Și dacă nu inteligența artificială e problema?

Nostalgia Apocalipsei

Inteligența Artificială e doar ultima pe listă. Sau, mai exact, nu ultima, ci cea mai recentă. Practic, din anul 2000, măcar o dată la doi ani am avut o panică globală. Cum se întâmpla ceva, lucrurile erau proiectate de media în absolut și – pe acest fond – sfârșitul apărea ca fiind inevitabil. Mai înainte de toate a fost ideea cu blocarea calculatoarelor (mai puține și mai slabe decât cele de acum) chiar în noaptea mileniului. Ni se spunea că, asemeni notei olimpice a Nadiei, sunt acolo – la 00.00 01.01 2000 – pera multe zerouri ca tehnica momentului să țină. Bineînțeles, numerologii explicau conexiuni mai complexe și scenarii mai rocambolești. Încă mai băteau clopotele schimbării de mileniu când ne-am trezit, șocați, în hipertorism. Atentatele de la WTC ne spuneau că nimic nu mai e sigur, că marile orașe au devenit imense capcane, că orice om mai tuciuriu și cu barbă e cu bomba la el, că bombele sunt cu uraniu sărăcit și că – în casă sau afară – peste tot ne paște pericolul săritului în aer. Apoi, când piețele au început să fie invadate cu chinezării ieftine, ne-am amintit de ”pericolul galben” de la începutul secolului XX. În câțiva ani chinezii urmau să ocupe lumea, unul din doi oameni era ținut a avea ochi migdalați și, cine se gândea la viitor, se apuca să învețe limba Institutelor Confucius. Cum chinezii n-au mai apărut (căci marile portcontainere ce ne duc produsele lor sunt înregistrate prin Liberia), a venit valul de încălzire globală. Golul din ozon se vedea de sondele spațiale, coralii – de lângă Australia – se prăpădeau cu toții, calota glagială se topea într-un ritm halucinant, urșii polari se stingeau de arșiță și din Siberia se ridicau la cer nori de metan. Era clar: în câțiva ani ne vom topi și vom naufragia în mările ce nu încetează să înghită țărmurile. După aceea, urma să sfârșim într-o gaură neagră, creată de LHC-ul de la Geneva. Faustismul cunoașterii ne ducea direct la catastrofă. A trecut și asta; a venit criza din 2008: o lume nebună, nebună, nebună împacheta ”derivate financiare” până nu se mai știa de ce vorba, toți speculau imobiliarele mai dihai ca băncile din 1929 și bula s-a spart, lăsând în urmă peisajul dezolant al unor țări (precum Grecia) în faliment. Se spunea că toată omenirea gonește pe ”perna de aer” a unei bule de trilioane de trilioane (cu datorii ”suverane”) care se va sparge – inevitabil – și ea. Dar lipsa banilor în țările prospere nu i-a împiedicat pe săracii Sudului, alungați de războaie și de dictaturi, să ia cu asalt porțile – maritime și terestre – ale Occidentului. Am asistat la o migrație de masă care părea a submerge nu doar frontiere, ci și state și instituții. Era clar: trăiam ”marea înlocuire” – omul alb, bătrân, prosper, pașnic și naiv era dat afară din lumea lui de boat-people-ișii voinici, dinamici și războinici. Pentru încă odată, reluam sfârșitul Imperiului Roman. Și nu doar atât: lumea noastră ce se prăbușea iriza într-un curcubeu de culori sinistre: tinerii apuseni erau cu toții anxioși și depresivi, transformați în zombi de stupefiante (aduse de sudicii întreprinzători), de sex incert și în schimbare continuă, tatuați și ciuruiți de piercinguri, incapabili să mai facă copii, să lucreze și să vorbească. Ne prăbușeam în patologie și doar psihologii și psihiatrii păreau că vor mai avea de lucru în viitor. Cam tot pe-atunci s-a pus la punct ”editarea genetică”. Ne aștepta darwinismul de eprubetă, crearea de făpturi până acum inexistente, multiplicarea până la absurd a speciilor și – bineînțeles – replica naturii agresată de o cunoaștere ieșită din țâțâni. Între timp, mai era și ceva cu calendarul mayaș, care anunța ziua și ora când ne vom ridica la cer sau se va prăbuși cerul peste noi. Însă puțini au fost chemați acolo, cei mai mulți s-au trezit închiși în case de un virus cum nu se mai văzuse. Viruși de animale ce treceau la om, mutații ale celor umani, viruși creați în laboratoare militare – o întreagă armată de nenumărate făpturi nevăzute ne ataca de pretutindeni. Pentru o dată, panica era planetară și, închiși în case, o trăiam amplificată de media: asemeni Marii Ciume, moartea bântuia ecranele ubicue. Și spaimele au venit la pachet cu zvonurile: nimeni nu mai părea a fi în stare – și, mai ales, a avea autoritatea de – a deosebi adevărul de exagerare sau chiar de fals. Intram în epoca dezinformării. Una din cele mai stabile a fost aceea a supravegherii totale: microcipuri subcutanate, camere de luat vederi omnizeprezente, funcții și aplicații ale deviceurilor, profilare analitică – era clar, nu mai aveam unde ne ascunde. Noul totalitarism ne vâna pretutindeni. Până când, la o scară mai mică, a început s-o facă, efectiv, în Ucraina. Și războiul a revenit în lumea noastră, cu tot cortegiul lui de distrugeri și nenorociri, amenințând oricând – în Estul Europei, în Orient sau în Asia – să se generalizeze și, grație tehnologiei, să devină exterminator. În fine, acum e IA-ul ce are toate atributele unui Golem de succes: nu știm când – dar mult mai devreme decât ne așteptăm – va fi atinsă ”singularitatea”, adică momentul în care nu vom mai fi singura specie inteligentă de pe Pământ. Și, poate, nu cea mai inteligentă, sau nu cea mai adaptabilă, sau nu cea de viitor.

În mod cert, spaimele apocaliptice ale primului sfert de secol pot fi înmulțite. Și ce e straniu e faptul că niciuna nu dispare, dimpotrivă, se adună, se leagă unele de altele, crează ceva ce seamănă cu roiurile de drone: dacă nu te lovește prima, oricum nu poți scăpa de mulțimea ce vine după ea. Aceste viziuni ale sfârșitului sunt animate – așa cum o vedem la tehnomiliardari – de pasiunea unui nou început. Istoria, cu timpul ei liniar – moștenire a creștinismului – nu permite evacurea răului adunat peste an în spectaculul lumii pe dos pe care-l pune în scenă carnavalul, ci îl acumulează mereu. Până când, așa cum o vedem (cu dezbaterea asupra nazismului, a comunismului, a colonialismului, a lagărelor și a gropilor comune, a jafului planetar al resurselor și a distrugerii singurei planete locuibile), acumularea aceasta capătă proporții gigantice. Exacerbarea conștiinței ei – în diverse justițiarisme precum woke-ul sau cancel culture-ul – sau, dimpotrivă, negarea ei – în suveranisme, suprematisme ori masculinisme – nu fac decât s-o aducă și mai pregnant la lumină. Și atunci, singura soluție pentru a scăpa de psihoza răului – pe care noi l-am făcut – e cea de a-l aboli, odată cu istoria care i-a fost vector. În fond, asta traduc toate aceste viziuni apocaliptice: nevoia de-a ne despărți de istorie așa cum o știm, de-a o transforma în preistoria mileniului de pace și prosperitate ce se va naște – odată cu o altă umanitate – după catastrofa iminentă. Iar faptul de-a degusta știrile dezastrelor de tot soiul și de-a aluneca în varii teorii ale complotului face din noi, oamenii secolului XXI, avataruri ale flagelanților Evului Mediu. Cu toții dorim altceva decât progresul tehnologiilor, creșterea nivelului de trai, mărirea salariilor etc. Vrem schimbarea ultimă și totală, cea care ne restituie nouă înșine – și unii altora – așa cum ne dorim să fim și cum nu mai suntem sau nu am fost niciodată. Vrem restaurarea unei identități adevărate, pe care totul – istoria, politica, economia, tehnologia, chiar și cultura – a trădat-o și a falsificat-o. Și asta nu se poate face decât ieșind din istorie. După ce cele două căi de-a depăși istoria – creștinismul și marxismul – par a-și fi epuizat puterea de seducție, acum căutăm în toate direcțiile și așteptăm de la toate catastrofele (sau măcar de la tangentele în absolut ale unor evenimente contemporane) să ne elibereze de povara conștiinței vinovate. Malraux a avut dreptate: secolul XXI e, într-adevăr, unul cât se poate de religios.

Ce mai întâi nu a înțeles și apoi a înțeles Einstein

Nu e clar deloc ce e Inteligența Artificială. Pare a fi mai curând un Zeu Necunoscut decât un produs tehnologic. Și, asemeni oricărei divinități, deocamdată se arată doar în măsura în care se ascunde. Se spune că epifania va veni odată cu singularitatea. Cât mai beneficiem de intervalul de dinaintea acelui moment, ne mai putem întoarce în istorie.

Istoria – agrementată cu o fotografie iconică – e arhicunoscută: Leó Szilárd, un fizician evreu ungur, emigrat peste Ocean din cauza persecuțiilor rasiale din Europa peste care se întindea umbra lui Hitler, vine – în august 1939 – să-l convingă pe Albert Einstein (el însuși evreu) să semneze un apel către președintele Franklin Delano Roosevelt ca America să inițieze construcția unei arme bazate pe noua – și marea – descoperire a fizicii atomice: fisiunea nucleară. Căci – Szilárd însuși e convins – nemții o fac și, dacă vor ajunge la termen, nimic nu va mai putea opri triumful voinței naziste. Convingerea lui nu era lipsită de temei: fisiunea fusese descoperită abia cu un an în urmă și publicată doar de șase luni, iar cel ce ajunsese la ea – Otto Hahn – era în Germania. La fel ca wunderkind-ul mecanicii cuantice, Werner Heisenberg, plus o pletoră de alți savanți, cu ”orgine rasială” sănătoasă. Să nu uităm că, până la persecuțiile naziste, Germania era țara cu cea mai performantă cercetare științifică din lume. Adăugând la aceasta voința de-a învinge, mobilizarea resurselor Reich-ului – și, în curând – a teritoriilor cucerite, plus proverbiala ordine germană, predicția apocaliptică a savantului maghiar era cât se poate de plauzibilă. Așa că Einstein a semnat. Președintele a citit, l-a creditat pe cel mai mare om de știință al epocii (și pe ceilalți care semnaseră apelul), și-a deschis vistieria și așa s-a născut Proiectul Manhattan, care, în câțiva ani, a produs bomba atomică. Proiectul a costat peste două miliarde de dolari ai acelui timp (cam 30, în vremurile noastre) și a angrenat peste 130 de mii de oameni, așa că nu e de mirare că, în fruntea lui a fost pus un general – Leslie Groves – care a introdus ordinea militară, bazată pe eficiență maximă în munca, altminteri supusă capriciilor ingenium-ului, a savanților. Altfel spus, alături de inventică, un rol (cel puțin) egal l-a dobândit planificarea. Și aceasta e o cheie de înțelegere a rațiunii pentru care Uniunea Sovietică a lui Stalin a reușit, în doar cinci ani, să egaleze performanța atomică a Americii. După Hiroșima, și – mai ales – după paritatea nucleară, Einstein și-a regretat semnătura de pe apelul lui Leó Szilárd. Îi devenise clar că, fără să vrea, declanșase o cursă cu consecințe posibil funeste pentru umanitate. Așa poate fi înțeleasă trista lui butadă despre al Patrulea Război Mondial ce se va purta cu bâte și pietre, căci al Treilea riscă să distrugă civilizația. Probabil că, la finele vieții, marele fizician a înțeles că, în asemenea situații, nu există nici o victorie și nici o garanție a opririi cursei înarmărilor. Dimpotrivă, competiția e permanentă și ea duce la mijloace de distrugere din ce în ce mai apocaliptice.

În fond așa a început veacul al XX-lea, cu competiția navală dintre Anglia și Germania. După ce lordul Jackie Fisher a creat noul cuirasat, Dreadnought, amiralul Alfred von Tirpitz a înțeles că înarmarea maritimă se resetează de la zero și s-a apucat să construiască – cu eficiență teutonă – o flotă care să o surclaseze pe cea britanică. Și eforturile lui n-au fost zadarnice, căci au dus la un Război Mondial. La mijlocul aceluiași veac, doi rocket man-i, din lumi opuse, Wernher von Braun (pentru America) și Serghei Korolev (pentru Uniunea Sovietică) au creat – într-o competiție ce, aparent, avea ca țintă spațiul cosmic – ”vectorii” care puteau trasporta intercontinental ogivele nucleare ce se înmulțeau după 1949. Competiția – motivată de frică, de nevoia de dominație, sau de orgoliu – se mișcă mereu în proximitatea catastrofei.

Tucidide și brutarul

Anul acesta se fac două veacuri și jumătate nu doar de la Declarația de Independență a Americii, ci și de la cartea care a sistematizat ideile de bază ale capitalismului: ”The Wealth of  Nations” a lui Adam Smith. Una din ideile de bază ale marelui scoțian era aceea că prosperitatea nu se naște din generozitate, ci – dimpotrivă – din concurență. Tânărul brutar vrea, pur și simplu, să trăiască și el pe Baker Street și, de aceea, trebuie să producă fie o pâine mai bună decât concurența, fie un nou sortiment de produs de panificație. Și nu se poate opri niciodată, căci vrea să trăiască din ce în ce mai bine și, de aceea – luptând cu ceilați brutari – trebuie să producă mereu fie ceva nou, fie ceva mai bun decât aceștia. O generație după Adam Smith, Thomas Malthus își lansează teoriile despre populație. El observase – pe iepuri! – că indivizii se înmulțesc mai repede decât se dezvoltă resursele mediului și singurul lucru care ține în frâu distrugerea completă a habitatului e competiția inter și intraspecifică care limitează populația. După o generație, încă un englez – Charles Darwin – va boteza această concurență ”lupta pentru supraviețuire” și o va transforma în motorul evoluției. De trei ori, competiția e descrisă ca o virtute: în natură duce la selecția celor mai adaptate caractere, limitează populația și împiedică devastarea mediului, iar în istorie favorizează performanța și duce la prosperitate. Aceasta din urmă poate fi definită prin trei parametri: mai mult, mai bun, mai ieftin. Concurența generează inovație și, prin generalizarea acesteia, o face accesibilă oricui. Cam asta scrie în manualele de economie, după diagramele cu curba cererii și cea a ofertei.

Numai că tot concurența poate da naștere și la altceva: în Antichitate, istoricul grec Tucidide – care ne-a lăsat istoria ”Războiului Peloponesiac” – s-a întrebat și asupra cauzelor acestuia. Și răspunsul lui e acela că creșterea puterii Atenei (în contextul victoriilor asupra perșilor) i-a făcut pe spartani să se teamă pentru supremația lor militară și, de aici, lucrurile au basculat în conflict. Acum ni se explică pe confruntarea dintre America și China această ”capcană (sau dilemă) a lui Tucidide”. Numai că și aici e vorba tot de competiție. De ce într-un caz – pe strada brutarilor – concurența duce la prosperitate și într-altul – între marile puteri – duce la război (sau la o formă de dezastru)?

Cine citește articolele pe care le scriem?

Un răspuns ar fi acela că brutăria își are niște limite foarte clare: cumpărătorii din cartier, materia primă, investițiile, tehnologia etc. Și că, atâta timp cât aceste limite se păstrează, ele fixează niște cadre menite ca mai multul, mai bunul și mai ieftinul să evolueze rațional, adică integrând datele contextuale ale locului și timpului ce le înscriu într-o ordine concretă a lumii. Asta înseamnă – de pildă – că pâinea (vândută în condiții normale, nu ca să se scape de cea veche) de pe Baker Street nu poate fi mai ieftină decât costul ei de producție, mai multă decât numărul cumpărătorilor plus un procent rezonabil (de siguranță, dacă fluctuează cererea) și nici mai bună decât prăjiturile de la patiserul de alături (putându-le părea astfel doar înfometaților, care nu sunt clienții obișnuiți ai brutăriei). Și încă ceva: mai bun, sau mai mult, sau mai ieftin au accepțiuni clare pentru cei din cartier, care cumpără de la brutarii de pe faimoasa stradă. Căci ei se raportează unii la alții și, cu toții, la mediul comun al existenței lor. Atâta timp cât aceste cadre, ce țin de o conștiință – care, la rândul ei, vine din experiență – a finitudinii se păstrează, dezvoltarea afacerii e, cum se spune astăzi, ”sustenabilă”: adică perfect funcțională în mediul ei. Ce se întâmplă însă când parametrii dispar unii după alții, lăsând în urmă asimptote? De pildă, când brutăria iese din cartierul ei, devine firmă națională și – mai apoi – se globalizează? Nu știu. Însă experiența mă îndeamnă să spun ceva: în anii ’90 erau brutării de cartier la care duceam grâu din producția proprie de la țară și care ne dădeau, în schimb, o anumită cantitate de pâine. Vreau să spun că era pâine – pâine, din aceea mare, dată în mână, căreia-i mâncam o parte din coajă pe drum. Acum, ca tot poporul, iau și eu de la supermarket, sau de la ABC ceva temeinic ambalat, dar care are gustul și consistența buretelui de bucătărie uzat de-atâta spălat. Probabil un amestec savant de ”agenți de îngroșare” și ”agenți de afânare”. Ce dispare odată cu extinderea la scară colosală e responsabilitatea concretă (ce depinde întotdeauna în fața omului pe care îl cunoști), care e înlocuită cu ”norme” și ”proceduri” abstracte (și de care, oricum, se ocupă departamente specializate în asta).

Și se mai întîmplă ceva. O să iau un exemplu la care – puțin – mă pricep, dat fiind că e din domeniul meu. E vorba de lucrările de specialitate în disciplinele umane (cele științifice – adică cu formule matematice sau chimice – nu intră în aria mea de competență). În urmă cu o generație, totul era clar: erau textele de bază, câteva tratate fundamentale, plus niște lucrări care vehiculau teorii mai îndrăznețe și niște articole (nu multe) care, de regulă, erau menite a chestiona radical un aspect sau altul al domeniului. Dacă mă pot explica metaforic, inima era tratatul sau monografia, iar articolele erau capilarele cunoaștrii domeniale. Asta se și învăța în facultăți: profesorul era un mediator care-l însoțea pe student în aprofundarea tratatelor și, apoi, a textelor de bază și-i oferea reperele chestionării lor. Acum, cunoașterea s-a diversificat atât, încât nici măcar pe un domeniu ultrarestrâns nu se mai pune problema unei sinteze domeniale. Totul se studiază, totul se cercetează, totul se investighează, totul se cuantifică și totul e work in progress. Așa că, în centrul cunoașterii nu mai e tratatul, ci articolul. Iar acesta e… Cu mai bine de 20 de ani în urmă, am fost – la École Pratique des Hautes Études de la Paris – la o conferință dedicată rădăcinilor carteziene ale lui Leibniz. La ea a venit un tânăr cercetător (nu-i mai rețin numele) – care ne-a fost prezentat ca o promisiune a filosofiei moderne în Franța – ce ne-a vorbit (două ore!) despre edițiile cărților lui Descartes existente în castelele din Hanovra la care ar fi putut avea acces Leibniz. Acum, probabil, genul acesta de cunoaștere s-ar multiplica la specialiștii în hârtia de secol XVII, în legătoria de epocă, în sistemele de clasificare ale timpului etc. Sau, poate, ar intra în discuție și chimiștii și specialiștii în difracția cu nu-știu-ce raze și alte asemenea. Totul agrementat cu cifre și statistici și publicat în journal-uri ”cu factor de impact”. L-am întrebat pe Chat GPT câte studii – în sens larg, nu doar monografii de autor sau analizeale lucrărilor – apar anual despre cei doi filosofi în lume: câteva mii despre Descartes, cam o mie despre Leibniz. Ținând cont că, cumulat, ar fi cam 200 de cărți și restul articole, numărul mediu de pagini ar fi cam de 20.000 – 25.000. Pe an! Adică, în medie, cam 60 de pagini de lectură pe zi, în toate limbile pământului și presupunând că avem acces la toate cărțile și articolele. Descartes și Leibniz sunt subiecte, ca să zic așa, de nișă, pentru un grup de specialiști. Dar gândițivă la Donald Trump, la impactul Inteligenței Artificiale, la Războiul din Ucraina sau la cel din Golful Persic – cred că e orba de milioane de pagini. Pe care – în fapt – nimeni nu le mai poate citi. Pentru că multe dintre ele nu sunt citibile, adică nu au acea ordine internă care să le facă accesibile unui om cult, dar nu de specialitate, ci sunt o înșiruire de date tehnice care – în idee – se adaugă altor date tehnice, asemeni unor cărămizi, într-un zid ce se ridică nivel cu nivel. Cândva, cunoașterea era coerentă și, prin urmare, inteligibilă; acum e granulată aproape de nivelul atomic. Și nu mai poate redeveni coerentă decât dacă e malaxată de o forță mai puternică decât cea care a granulat-o. De aici nevoia Inteligenței Artificiale. Înainte de apariția ei, noi am redus cunoașterea la ”informație”, la ”date” și la o totală fragmentaritate tehnică. În absența acestui sintetizator de nivel meta, ceea ce altădată ar fi cunoașterea ar fi căzut în irelevanța unei infinități de detalii și de amănunte care nu mai sunt în măsură să alcătuiască un întreg. Toate aceste lucruri s-au întâmplat înaintea ChatGPT-ului.

Adevărat sau plauzibil?

Când amănuntele se multiplică la nesfârșit, se multiplică – chiar mai vertiginos – și conexiunile dintre ele. Și nu e vorba doar de conexiuni ce procedă din ”regulile interne” ale sistemului, ci și de multe altele, unele cu un înalt grad de arbitrarietate. În acest context, cele mai stupide teorii ale complotului nu sunt nimic altceva decât modalități de a conecta lucruri pe care a priori nimic nu le leagă. Sigur, e vorba de conexiuni primitive, linii drepte ce decupează brutal și haotic. Dar dacă mâine aceleași lucruri vor fi legate prin grafuri complexe, nimeni nu se va mai mira. Știința tare e mai la adăpost, dat fiind că doar un Turing, un von Neumann sau un Gödel își pot permite să vadă legături în ceea ce, pentru un om obișnuit, e chiar ininteligibilul. Dar în domeniul a ceea ce putem pricepe, a ceea ce ne e expus, conexiunile se multiplică la nesfârșit, sfârșind prin a dizolva faptele pe care le leagă. Să luăm un exemplu concret: recenta istorie a dronei maritime de la Constanța. Avem două mari direcții de raportare la episod: mai întâi putem bănui că e vorba de ceva accidental, apoi de ceva intențional. Primul caz se subdivide în două posibilități: că e un accident datorat sistemului propriu – ucrainean – al dronei, al doilea că e vorba de o interferență rusească în ghidarea automată a acesteia. A doua variantă are și ea tot două posibilități: că e o provocare ucraineană (pentru a atrage NATO în război) sau una rusească (pentru a escalada și / sau pentru a testa limitele alianței). Problema e aceea că niciuna dintre ele nu e nici total certificabilă, nici total refuzabilă. Așa că, oricât de ciudat ar fi acest lucru, ele sunt – în același timp! – după caz, toate adevărate sau toate false. Ceea ce înseamnă că, în funcție de sistemul de referință pe care-l adoptăm, le putem acorda coeficienți de plauzibilitate. Iar aceștia nu folosesc atât pentru a stabili adevărul unui eveniment indecidabil, cât – mai curând – pentru contura grupuri și opțiuni ale unui spațiu public fragmentat. Și toate acestea fără ChatGPT! Ce vreau să spun e faptul că lucruri precum fragmentarea absolută a cunoașterii (care se asociază cu căderea acesteia în irelevanță), sau pierderea distincției dintre adevărat și fals (sau bine și rău) și trecerea la o gândire bazată pe conexiuni arbitrare și valori de plauzibilitate s-a petrecut înaintea triumfului Inteligenței Artificiale. Aceasta vine să încheie o istorie care, deja, era alta decât cea din urmă cu 40 de ani.

Un ultim exemplu: astăzi aflăm de investiții în domeniul bazelor de date sau a creării de noi microprocesoare sau de noi Modele Lingvistice Largi de ordinul miilor de miliarde de dolari. Să spunem că, la ora actuală, în lume sunt doar o zecime din țările de la ONU capabile de un asemenea PIB! Și nu, nu am ajuns la singularitate, și nu IA-ul a pus mâna pe finanțele lumii. Noi facem asta, într-o logică a concurenței în care – pe mine unul – nu m-ar mira deloc ca, în cinci ani, dezvoltarea acestor instrumente să înghită tot PIB-ul planetar de la ora actuală. Nu are rost să ne iluzionăm: concurența aceasta nu mai poate fi oprită. Dacă americanii fac nu-știu-ce moratoriu, merg înainte chinezii; dacă – prin absurd – se opresc și aceștia – continuă iranienii. Dacă sunt blocați și ei, fac pasul mai departe cei din Statul Islamic. Cineva merge întotdeauna înainte. Așa că trebuie să folosim mereu mai multe resurse, mai multă putere de calcul, o inventică mai performantă și mai rapidă. Și toate acestea înaintea singularității. Dar, în fond, singularitatea e altceva decât accelerarea apocaliptică a tuturor acestora? În concluzie, eu nu cred că IA-ul e problema, ci faptul că omul ultimelor decenii a devenit un mutant în raportul cu omul istoriei pe care o cunoaștem. Și mutația nu au produs-o device-urile, ci accelerarea multiplicării a tot și a toate în logica concurenței. Să ne întoarcem încă odată la Darwin: Biserica (oricare ar fi ea) a înțeles corect revoluția pe care-a declanșat-o el. Căci în momentul în care părintele biologiei moderne a spus că adaptarea e motorul evoluției, el a exlus orice finalitate a acesteia. Nu mai există un telos divin al istoriei (înțelească ca devenire a întregii lumi naturale), la fel cum nu mai există o morală reglatoare a ei. Totul derivă din pura concurență și nimic nu durează decât atâta timp cât funcția adaptativă e valabilă. Mult timp ne-am imaginat că aceasta guvernează natura sau economia. Acum înțelegem că – în realitate – e Zeul Străin al tehnologiei. Singularitatea nu e decât numele sub care-l vom celebra.