferența de ton între exclamaţia „what?” și „I beg your pardon?” În Parlamentul din Westminster, liderul opoziţiei se adresează primului-ministru prin formula: „the right honourable lady / gentleman”. La noi, bădărănia verbală se traduce printr-o hărţuire de tip pugilistic a interlocutorului. Un dialog lipsit de auto-control sfârşeşte într-o desăvârşită hărmălaie. Gâlceava seamănă cu o intersecţie fără semafoare în care toate maşinile claxonează şi se tamponează de la spate.

Neatenția la regimul separațiilor încurajează și limbajul buruienos. Sudalma face referire – cu puține excepții – la părțile ascunse ale corpului. Discursul pornografic smulge trăirile sferei intime (proprie doar celor patru pereți) pentru a le livra sub ochii tuturor. Slobozită în condiții de stres, înjurătura poate avea o anume justificare psihologică. Utilizată comod, într-o stare de perfectă relaxare, înjurătura denotă primitivism și nesimțire. Când e proferată în fața copiilor, a doamnelor și a oamenilor în vârstă, mitocănia atinge proporții penale.

Pe lângă îmbrăcăminte, dietă sau conversaţie, mai există componenta gesticii interpersonale. A ști când și cum să dai mâna sau ușoara înclinare a capului în fața unei autorități – iată elemente concrete care susțin coerența vieţii comunitare.

Să aibă oare declinul moravurilor și neîndemânarea noastră endemică ceva de-a face cu apusul spiritualităţii? Prințul etiopian Asfa-Wossen Asserate (refugiat în Germania după invazia comuniștilor în țara natală) glosează într-o carte devenită clasică (Manieren, 2003, trad. rom.: Monica-Maria Aldea, Bunele maniere. Mic tratat de supraviețuire în societate, Ed. Nemira, 2007) pe marginea raportului secret dintre religie și bunele maniere: spațiul sacru ne oferă, spune el, o unică pedagogie.

Credinciosul care intră într-o biserică tradițională învață câteva gesturi fundamentale: rugăciunea în şoaptă, închinăciunea la icoană, aprinderea unei lumânări, un discret salut frățesc acordat celorlalți participanți la slujbă, disciplina corporală, tăcerea, vorbirea şi gestica discretă. Reverența datorată oamenilor în vârstă se deprinde mai ușor într-o mănăstire decât într-un postmodern campus universitar.

Necugetat e omul care își întrerupe sau își bruschează aproapele în sfera intimităţii: toaleta corporală, pâinea cea de toate zilele, dar şi acte precum rugăciunea, lectura sau contemplaţia artistică. Țârâitul telefoanele mobile într-o bibliotecă, într-o sală de concert sau la operă reprezintă o dublă mojicie: mai întâi, el atrage atenția în mod gratuit asupra ta (anulînd virtutea decenţei). Apoi, zgomotul abate mintea celorlalți din sfera cunoaşterii către o simplă trivialitate. Nu ne miră faptul că în Anglia ori Statele Unite s-a introdus conceptul de silent coaches (vagoane de tren care impun regula strictă a tăcerii).

Pentru a completa tabloul derivei, ne vom uita în următorul episod la războiul comunismului cu mentalitatea „burghezo-moșierească”. Ce-a mai rămas din România civilizată?

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , ,



Currently there are "10 comments" on this Article:

  1. gigi n spune:

    Domnule Neamtu,nu ma satur sa va citesc!Dupa parerea mea,principalele ”insusiri”ale ”omului nou”creat de comunism sunt marlania si nesimtirea.Daca acestea au fost oarecum estompate inainte de 1990,apoi au rabufnit la nivelul real.Din pacate,o mare ”contributie ”la promovarea marlaniei si a nesimtirii o au televiziunile comerciale,in frunte cu cele doua pe care nu vreau sa le numesc.Si mai mare pacat este ca rolul educativ al TVR se situeaza doar putin peste zero,exceptie facand TVR Cultural si emisiunea lui Andrei Plesu si a lui Gabriel Liiceanu.

  2. ce ghiveci de snobism intelectual spune:

    exista de asemenea un bun simt al utilitatii si inovatiei lucrurilor pe care le ai de spus. cand ideile tale sunt doar o transparenta a unui anumit tip de discurs, cand iti dezvaluie zornaitor “originea intelectuala” dar nu si vreo idee sau vreo solutie, asta se numeste, barbar sau nu :D “show off” sau, mai pe romaneste, a te fuduli.

    trei cuvinte ar fi fost de ajuns pentru a spune ceva (iar nu nimic): spatiu public/ discretie. dar cand nu dai dovada de modestie intelectuala e greu sa vorbesti despre un asemenea subiect fara sa simti nevoia sa-ti ascunzi incoerenta proprie in spatele cuvintelor.

    si un (contra)exemplu, demistificator as spune daca ar merita efortul: capitala prin excelenta (scuzati, va rog, subiectivismul: gusturile nu se discuta) a occidentului european: Paris – rue Saint-Denis :D .

    • leusi spune:

      Centrul Parisului nu e la Saint Denis, cum nu e nici la Pigalle!
      Ci intre Notre Dame, Sorbonne, Louvre si St Germain.

      • cine a vorbit de centru? spune:

        autorul articolului a spus ca asemenea “alaturari” nu-s posibile in lumea “civilizata” si occidentala.

        ei, uite ca sunt, si ca nu-s dovada de barbarie.

        cat despre centrul Parisului, cunosc suficient de bine orasul incat sa stiu ca “centru” nu inseamna neaparat ce e calcat in picioare de sutele de mii de turisti. da, din auzite, centrul Parisului poate fi in locurile celebre. dar centrul Parisului viu si sublim nu-i nici la Sorbona, nici la Luvru, nici in compozita si mult prea fotografiata Notre Dame sau in cartierul latin, sau in Saint Germain, dupa cum nu-i nici pe rue Saint Denis sau la Pigalle. in sutele lui de articulari, probabil ca Parisul are sute de centre. centrul poate fi locul unanim de intalnire – Saint Michel, poate fi gratioasa Sainte Chapelle, poate fi “buricul” targului – place Vendôme sau rue de Rivoli sau place des Vosges, poate fi cosmopolitul Clichy sau, de-a binelea descentrat: Montmartre si strazile sale misterioase; pentru cei de douazeci-treizeci de ani poate centrul Parisului va fi zona Oberkampf – République, pentru un imigrant zona faubourgurilor, pentru un burghez plictisit cu siguranta ca sud vestul e cea mai buna alegere, in timp ce pentru un plimbaret incurabil centrele vor continua sa gliseze si sa dispara inainte de a le putea atinge.

        nu pierdeti ocazia sa le vedeti pe toate, Luvrului, la urma urmei, ii face concurenta chiar si Orsay-ul de vizavi, daramite TOT Parisul… :)

      • p.s. spune:

        btw, rue Saint Denis nu inseamna suburbia Saint Denis. rue Saint Denis e cat se poate de in centru – arondismentele 1-2. dar cum am spus, nu despre asta era vorba, ci despre radicalizarea practicata de autorul articolului.

  3. bilbofil spune:

    Este corect că ne lipsesc separația și distanța care o asigură. Lipsa distanței este vulgaritate: cum spunea Patapievici, este vulgar să îți pui sufletul pe masă.

    Ar trebui făcute niște “separații” între diferențiere și aparențe, între distanța pe verticală și distanța pe orizontală. Și încă un lucru: trebuie să existe și o separație între funcțiile pe care ni le asumăm și tipurile de relații în care ne angajăm.
    Preocuparea pentru aparențe. Am fost nevoit să petrec ore bune în sălile de judecată și, de fiecare dată, a trebuit să îmi stăpînesc cu greu rîsul care mă bufnea la vederea unor adulți cu fețe solemne îmbrăcați în șorțuleț și cu bavețică sub gușă. Nu roba dă putere judecătorului și elocință avocatului, ci autoritatea publică, respectiv personală, iar respectul, spre deosebire de politețe, se cîștigă nu se pretinde.

    Un costum cu sacou și cravată nu este adecvat decît pentru o plajă extrem de îngustă de temperatură, trebuie să ridici de pantaloni și să deschei nasturele de la sacou de cîte ori te așezi (și să îl închei cînd te ridici), iar patnofii cu toc înalt sînt nocivi și nu îi permit unei femei să meargă confortabil distanțe mai mari. Portul acestei vestimentații este fie o etalare a statusului (îmi permit să nu merg pe jos, să stau doar la temperaturi confortabile etc.), fie echivalent cu portul livrelei impus de stăpîn.

    Trecînd la cîteva din exemplele date, cred că există două feluri de relații între profesor și elev, ambele legitime. Dacă profesorul este sursa de informație și arbitrul dezbaterii între elevi, distanța între elev și profesor, fizică, prin catedră, și verbală, prin folosirea lui dumneavoastră este benefică pentru că, obligînd la distanță, contribuie la evitarea vulgarității. Dacă însă profesorul și elevii fac echipă în aventura cunoașterii, tutuiala este funcțională, colegială, întărește spiritul de corp.

    Mai departe, “elementul riscant” al tutuielii ține de incapacitatea profesorului și/sau studentei de a face separația dintre statutul lor universitar și calitatea lor de ființe sexuate. Altfel spus, vulgaritatea există (sau nu) în mintea interlocutorului, nu în forma dialogului. Altminteri, poate ar fi indicat să impunem vălul pe fața studentelor și profesoarelor, pentru a evita orice risc de ambiguitate pe această axă.

    Mai departe, distanța pe verticală, trebuie cîștigată (dacă este nevoie) prin respect, impusă prin politețe, este vulgară. Tutuiala unidirecțională, mai ales cu dumneata/mata este o formă de desconsiderare. Adică cel care o folosește nu poate fi mare (social, intelectual, economic) decît dacă celălalt este mic. Un președinte care se adresează concetățenilor cu “mata” este vulgar, un ministru care îi spune pe numele mic premierului este (în lipsa altor considerente) solidar cu acesta.

    De fapt am căzut și în păcatul evidențiat de antevorbitorul “ce ghiveci de snobism intelectual”, multe vorbe pentru a spune doar că partea corectă a articolului se poate exprima exhaustivca: spațiul public pretinde discreție.

    • :D spune:

      ha ha, stati linistit, diferenta intre cele doua texte este evidenta. eu criticam doar artificialitatea lipsita de substanta si idee.

      geniala distinctia pe care o faceti intre semnificatiile vestimentatiei :D

  4. andreea spune:

    mi se pare un text important desi cade peste cititori ca dl de deasupra. mi se pare ca tocmai la niste chestii punctuale -cum sa maninci, cum sa vorbesti- romanasii nostri au mari probleme. mi se pare util demersul, desi fara sanse de succes la “marele public” manelizat si indobitocit.

  5. Dan Popa spune:

    citind ma m cufundat intr o alta lume,din lumea noastra a mai ramas doar manastirile unde parca se mai simte acel respect care te scoate din mocirla.parca mia ti amintit de visul adolescentei mele atunci cand sorbeam fiecare carte al lui alex dumas.astept continuarea…

  6. mercenarul ideologic spune:

    din respect pentru d-voastra mi-e jena sa critic calitatea materialului si sa acuz lipsa de substanta.
    apropo de vesminte, poate v-ar ajuta o discutie cu d-l sebastian moldovan (pe care stim amandoi ca il cunoasteti destul de bine). o sa va lamureasca si o sa va deschida noi orizonturi.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihail Neamțu


Mihail Neamtu

Intelectual public și antreprenor român. Între 2012 și 2015, a fost președintele partidului Noua Republică. Doctor al Universității din Londra (2008). Ultima publicație: C... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)