Home » Analize »Cultura »Educatie »Sinteze »Societate/Life » Citesti:

Cum au produs universitatile lumea in care traim

Mihai Maci iunie 16, 2015 Analize, Cultura, Educatie, Sinteze, Societate/Life
23 comentarii 4,678 Vizualizari

Este situaţia din învăţământul universitar atât de neagră precum am descris-o în textele publicate pe această platformă? Sau acestea îngroaşă contururile pentru a face mai vizibile problemele? În definitiv, experienţa mea este una destul de limitată: nu sunt decât un angajat mărunt şi fără nici o funcţie administrativă al unei universităţi de provincie, menţionată cel mai adesea pentru problemele ei. Poate s-ar cuveni să introducem nişte nuanţe şi să-i restituim imaginii de ansamblu un relief de care generalizarea rapidă (şi retorică) o văduveşte. Şi apoi, învăţământul nostru universitar e parte a lumii în care trăim: cum e lumea, aşa e şi şcoala. Ba, în anumite situaţii, şcoala poate fi peste media lumii – în speţă a mediului căruia-i sunt destinaţi absolvenţii universităţilor – ceea ce face ca eforturile şi performanţele unor dascăli sau a unor programe de studii să fie cu atât mai remarcabile. Acestea sunt obiecţiile pe care, cu o privire atentă şi cu o logică strânsă, mi le aduce prietenul Christian Chereji. Comentând textul d-lui Chereji, un alt prieten, d-l Bogdan Ivaşcu atrage atenţia asupra a două lucruri: reuşitele profesionale (atâtea câte sunt şi aşa cum sunt ele) nu au nici o şansă să se agrege, dat fiind că, pe de o parte, sistemul nu e setat să le valorizeze (ci să producă beneficii unei caste birocratice), iar pe de altă parte mediul privat – inclusiv cel străin – e interesat mai curând de mâna de lucru ieftină destinată muncilor subalterne. În concluzie, nu există nici un mecanism de reglaj, nici interior, nici exterior, care să poată constitui un punct de sprijin pentru relansarea universităţilor.

Ce aş putea adăuga? Mai întâi că nu neg faptul că, în imaginea de ansamblu, există şi lucruri bune, ba chiar şi reuşite excepţionale. Necunoscând în detaliu fiecare caz, nu ştiu cât datorează acestea unui context instituţional şi cât purei performanţe individuale. Personal, aş înclina cătrea aceasta din urmă. Nu neg aceste lucruri, dar nici nu le invoc, deoarece mă tem că am cădea foarte repede în argumente de tipul: sigur, starea generală a învăţământului universitar nu e tocmai bună, dar la noi se munceşte şi se văd şi performanţele. E argumentul d-lui de la Sibiu: în general e rău, dar în Universitatea – sau în Facultatea – noastră e bine (graţie d-lui rector!). Mergând până la capăt pe această logică, ajungem la o nouă variantă a unuia din paradoxele lui Zenon din Elea: nu e deloc limpede de ce per ansamblu e rău, dacă în fiecare caz concret e bine. Cred că aici se vede cât se poate de clar rolul formularelor pe care ni le cere administraţia centrală şi Ministerul: cu toţii suntem conştienţi că ele nu reflectă realitatea, dar – atenţie! – în acelaşi timp ele crează realitate. Va recunoaşte cineva vreodată că a “ajustat” datele sau cifrele din nişte statistici oficiale (asta chemându-se, în limbaj juridic, fals în acte publice)? Într-un fel sau altul, cu toţii suntem în situaţia de a invoca realizări, dat fiind că le-am subsemnat. Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, atunci care e natura răului ce ne bântuie? E el o pură abstracţie metafizică? Ţine de o conjunctură mult prea mare (un soi de mal du siècle) care prin caracterul ei stihinic anulează toată munca noastră şi toate împlinirile ei? Dacă e aşa, atunci într-adevăr nu avem ce face. Căci pentru a putea remedia ceva, disfuncţionalitatea trebuie localizată şi circumscrisă.

Pe de altă parte, atât d-l Chereji, cât şi d-l Ivaşcu au invocat o realitate mai largă decât universitatea, a cărei derivă se răsfrânge şi asupra acesteia din urmă: societatea. Mai mult decât oricare altul, acesta e un termen generic, care nu e deloc evident ce acoperă – în special în România actuală. Simplificând mult, pentru a face lucrurile inteligibile, putem spune că statutul universităţii e ambivalent: ca orice altă instituţie, universitatea e atât o parte a societăţii, cât şi un vis-à-vis al acesteia. Fără a fi o entitate izolată de societate, universitatea răspunde cerinţelor acesteia. Care anume sunt solicitările pe care societatea (înţeleasă aici ca fiind mediul uman non-academic: economia, administraţia, părinţii, etc.) i le adresează universităţii. Atât cât pot eu să înţeleg, sunt trei. Mai înainte de toate, universitatea e solicitată să genereze oameni educaţi; altfel spus, prima şi cea mai importantă funcţie a ei e aceea culturală. Omul educat se defineşte prin cultura sa, care e largă în extensie (are deschideri multidomeniale) şi adâncă în intensie (cunoaşterea omului educat e “cu metodă”, adică acesta are capacitatea de a structura diversul informaţional în explicaţii coerente). În al doilea rând, universitatea e chemată să ofere societăţii specialişti; adică să producă expertiză. Specialistul are o cunoaştere bine articulată a unui domeniu şi e capabil, pe baza acestei cunoaşteri, să acţioneze (şi eventual să schimbe ceva) în aria lui domenială. În fine, universitatea nu e doar un club de discuţii savante, ci o instituţie a cărui rost e să ofere diplome; adică certificate de garanţie a calităţii absolvenţilor ei, care folosesc la încadrarea instituţională a acestora. În măsura în care activităţile care presupun pregătirea superioară (adică, implicit, cultura şi expertiza) sunt cele urbane şi bine retribuitate, universitatea e o filieră – recunoscută ca atare – de urbanizare şi de ascensiune socială şi profesională. Alături de toate acestea se presupune că universitatea mai e în măsură de-a le inculca absolvenţilor ei şi câteva valori morale şi civice: respectul faţă de munca înaintaşilor, onestitatea, rigoarea lucrului temeinic, prietenia şi solidaritatea, deschiderea faţă de viitor (bazată pe optimismul epistemic), etc. Evident că acesta e un “tip ideal” al universităţii; în fapt, ceea ce primeşte cel ce intră pe porţile ei e un dozaj, întotdeauna diferit, al celor trei răspunsuri ale mediului academic la exigenţele societăţii. Diferenţa aceasta de dozaj ţine, în principal, de două lucruri: de disponibilitatea omului de a primi şi de ceea ce îi dă efectiv universitatea. La rândul lui, acest dar stă sub mai multe condiţii: dotarea universităţii, deschiderea corpului profesoral, calitatea cunoştinţelor lui, claritatea în a le exprima, pasiunea pe care e în măsură să o transmită, atenţia umană faţă de student, etc. Aceste calităţi (destul de greu de apreciat şi de cuantificat) pot crea un bun mediu de studiu, sau se pot obiectiva – întotdeauna parţial – într-o singură persoană. Deşi dificil de “evaluat”, acest tip de disciplină marchează şi îşi pune amprenta pe tinerii învăţăcei şi, în timp, poate agrega o comunitate de studiu (o “şcoală”). Pe lângă această amprentă individuală, mai e şi una într-o anumită măsură istorică. Sunt perioade în care învăţământul universitar pune accent pe una sau alta din modalităţile lui de a răspunde soclicitărilor sociale şi accentuează această modalitate tocmai pentru că societatea insistă pe nevoia de a “produce” prioritar în direcţia respectivă. Cu riscul de a schematiza nepermis – şi de-a cădea în eroarea obiectivării temporare a unei structuri ideale (care, se ştie, l-a dus pe Gioacchino da Fiore în pragul ereziei!) – cred că universitatea românească a traversat în secolul XX trei perioade, corespunzând celor trei direcţii de a veni în întâmpinarea solicitărilor sociale: în interbelic a format oameni educaţi şi cu un larg orizont cultural (în siajul tradiţiei maioresciene), în perioada comunistă a insistat pe specializarea domenială (oferind ramurilor industriale ingineri şi tehnicieni) iar după 1990 a liberalizat oferta de diplome (dând posibilitatea urbanizării celor pe care Ceuşescu îi legase de glie după 1975). Repet, e o schematizare a cărei menire e aceea de a fixa cadrul discuţiei despre relaţia dintre universitate şi societate în timpurile recente, cele pe care cei mai mulţi dintre noi le cunoaştem din experienţă.

Aşadar, ce s-a întâmplat în “minunata lume nouă”? Ultimii 25 de ani pot fi împărţiţi în două perioade distincte şi relativ egale: una care merge din 1990 până în 2002 şi alta care vine din acest an până în prezent. Departajarea o face anul 2002, cel în care s-au ridicat restricţiile de călătorie în Uniunea Europeană pentru români. Până în 2002 orizontul majorităţii românilor a fost unul strict intern; regimul vizelor (şi leul slab, supus unor permanente devaluări) prelungeau restricţiile de acordare a paşapoartelor din vremea comunistă. După această dată, libertatea de călătorie (dublată de aprecierea leului, pe fondul creşterii economice începute din 2000) au avut ca efect deschiderea orizonturilor şi trecerea de la urbanizarea internă la migraţia externă. Între 1990 şi 2002 ceea ce se întâmplă în România e o urbanizare accelerată pe fondul unei rapide dezindustrializări. Mai întâi, România e ţara care se trezeşte – după Revoluţie – nu doar cu cel mai mare procent de populaţie rurală din Europa (aproximativ 46 % din totalul locuitorilor ţării), dar şi cu un puseu în direcţia urbanizării proporţional cu frustrarea datorată incapacităţii de a mai accede la beneficiile vieţii urbane după impunerea “buletinelor de oraş” în la jumătatea anilor ’80. Evident că în democraţie nu mai putea fi vorba de a le limita în vreun fel oamenilor libertatea de a se aşeza acolo unde doresc. Însă problema e aceea că, după ’90, nu se mai dezvoltă nici o industrie urbană, nu mai există nici un “fond de investiţii” (banii se duc în salarii), sistemul interconectat al industriilor se demantelează (pe calea financiarizării şi apoi a privatizării) şi nu mai poate constitui un pol de absorbţie a mâinii de lucru (precum în deceniile comuniste). Pe de altă parte, în epocă nu exista o economie “de piaţă” demnă de acest nume; “piaţa” se compunea aproape exclusiv din mici vânzători şi “buticari” cu afaceri circumstanţiale. Grosul populaţiei rămânea angajat la stat şi-şi aştepta angajarea de la stat. Din fericire, o dată cu pierderea industriilor, statul – care se redefineşte în altă paradigmă funcţională – descoperă un câmp (aproape) nelimitat de angajare: birocraţia administrativă. Pe vremea lui Ceauşescu în administraţia publică – puternic centralizată şi la ordinele Partidului – lucra cam 1 % din populaţie. După 1990 “sectorul terţiar” – şi în particular cel administrativ – explodează. E nevoie de oameni noi şi, mai ales, nevoia aceasta se cere satisfăcută urgent. Pregătirea contează mai puţin, dat fiind că modificările continue (şi haotice) ale legislaţiei din acele vremuri fac ca abilităţile efective de manipulare a hârtiilor să ţină mai curând de practica de la locul de muncă decât de teoriile generice (şi copiate grosso modo din manuale occidentale) pe care le dispensau universităţile. Aşa că acestea din urmă sunt solicitate – la maximum! – să ofere “buletinul de administraţie”, în speţă diploma. Dacă ar avea cineva curiozitatea de-a se uita la pletora de universităţi apărute după 1990, ar observa că nucleul dur al acestora (în speţă primele secţii înfiinţate) sunt facultăţile de Drept, de Ştiinţe Economice şi de Administraţie Publică. (E drept, în multe cazuri, alături de cele de Medicină, care parazitează spitalele locale, rebotezate clinici.) Principala trăsătură a tuturor acestor facultăţi e aceea că, în fapt, presupun investiţii minime însă – dată fiind presiunea valului de urbanizare (dublată de limitarea numărului de studenţi în universităţile clasice, care orientează şi bună parte din tineretul urban către noile facultăţi) – duc la beneficii maxime şi într-un interval destul de scurt. În acest sens universităţile postdecembriste sunt, la propriu (şi având în frunte cele din provincie, mai sensibile la “piaţă”), “fabrici de diplome”. Când marile universităţi văd reuşita – nu neapărat nesperată, cât mai curând neanticipată – al acestor concurenţi locali, preiau şi ele, din mers, “reţeta succesului”. Dacă e să fim oneşti, va trebui să recunoaştem că nu universităţile mari au fost cele care s-au adaptat cel mai bine pieţei lumii noi, ci cele de provincie, apărute după 1990. Acestea sunt primele instituţii de învăţământ superior care vin în întâmpinarea cererii sociale (la nivel local) şi tot primele care-şi tratează candidaţii ca pe nişte clienţi. Anii aceştia – 1990 – 2002 – sunt cei în care românii descoperă banii şi puterea lor. Or, să fim serioşi, învăţământul a fost în permanenţă subfinanţat şi profesorii (inclusiv cei universitari) au fost asimilaţi unei “categorii defavorizate”. Ei au descoperit banii şi piaţa odată cu taxele şi cu creşterea numărului studenţilor. E banal şi uman că această descoperire s-a transformat, repede de tot, într-o beţie a supralicitării. Indiferent ce se spune astăzi, indiferent cu ce amintiri venim fiecare dintre noi şi cât de mult idealizăm “cei mai frumoşi ani”, onest vorbind, anii aceia au fost cei ai disoluţiei învăţământului universitar în cursuri de masă şi “teste grilă”. L-am uitat oare pe d-l cu 43 de norme? Dar pe cel care câştiga 12 000 de euro pe lună din “activităţi de cercetare”? Probabil că noile istorii ale universităţilor (e acum o modă) îi vor trece sub tăcere, dar şi ei – şi mulţi alţii (cei cu examenele falsificate la Teologie, interlopul care-şi ţinea diplomele printre săbii, etc., etc.) – au fost contemporanii noştri. Cererea de diplome (indiferent de acoperirea lor) şi banul ca intermediar suveran sunt cele care au corupt în adâncime sistemul universitar. Timp de 12 ani universităţile nu au făcut decât “să se adapteze” cererii, reglându-şi – din mers – toată funcţionarea internă în această direcţie. Probabil universitarii erau încântaţi nu doar de rapida lor îmbogăţire, ci şi de sentimentul misiunii îndeplinite: în definitiv nu urbanizau ei o lume înapoiată? Nu treceau luminile cunoaşterii unor generaţii care abia făceau pasul de la societatea tradiţională la cea postmodernă? Nu erau ei intermediarii între Apusul civilizat şi Estul rural? Prinşi în propriile lor fantasme (pe care aveau, în sfârşit, posibilitatea de a şi le stipendia), au pierdut din vedere transformarea – şi ea accelerată – a lumii în care trăiau. Cinci, patru – iar mai apoi trei – ani de facultate (cu “viaţă studenţească” şi cu frecvenţă ocazională, că de aia e facultate) nu fac dintr-un tânăr de la ţară un intelectual urban, ci doar îi dau diploma ce îi deschide calea angajării în oraş. Valul de candidaţi la diplome şi căderea – spectaculoasă – a exigenţelor acestora a avut ca efect nu urbanizarea ruralului, ci ruralizarea urbanului. Tipologiile caricaturale pe care le-am descoperit (fascinaţi sau consternaţi) o dată cu apocalipsa media consecventă introducerii televiziunii prin cablu nu sunt nimic altceva decât ilustrarea acestui proces. E de mirare că toate VIP-urile (politice şi/sau media) au absolvit în chip necesar universităţi şi au făcut tot soiul de specializări (adesea la ani buni după liceu)? Pare ciudată abandonarea limbajului public – format de cultură şi în particular de literatură – şi (re)ruralizarea lui în mediul familial? Creşterea numărului de oameni cu diplome a mers în paralel cu scăderea numărului cititorilor şi avalanşa de “specialişti” a fost sincronă cu dezagregarea completă a industriei, a agriculturii şi a serviciilor. Ne place sau nu, acesta e tristul adevăr: universităţile nu doar au răspuns unei comenzi sociale (care cerea diplome ieftine şi rapide), ci au şi creat lumea în care trăim (şi mare parte din societatea pe care azi o acuzăm). Nu cred că e o simplă coincidenţă faptul că oamenii care conduc multe din “oraşele eşuate” ale României (cele în care infrastructura se degradează mereu şi din care tinerii fug încotro văd cu ochii) sunt tocmai absolvenţi ai universităţilor locale. Frenezia universitară de până în 2008 – dublată de creşterea economică şi euforia aderării – au ocultat realitatea. Dar după începutul crizei ea a erupt brusc şi am descoperit că e mai veche – şi mai adâncă – decât ne imaginam.

În 2002 lumea noastră s-a schimbat profund şi, probabil, ireversibil. Din acel an, la început timid, apoi din ce în ce mai accentuat, a luat avânt o migraţie de masă fără precedent în istoria noastră. Dintr-o dată tineretul rural (pe care prăbuşirea agriculturii îl redusese la simpla subzistenţă) şi cel urban (postindustrial şi, deja, fără şanse de angajare în administraţie) şi-a găsit debuşeul ideal. În definitiv, pe o muncă brută şi necalificată (sau slab calificată) România nu le putea oferi mai mult de 200 de euro. Aceeaşi muncă, în Occident, e plătită de zece ori mai mult. Populaţia neîncadrată în adminsitraţie, cea care nu-şi are aici propria afacere şi cea nepensionară a României a plecat sau visează să plece fără a mai privi înapoi. Ei sunt cei care, despărţindu-se de lumea din care provin, “nu au de pierdut decât lanţurile”. Occidentul s-a temut tot timpul de această migraţie şi de aceea a insistat atât de mult pe condiţiile de competitivitate pentru a-i acorda României – în vederea integrării – statutul de “economie funcţională”. În cele din urmă ni l-au acordat (din raţiuni mai curând politice) dar era limpede pentru toată lumea – inclusiv pentru noi – că nu suntem o economie cu adevărat funcţională. Lucrurile au devenit repede manifeste, odată cu criza economică de după 2008 şi cu creaşterea continuă a numărului celor care părăsesc ţara. În marea lor majoritate aceştia sunt tineri (care oricum se împuţinează anual datorită unei demografii descrescătoare după 1990), ba chiar – punându-i la socoteală pe cei care nu au trecut “bacalaureatul cu camere” – foarte tineri. Era de aşteptat ca universităţile să fie marcate de acest exod. Până în 2002 metropola unui tânăr de la sat a fost municipiul reşedinţă de judeţ sau centrul regional din zona căreia-i aparţinea (şi, evident, capitala). Ca atare spre aceste centre s-a orientat în mod natural spre a-şi face studiile care-i deschideau calea carierei (mai ales a celei administrative). După 2002 metropola poate fi pentru orice tânăr, din orice cătun al patriei, orice mare oraş al Europei. Şi încă ceva: pentru a ajunge acolo îi sunt suficienţi 100 de euro şi pentru a rămâne trebuie doar să muncească (în condiţiile acelei lumi) şi nu nepărat să facă o facultate. În ţară, abia după 2002 au început să se vadă pregnant consecinţele dezindustrializării: o enormă masă de pensionaţi înainte de termen care apasă asupra bugetului (nepermiţând acumularea destinată investiţiei) şi o economie foarte fragilă în care “valoarea adăugată” nu vine din producţie sau inovaţie, ci din vânzări succesive. Criza ce ne-a lovit în 2008 a pus în mod manifest în evidenţă limitele sectorului terţiar: din păcate nu putem fi cu toţii funcţionari de stat (cu venit garantat), nici medici, nici avocaţi şi nici scriitori; ba chiar şi numai vânzători e din ce în ce mai greu să fim. Într-o economie funcţională cineva trebuie să muncească şi în sectoarele productive. Din păcate, în economia noastră trebuie presteze o muncă foarte slab calificată şi, cel mai adesea, foarte slab remunerată. Aşadar, avem pe de o parte un sector al serviciilor cvasi-blocat şi o cerere de mână de lucru slab calificată şi ieftină în ţară, pe de alta un debuşeu onest în Occident al acestei mâini de lucru. La întretăierea lor se află discreditul – din ce în ce mai accentuat – al universităţilor. Căci nici în România – unde posibilităţile de angajare pe un post specializat sunt foarte mici, nici în Occident – unde se poate trăi onest fără diplome, studiile universitare nu mai sunt o necesitate a “vieţii bune”. Şi, ca o consecinţă, presiunea socială în direcţia lor diminuează din ce în ce mai mult. Prăbuşirea ameţitoare a numărului studenţilor – cu o jumătate în 7 ani (adică în doar două cicluri de studii)! – ne-a arătat tuturor o stare de fapt ce dura, în realitate, de două decenii. Nu universităţile s-au stricat în ultimii ani, de când îşi adună tot mai greu clienţii, ci doar au devenit vizibile lucruri pe care le făceau de multă vreme.

Mai înainte de toate, învăţământul universitar românesc fusese reglat de dezvoltarea industrială. Dezindustrializarea l-a lipsit de o finalitate clară şi inteligibilă. Apoi, după ’90, a fost orientat către administraţie. Birocraţia enormă şi, în bună măsură, fără obiect (pe care, tocmai de aceea, şi-l inventează – a se vedea nenumăratele formulare ce inundă toate instituţiile) pe care am descoperit-o după 2008, a fost doar un paleativ de scurtă durată. Tot învăţămâtul universitar e, în ziua de azi, fără finalitate pentru că piaţa celor cu diplome, atâta câtă e ea, e suprasaturată iar funcţionarea universităţilor e guvernată mai curând de inerţie decât de o comandă socială. Inerţia aceasta s-a acumulat în deceniile în care creşterea numărului studenţilor a dus la angajări cu ghiotura şi în care programele de studii s-au umplut de cele mai bizare materii. Astăzi, toată această adunătură pestriţă trebuie să trăiască cumva, dat fiind că – la noi – legile şi regulamentele ori se schimbă peste noapte, ori nu se schimbă deloc. Cele referitoare la conţinuturi fac parte din a doua categorie. Cum suprafaţa bălţii se reduce, dar mormolocii rămân constanţi (ba mai şi cresc), ideea de-a schimba calitatea apei e utopică. Dar s-a inventat totuşi, o supapă de eliberare a pesiunii: cursurile – în mare aceleaşi (în orice caz pe fond, dacă nu şi în titlu, pentru că sunt predate de aceeaşi oameni) – au devenit, graţie răririi studenţilor pe la ore, din ce în ce mai generale. La fel şi programele. Universitatea a ajuns, în sfârşit, enciclopedică. Ideea e simplă: dacă nimeni – în frunte cu profesorii înşişi – nu mai ştie la ce sunt bune cunoştinţele (lipsite de o perspectivă clară pe piaţa muncii), atunci e preferabil ca studenţii să facă mai curând câte puţin din toate căci, la o adică, cine poate spune de ce vor avea nevoie. În primul rând trebuie să facă limbile lumii actuale – engleză şi informatică – apoi varii cursuri generale (“metode şi tehnici”, “introduceri în…”, “sisteme comparate”, etc.) pentru care studenţii nu sunt pregătiţi (cu cunoştiinţele fiecărui domeniu care ar trebui formate în liceu) şi care sfârşesc într-o înşiruire anostă de liniuţe şi puncte în power-point-uri (care, deja, suplinesc cursurile). Dar poate şi acestea sunt prea mult; studenţii cer tot mai multă “practică”, adică deprindere prin contact direct, care se dispensează de orice teorie. Cred că trebuie să fim oneşti cu noi înşine: în ziua de azi, cu rare excepţii (cum ar fi ramurile tari ale medicinei), universitatea nu formează specialişti, ci aruncă pe piaţă diletanţi cu diplomă. Nici firmele – în primul rând cele străine – nu prea sunt interesate de specialişti; preferă pe de-o parte supraveghetorii, pe de alta executanţii unor operaţiuni care sunt bine testate, din punct de vedere economic şi din cel al calcului timpilor, în alte părţi. Pe piaţa internă, cererea cea mai mare e de muncitori necalificaţi/ sezonieri şi de calificări pe care altă dată le ofereau liceele industriale. Şi, bineînţeles, peste tot merg bine vânzătorii. Mitul tânărului genial care face minuni pe calculatorul lui e întru totului asemănător cu cel (al lui Constantin Noica) al absoventului de facultate ajuns într-o gară de sat care reconstruieşte lumea dintr-o valiză de cărţi – şi doar din acelea. O ştim cu toţii: punerea în valoare specializărilor, a creativităţii, a ideilor proprii (termeni care se regăsesc pe toate ofertele de marketing) nu e posibilă decât într-o lume care ea însăşi valorizează cercetarea şi inovarea. Iar cercetarea şi inovarea, în zilele noastre, au nevoie de investiţii pe care România nu şi le poate permite, iar străinii nu sunt interesaţi să le facă aici. Şi studenţii par a se fi resemnat: cei mai mulţi nu mai văd în diplomă un certificat de angajare ci, mai curând o formă de asigurare. Cine ştie cum va fi lumea? Cine ştie peste ce nimereşti, ca ofertă, şi-ţi va trebui o diplomă (oricare, numai diplomă să fie)? Sau, cine ştie, poate într-o zi reia statul angajările, sau se revine la salarizarea diferenţiată în funcţie de studii, ori măcar se iau în considerare la pensie anii de facultate. Dar nimic din toate acestea nu justifică interesul faţă de cursurile adesea serbede, cu atât mai mult cu cât – în lipsă de studenţi şi obligaţi “să-şi facă anii” – universitarii îi trec oricum. În fapt, cu cât prezenţa studenţilor e mai fictivă, cu atât universităţile se descurcă mai uşor: cursurile nu se mai ţin, sau se ţin doar formal, materiile nu se mai înnoiesc, fiecare-şi poate vedea de ale lui – o promovare, o slujbă în administraţie, o mică afacere… Tout va bien. Şi în universitate şi în societate. Singurul lucru care omoară universităţile e faptul că – deocamdată – nu-şi pot afişa cea mai rentabilă afacere, comerţul cu diplome ieftine, la lumina zilei, pe internet şi, din această cauză, le scapă marea oportunitate a timpului nostru. Dar – cine ştie? – poate în scurt timp d-na Andronescu (sau alţi emuli ai dânsei) ne vor explica faptul că e nedrept să obţină diplome doar cei cu bani, cei meditaţi încă de mici, cei care cumpără cărţi, cei dispuşi să plătească şi cursuri facultative, etc. şi că, într-un adevărat stat social, diploma nu e un priveligiu, ci un drept al fiecărui cetăţean. Credeţi că s-ar supăra universităţile? Nu, s-ar adapta din mers acestei noi pieţe care n-ar face decât să continue o tendinţă de două decenii. S-ar indigna societatea? De ce? Dacă-i să fie pe gratis, e bună şi-o diplomă. Poate-o trebui odată – la dosarul de pensie; dar, oricum, banii tot în Occident se fac.

Ştim cu toţii acest adevăr elementar: recolta presupune întâlnirea a trei factori: sămânţa bună, pământul roditor şi ploaia necesară la timpul potrivit. Reuşita unei ţări presupune întâlnirea dintre o mână de oameni devotaţi, o resursă materială consistentă şi o viziune de viitor. Mă tem că aceastea lipsesc deopotrivă universităţii şi societăţii româneşti de azi. Aşa că nu pe culoarul reuşitei alergăm în timpul ce ne-a fost dat.

În rest, suntem cu toţii oameni devotaţi…

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "23 comments" on this Article:

  1. dusu spune:

    lumea a construit intii universitatile,ca apoi universitatile sa ajute la constructia lumii
    poate si autorul sa si puna intrebari personale

  2. Vlad spune:

    Cred ca sunt trei aspecte care impedica formarea unei viziuni: cel uman, cel epistemic si realitatea curenta cu care trebuie sa lucram.

    Omul prin natura lui de organism viu vrea sa supravietuiasca. Pu sa aleaga intre oricefel de factori si supravietuire cei mai multi reprezentanti ai speciei umane vor alege in detrimentul a absolut orice supravietuirea.

    Aspectul epistemic se contureaza in jurul nevoilor umane. Daca cunostintele nu ajung sa satisfaca nevoile primare: de hrana si adapost atunci care este rolul lor ? Ce inseamna specialistul care e rupt de foame si umbla prin gari cu valiza de carti ? Deci cunoasterea trebuie directionata in primul rand pe intelegerea acelor factori care sunt necesari omului. Al doilea aspect epistemic este ignorarea factorului uman in producerea valorilor umane si a satisfacerii nevoilor umane. De ce are nevoie omul ca sa poata sa vada care este rolul lui in lume, care sunt raporturile lui cu realitatea inconjuratoare si deci sa hotarasca avand in vedere nevoile pe care le are de ce abilitati are nevoie pentru a si le satisface ? Scoala educa, intr-o forma foarte incipienta, intelectul … si cam atat. Cunostintele, informatiile care sunt receptionate reprezinta materia prima cu care functioneaza intelectul. Pentru ca ele sa fie transformate in cunoastere e in primul rand necesara o cunoastere a aparatului rational si e nevoie de experiente pentru a valida acele cunostinte si a le transforma in cunoastere.

    Realitatea in care traim se confrunta cu o explozie a informatiilor, din aceasta cauza e foarte greu sa devii specialist pana si intr-un domeniu. Se tinde tot mai mult spre hiper-specializare care de multe ori inseamna un executant care stie sa performeze foarte bine o functie si atat. Viteza cu care se schimba cunostinele face tot mai irelevanta expertiza deoarece aceasta din urma contine tot mai multe informatii care nu mai sunt de actualitate. Globalizarea mareste foarte mult piata muncii si face destul de facila gasirea rotitelor necesare pentru a intretine prin munca si efortul lor acest conglomerat. La nivel uman, asta creeaza lipsa de perspectiva, supravietuirea e garantata tot mai mult de informatia actuala si tot mai putin de expertiza, ori asta duce la conformism, la compromisuri existentiale din partea oamenilor, care tind sa se sacrifice pe altarul informatiei relevante unui context specific si care este decuplata de aspectul uman si de cel epistemic.

    O viziune noua presupune in primul rand intelegerea acestor trei aspecte. Primele doua trebuie conturate inca din ciclul primar, gimnazial si liceeal urmand ca ultimul aspect cel al cunostintelor relevante adica al materialului de lucru sa fie aportul universitatii.

    Structura clasica a sistemului de invatamant nu mai corespunde lumii in care traim, ori o readaptare neinformata poate duce la un dezechilibru si mai mare atat din punct de vedere al valorilor umane cat si din cel al posibilitatii de a pastra o anumita viziune holistica asupra procesului.

    Universitatile finantate de banii publici trebuie sa aiba in vedere rafinarea primelor doua aspecte: cel uman si cel epistemic.

    Universitatile care se axeaza exclusiv pe monetizarea informatiei si capitalului uman ar trebui sa cada in responsabilitatea angajatorului, cu obligativitatea ca ea sa nu fie o conditionare in procesul de angajare.

  3. Andrei George spune:

    Imaginea asta catastrofică- e un pic falsă din punctul de vedere al unei realități inerente. În primul rând- discutăm despre un învățământ ieftin- nu despre diplome ieftine. Un învățământ care să dea posesorului un set de cunoștințe îmbunătățibil- aici sau aiurea. Nicăieri în lumea asta- poate cu excepția unor școli profesionale foarte dedicate- nu se face învățământ cu adresă directă. Am văzut zilele trecute un material din UK care prezenta acest lucru- și acolo ca și la noi absolvenții se descurcă. Degeaba ai terminat business management dacă ai oferte doar la ghereta cu hamburgheri.
    Durerea cea mare stă în inerția universităților. Te împiedică cineva pe tine- universitate din orașul X- să mergi la liceul din orașul X și să-i soliciți să trimiți studenții la practică ? Idem la administrația publică ? Te împiedică cineva pe tine să faci copy/paste la un manual valoros- și să-l transformi în notițe de curs care să crească plusvaloarea educației ? Te împiedică cineva să prospectezi piața în domeniul tău- hai să zicem în Austria- și să-ți adaptezi corespunzător educația ? Așa cum nu te împiedică nimeni să încerci- eventual nu singur- să explici studenților că trebuie să acorde un grad de atenție corespunzător cursului X pentru că altfel nu câștigă ei, nu tu profesor.
    Din păcate am adoptat cu toții în cor ciclul Bologna- și nu suntem în stare să scăpăm de el. Mi s-ar părea normal ca orice fel de facultate și specializare să-și propună de la început niște obiective interesante pentru viitorii absolvenți , să-și dezvolte o structură curriculară care să le permită să realizeze aceste obiective și după aceea să pună oferta pe masă- pentru că în final, hai să nu ne fie rușine de cuvânt- VINDEM educație. Nu e nimic rușinos dacă-ți faci treaba cum trebuie iar studentul tău, ajuns absolvent- va fi în stare să se angajeze vânzător de covoare persane la Hamburg- să zicem. Fiind capabil să obțină postul și să apeleze după la un masterat- la o universitate din Hamburg- sau aiurea. Altfel genul ăsta de viziune catastrofică nu e eficient nici măcar la puiul cu capul tăiat care se mai învârte un timp după coadă. O universitate- orice universitate- are puterea de a face schimbări- sau dispare. Orgoliile locale care au făcut să înflorească facultăți de te miri ce la Petroșani sau Târgu Jiu trebuie să cedeze. Iar ceea ce rămâne trebuie să se descurce- pentru că nu suntem pui c ucapetele tăiate- ci universitari.

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatii. Ce ne impiedica sa facem lucrurile de care vorbiti? Un singur lucru (celelalate putand fi toate modificate), dar esential: faptul ca se castiga bine – mai ales la varf – si fara a face aceste lucruri. De ce sa vreau sa tin cursuri vii si pasionante daca castig la fel trimiteandu-le studentilor “un material” “pe forum” si nemaitrecand, apoi, pe la ore? De ce sa ma ocup eu de studenti in loc sa se descurce ei (si nu e mai bine sa invete sa se descurce de mici)? Indiferent ca eu o fac sau nu o fac, sunt retribuit si taxat la fel. Pe “functionarul superior” care ma ia la rost nu il intereseaza decat hartiile. De ce sa fac altceva decat hartii? A, nu mai am studenti si ma dsfiintez. Dar asta e tot problema statului – cum e cu disponibilizarile din educatie? Pai daca-mi fac ceva ii dau in judecata si castig la sigur. Nu va suparati, rationamentele acestea abnorme sunt mult mai raspandite decat am crede noi. Experienta m-a invatat un lucru de baza: oamenii nu vor sa aibe initiative si sa faca schimbari (asta cerand, mai ales in lumea noastra, un enorm efort); oamenii vor doar sa-si incaseze banii cu un minim efort (si in rest sa-si vada fiecare de ale lui). Din pacate, genul acesta de optica se trasmite si studentilor (de asta trec din ce in ce mai rar pe la cursuri). Drama universitatii romane de azi e aceea ca – indiferent de programa – e teribil de batranicioasa.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

    • elena spune:

      Mai ar fi o explicație – recunoașterea de către angajatori a calității respectivei universități.
      Studentul nu vrea doar să aibă o instruire adecvată pieței din Austria, vrea mai întâi să-i fie recunoscută ca atare respectiva instruire.

      Poți să înființezi – să zicem la Simeria – cea mai serioasă universitate. Cu laboratoare performante. La fel de exigentă în ce privește admiterea, predarea, examinarea ca Stanfordul. Vor avea studenții absolvenți din Simeria aceleași șanse cu cei de la Stanford? Mă îndoiesc.

      Un coleg de serviciu de-al lui taică-meu a făcut economii crâncene și și-a trimis copilul la școală în Austria. Nu pentru că i s-ar fi părut că ecuațiile sunt mai șmechere în Carinthia, ci pentru că diploma obținută acolo chiar are valoare.

      • Andrei George spune:

        Angajatorul din România- cu unele excepții- e la fel de zuzu cum sunt și universitățile. El n-are un plan inteligent de dezvoltare măcar pe 5 ani- vrea doar să obțină profit. Am avut ocazia să țin niște cursuri la o mulținațională puternică- în Ploiești. I-am întrebat dacă au vreo legătură cu cei de la Institutul de Petrol și Gaze (culmea că angajatorul își desfășura activitatea în acest domeniu)- mai ales că cei de la universitatea tehnică pregătesc niște specialiști excelenți- care-și găsesc locul în orice uzină de proces de pe glob. Mi-au zis că nu se gândiseră la asta…
        ”Recunoașterea” diplomei de către angajator este o poveste frumoasă- dar totuși o poveste. Junele absolvent trebuie să poată să se descurce pe o piață concurențială, să fie învățat să se descurce și să fie antrenat să se descurce. Câți dintre absolvenții de orice specializare sunt capabili azi 2015 să dezvolte un proiect- cu tot ce presupune un proiect- prin care să convingă un beneficiar- orice fel de beneficiar de la o firmă și până la o catedră de facultate- să le permită implementarea acelui proiect ? Nu e știință atomică- e doar înțelegerea lumii în care trăim și acțiune pro-activă.

      • iosiP spune:

        @elena,

        Nu angajez pe baza de diplome (cel mult resping pe baza de diplome), angajez pe baza de cunostinte in domeniu, inteligenta si capacitate de integrare in colectiv. Altfel spus, un absolvent al facultatii din Plescoi (!) are tot atatea sanse ca un absolvent de UPB, iar unul de SH nici macar nu este chemat la interviu(ri).

  4. Mihai_ spune:

    Am absolvit in 2000 o facultate din domeniul IT&C . Din generatia mea, 8 colegi din 75 s-au angajat in specialitatea absolvita (am prins criza dotcom-urilor si tocmai se inchisesera foarte multe firme).

    Anul trecut a trebuit sa realizam o statistica despre situatia angajarii absolventilor. 80%-90% (depinde de generatie) lucreaza ca ingineri cu salarii mai mari decat ale unui sef lucrari (cei cu 2-3 ani experienta au salarii mai mari decat ale unui conferentiar).

    Fata din generatia din 2000, s-a modificat in special dotarea laboratoarelor si aplicatiile de laborator.

  5. Ela spune:

    Remarcabil text!
    Cred ca numai un veritabil umanist, un om pasionat de soarta acestei culturi românesti in putrefactie, poate fi in masura sa-si exprime, pudic si cu demnitate, suferinta produsa de spectacolul distrugerii sistematice a obiectului pasiunii sale…
    S-au spus multe in acest text, a sublinia sau a adauga ceva, mi se pare inadecvat si chiar pretentios…nu o voi face!
    Ceea ce resimt acum, dupa ce am citit, cu emotie, aceasta exceptionala marturie, s-ar rezuma la atat : românul de buna credinta nu este vinovat,deoarece nu el a inceput istoria, si nici inocent, pentru ca o continua…

  6. Alexandru spune:

    Nu ati mentionat deloc cercetarea printre activitatile universitatii. Sunt, desigur, constient ca in Romania cercetarea este 0 dar cand descrieti lucrurile asa cum ar trebui sa fie macar o mentiune ar trebui facuta in acest sens. De fapt, doctoratul in sine presupune o activitate de cercetare si este o parte esentiala a activitatii universitare. Daca nu mentionati deloc cercetarea, implicit recunoasteti ca valoarea adaugata a doctoratelor pentru societtea romaneasca este nula.

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatie. E corecta. Nu am mentionat cercetarea dintr-o ratiune simpla: cred ca toata activitatea universitara ar trebui sa fie una de cercetare. Predarea nu consta in reciatrea unui manual – pe care, azi, il poate avea oricine – ci in prezentarea si dezabaterea problemelor si rezultatelor muncii fiecaruia (student si profesor). Cred ca tocmai acest mod de-a proceda ar face distinctia dintre universitate si scaoala generala. Cercetarea e universitatea insasi, nu o ceva adaugat acesteia din ratiuni administrative.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

  7. Excelent articol, ca de obicei. Problema e ca readucem discutia in punctul de la care o pornisem – dupa analizele tale asupra modului in care universitatile au devenit rebuturile de azi, eu veneam sa concentrez atentia asupra modului in care, in fapt, societatea romaneasca in care traim a adus universitatile in halul in care sunt ele azi. Aici ar fi doua directii de explorat: o directia care insumeaza efectele pe care distorsiunile societatii actuale le-au avut asupra universitatilor de traditie si o a doua care priveste crearea masiva de universitati noi dupa 1989, pe fondul unei (aparente) lipse de locuri pentru doritori in cele din prima categorie. In plus, atingeam tangential problema relatiei concurentiale dintre cele doua categorii de universitati, in lipsa unui mecanism eficient de control al standardelor de predare si cercetare, care a fortat universitatile de traditie sa se “adapteze”, asa cum spui tu, Mihai, cu efecte distructive asupra universitatilor de traditie.

    Sigur, multi ar putea obiecta ca aceasta discutie e una de gen “oul sau gaina” si nu are, oricum, vreo importanta. Personal, cred ca a stabili cu precizie relatia de cauzalitate e relevanta, pentru ca o cale de iesire nu e posibila pana nu reusim sa intelegem cu acuratete cum am ajuns aici. Pana nu intelegem modurile (multe si perverse) in care disfunctionalitatile societatii romanesti actuale (cand spun actual ma refer la perioada post 89) au cancerizat universitatea ca institutie, dincolo de optiunile personale ale unora (multora?) dintre profesori, de a-si lua doar lefurile (asa amarate cum erau) fara a mai presta vreun serviciu de calitate studentilor lor, pana atunci ne va fi imposibil de a gasi si o cale de iesire din mocirla sistemica existenta.

    Repet, nu pledez pentru a arunca vina (integral) pe societate si a scuza universitatile si pe universitari de carentele monstruoase ale educatiei superioare romanesti (in ciuda insinuarilor unora dintre comentatorii articolului meu). Dar, deformatie profesionala, nu cred ca poate fi identificata o solutie (sau un pachet de solutii, mai realist) de iesire din situatia data atat timp cat situatia in sine nu este pe deplin si in adancime inteleasa – si ma refer aici la legaturile subtile, complexe, adevarata retea de canale de circulatie in ambele sensuri, dintre universitate si societate in lumea romaneasca (si nu numai – universitatile se gasesc in situatii dificile peste tot in lume, odata cu schimbarile majore de paradigma a educatiei si cercetarii din ultimii 15 ani).

    Cand ai mase de studenti care nu participa la cursuri, indiferent de nivelul acestora, si la nicio alta activitate, curiculara sau extracuriculara (pentru ca pur si simplu nu-i intereseaza decat sa-si ia patalamaua si sa plece), cand ai o lume de afaceri care se plange constant de lipsa de pregatire a absolventilor dar refuza orice implicare sistematica in gasirea de solutii si sprijinirea universitatilor in implementarea lor, cand, in fine, ai un sistem de guvernamant imbecil cu metoda si total dezinteresat de viitorul acestei tari, chiar credem ca universitatile singure se afla la originea mizeriei in care se afla si ca, doar prin ele insesi, vor putea gasi o cale de iesire?

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Corect! Suntru totul de acord. Problema e aceea ca universitatea se degradeaza ca parte a societatii, nu ca si Castalie independenta de aceasta. Si, intr-adevar, impulsul surparii vine din social: pe de o parte distrugerea industriilor (care reduce gradul de complexitate al lumii noastre si o intoarce in timp), pe de alta ascensiunea banului (care se substituie aproape oricaror altor mediatori sociali). Ar fi putut universitatea sa le reziste? In masura in care ea, ca institutie, si membrii ei, ca oameni, sunt parte a socialului ce se transforma, cred ca nu. Dar cred ca cel putin un lucru ar fi putut face: sa caute sa inteleaga ce anume submerge lumea noastra. Ceea ce e uimitor pentru mine nu e felul in care s-a miscat lumea noastra, ci lipsa de interes, cea de analiza si cea de intelegere (la nivel academic) a acestor mutatii. Cred ca, orice am spune, slaba expertiza asupra lumii de azi si asupra propriei ei dinamici cade in seama mediului de studiu si decercetare. Copy-paste-ul nu e doar o infractiune, ci si o boala (degenerativa) care ne afecteaza – tuturor! – capacitatea de atentie si de intelegere a realului. De asta cred ca e si posibil, si necesar ca anumite lucruri sa se schimbe in universitati – oricare ar fi pretul acestor schimbari (si va fi unul ridicat). In ceea ce priveste societatea, cred ca lucrurile vor merge mult mai greu. Mi se poate obiecta ca – devreme ce am argumentat ca universitatile au contribuit la schimbarea in rau a societatii – pot, la fel de bine, contribui la schimbarea ei intr-o directie buna. Sa speram. Dar nu cred ca universitatile pot, de unele singure, intitia reindustrializarea tarii, functionalizarea (si responsabilizarea) birocratiei, culturalizarea populatiei, etc. Acestor lucruri li se spune astazi “politici de stat” sau “strategii nationale”. Parerea mea (dar e o simpla parere) e aceea ca azi nici macar statul nu e in masura sa sustina asemenea politici. Doar un efort agregat al unor institutii cheie (intre care universitatile), beneficiind de sustinerea (inclusiv financiara a) statului si de imboldul constant al insttitutiilor europene si, in plus, desfasurat pe termen lung, poate devia intr-o directie mai buna inertia lumii romanesti de azi. E posibila aceasta conjunctie? Nu stiu. Dar imi spun ca stramosii nostri de la ’48, din 1918 si din’90 au crezut in ea. Poate ca rezultatele nu au fost pe masura sperantelor lor, insa – in mod cert – dupa fiecare din aceste momente lumea noastra s-a schimbat semnificativ fata de felul in care arata mai inainte. Poate ca merita sa incercam si noi. Si, in aceasta incercare, rolul universitatilor ar fi imens. Ele pot fi sau “ochii deschisi” ai constiintei noastre, sau “somnul ratiunii” natiei. In clipele mele de optimism imi imaginez ca moneda e inca in aer si nu a cazut, definitiv, cu partea care ne condamna la vedere.

      Mihai Maci

  8. mihai spune:

    Dl Maci,

    Felicitari pentru articol!

    Daca puneti vreo doua articole din aceastea cap la cap puteti sa publicati o carte.

    Cred ca este extrem de grav sa se vehiculeze idei de genul:

    1. cum e lumea, asa e si scoala. adica universitatile sunt cam tot ca si societatea.
    2. universitatile livreaza la calitatea pe care o cere societatea.

    Ideea nr. 1 blocheaza orice initiativa de progres. Este folosita de dobitoci care au interes sa blocheze progresul. Cand societatea civila pune in discutie calitatea proasta a parlamentarilor si nevoia de a avea parlamentari de calitate mai buna, grupurile de interese meschine vin exact cu aceasta idee si blocheaza totul: parlamentarii sunt produsul societatii. Haideti sa nu folosim aceasta idee si la universitati.

    Ideea nr. 2 este total gresita si porneste de la persoane care gandesc ingust. Si care nu sunt campioni ai perfectionarii. Porneste de la persoane provinciale, care se scalda in balti mici si nu au ambitii sa innoate in Ocean.

    Dupa cum putem constata cu totii, romanii obisnuiti, fie ei capsunari sau programatori, s-au internationalizat mult mai repede si mai bine decat institutiile romanesti (inclusiv decat universitatile). Asadar, ei incearca sa se adapteze la ce cere societatea globala, nu numai la ceea ce cere societatea romaneasca. Standardele din Germania, UK, Spania, SUA sunt mult mai inalte. Romanii obisnuiti care vor sa plece in aceste tari vor standarde mai ridicate. Dar ce sa faca, universitatile noastre nu le ofera educatie la acele standarde. Deci, cerere exista. Ce nu exista este valoarea profesorilor universitari romani de a oferi calitate in universitati.

    Deci, stati linistit, daca universitatile din Romania ar oferi calitate de nivel Harvard, absolventii nu si-ar mai bate capul cu patronii din Romania care nu apreciaza calitatea, ci si-ar gasi locuri de munca in piata globala pe sume de peste 100,000 de euro pe an.

    Problema nu este ca nu se cere educatie de calitate. Problema este ca profesorii universitari din Romania nu sunt in stare sa ofere ei educatie de calitate. De aceea cei mai buni dintre ei pleaca in Europa de Vest sau in Statele Unite.

    Mai am inca o oservatie: ce propuneti? Citesc artiolul acesta lung al dvs. Dar care e ideea? Care este solutia? Cum trebuie reproiectat invatamantul superior romanesc? Ce va impiedica sa faceti din universitatea dvs o universitate ca Stanford? Va impiedica Ponta? Nu cred. Lui nici nu ii pasa de universitati.

    • Andrei George spune:

      Dle. Mihai, stăpânindu-mi orice intenție parodică- o să vă răspund :1. cum e societatea- așa e și mediul universitar- și exact la fel sunt și instituțiile democratice. Orice fel de logică de doi bani vă poate spune asta- dintr-un motiv foarte simplu- toți funcționăm într-un context foarte clar definit. Ar fi perfect să putem aduce marținei să predea la Universitate- dar dacă n-avem un grup țintă de marțieni- din care să putem alege- ci doar oamenii dintr-un anumit areal geografic- asta e. Mai mult- au grijă cei din SUA, etc. să-și pregătească oamenii lor- a-ți imagina o utpoie în care vreo universitate din România va pregăti la nivelul Harvard-ului- ca să obțină ce ? – înseamnă că aveți prea mult timp liber la dispoziție.
      Nouă ne trebuie universități decente la un nivel mediu din Europa. Când o să le avem pe acelea- putem să ne gândim și mai departe.

      • mihai spune:

        Stimate domn,

        Nu pot sa fiu de acord cu aceasta idee “cum e societatea- așa e și mediul universitar”. O sa va explic de ce.

        Opinia mea este ca universitatile Oxford si Cambridge sunt cu mult peste media din societatea britanica. Si ca universitatile MIT, Stanford, Harvard sunt cu mult peste media din societatea americana. La fel si in Franta.

        O trasatura a acestor universitati este ca oamenii din ele incearca mereu sa faca universitatile lor sa fie peste nivelul din societatea lor si mai incearca sa fie cele mai bune din lume. Pentru asta aduc chiar si romani, kenieni, pakistanezi, indieni ca sa predea in aceste universitati, daca sunt mai buni decat cetatenii acelor tari.

        Deci, exista un efort sistematic de a crea niste bijuterii. Ei nu isi creaza constrangeri imaginare si nu incearca sa fie numai la nivelul societatii lor.

        In cazul romanilor, ca societate probabil ca suntem una dintre cele mai prost educate ale Europei si ca asa am fost in ultimii 2,000 de ani. Deci, nivelu societatii este foarte jos. Nu are niciun rost sa punem constrangerea imaginara ca universitatile romanesti sa fie la acelasi nivel cu societatea.

        Cand analizezi optiunile strategile ale unei universitati romanesti mai rasarite sa presupunem ca avem 100 de optiuni strategice. Daca se pune constrangerea imaginara ca universitatea trebuie sa fie la nivelul societatii, 90 din cele 100 de optiuni au disparut.

        Mediul universitar romanesc, dar si societatea noastra in ansamblu, trebuie sa gandeasca ambitios si sa elimine constrangerile imaginare autoimpuse.

        Stimate domn, va dau alt exemplu. Societatea romaneasca este terminata de cancerul coruptiei. Asa nu este de ieri sau de azi, ci de 200 de ani. Daca am gandi ca procurorii sunt la fel de buni ca societatea romaneasca, DNA-ul si rezultatele lui recente ar trebui sa nu existe. Dar, spre fericirea noastra, la DNA exista niste oameni care nu isi pun constrangeri imaginare si care incearca sa faca o institutie cu mult peste media societatii romanesti. In ultimii ani se pare ca au reusit. Deci, dupa acelasi model, ar fi nevoie si de niste oameni similari in universitati.

        Ar fi nevoie de niste romani care nu se marginesc la asi imagina cum sa faca universitatile romanesti sa fie macar la dedia eduropeana. E nevoie de niste oameni indrazneti care descompun universitatile Oxford si Harvard in “componente”, asa cum ai descompune o masina, inteeg cum functioneaza acele mecanisme, si proiecteaza niste universitati romanesti pornind de la ideea ca trebuie sa fie cele mai bune din lume. Problema nu este in nici un caz de resurse in Romania. Problema este educatia mizerabila si lipsa curajului.

        • Andrei George spune:

          Domnule Mihai, dumneavoastră vehiculați niște generalități. Și din păcate și niște generalități greșite. Hai să le luăm pe rând:
          1. Orice profesor- nu din România că despre aceia spuneți că sunt proști- dar și din Marea Britanie sau SUA v-ar spune că pentru a avea 1-2 universități de top trebuie să ai o masă de universități decente- și ca să vă dau exemple din Marea Britanie UMIST-ul, Loghborough-ul sau Universitatea din Exeter- despre care la noi nu se prea spune nimic. Acuma întreb și eu- ce-ar fi mai rezonabil ? Să investim foarte mult în încercarea zadarnică și absurdă să avem 1 Oxford românesc- sau să investim să ne ridicăm universitățile la nivelul celor ”de zi cu zi” din Austria- să zicem ?
          2. Poporul român a fost educat destul de bine până în 1990. Atunci se făcea școală- și lucrul ăsta nu poate fi contestat. La Oxford, Harvard sau unde doriți dvs.- paradigma este orientată spre învățare- nu spre personalitatea individuală a studentului X. La noi s-a băgat prostia cu paradigma orientată către elev- și s-a pierdut imediat caracterul meritocratic al sistemului.
          3. ”Descompunerea” de care vorbiți este inutilă. Știm cum funcționează astfel de universități- dar așa cum v-am explicat la punctul 1- nu merită investiția.

          • mihai spune:

            Stimate domn,

            Despre ce investitii vorbiti? Cladirile exista, bancile exista, studentii vin cu laptop de acasa. Nu este o problema de bani, ci de strategie si organizare. Uitati-va la unii oameni din conducerile universitatilor ce venituri au in fisele fiscale.

            Resursele exista in Romania. Atat ca sunt folosite foarte prost.

            De ce resurse mai aveti nevoie sa pentru o facultate care scoate programatori sau jurnalisti sau economisti, profesori, etc? E nevoie de niste profesori seriosi, de reguli, organizare. Sunt profesori romani la cele mai bune univertitati din lume care ar veni si gratis sa predea vara in Bucuresti. Dar nu numai ca nu ii cheama nimeni, ii mai si alunga atunci cand incearca sa faca ceva bun aici.

            Cu aceleasi resurse care exista in Romania azi, nu are sens sa faci universitati mediocre daca poti sa le faci foarte bune.

  9. mihai spune:

    As mai avea cateva intrebari pentru cei din Romania care se cred profesori universitari.

    Voi stiti ca in Statele Unite copiii sunt antrenati la scoala sa citeasca la viteze diferite? Sunt invatati sa citeasca si mai lent dar profund, dar si la viteza foarte mare. Voi v-ati pus vreodata o astfel de problema destul de primara in Romania? Mie nu mi-a aratat niciun profesor ideea aceasta in 18 ani de studii in tara.

    Voi stiti ca in Statele Unite copiii sunt invatati cum sa scrie un articol si ca sunt pusi sa repete redactarea de articole pana stiu pe dinafara cum se face un articol bun?

    Voi stiti ca un articol trebuie sa aiba o anumita structura?? Daca stiti, cum se face ca articolele profesorilor din Romania sunt ca o varza de Bruxelles?

    Voi, profesorii din Romania, care va dati cu parerea despre invatamant, ati citit vreo carte care prezinta instoria vreunei universitati de top? Sau cititi tatele din Libertatea si apoi va dati cu parerea despre universitati?

    Voi profesorii din Romania stiti ce inseamna strategia unei universitati? Cu ce difera strategia unei universitati de strategia unui butic?

    Ati citit vreunul dintre voi o carte ca asta? http://www.amazon.com/Tracking-Strategies-Towards-Strategy-Formation/dp/0199228507/ref=la_B000AQ1IH8_1_15?s=books&ie=UTF8&qid=1434626140&sr=1-15&refinements=p_82%3AB000AQ1IH8

    Un capitol al cartii descrie strategia in timp a unei universitati de top. Celelalte capitole prezinta strategii ale altor organizatii. Deci, daca ati pune mana pe carti serioase, ati invata si cu ce difera strategia unei universitati de strategiile altor tipuri de organizatii.

    Voi, profesorii din Romania, stiti ca salariile v-au crescut in ultimii 15 ani de peste 7 ori daca ca voi nu v-ati imbunatatit calitatea deloc in acesti ani? Pai daca voi nu produceti mai mult si mai bine decat in anul 2000, nu inseamna ca exista alte categorii sociale care produc mai mult si care va dau si voua din ce produc ele. Si va tin in spate.

    Cand terminati cu plansul si cand incepeti sa generati niste solutii?

    • Simina spune:

      Dincolo de tonul taios, aduceti in discutie lucruri despre care nu s-a mai vorbit pana acum. Daca cineva are curiozitatea sa citeasca “Analele” sau “Buletinul..” universitatilor noastre va vedea ca mare parte din universitarii nostri nu stiu sa scrie un articol stiintific. Dincolo de greselile de gramatica si ortografie (pentru care exista scuza “…nu am studiat engleza in scoala”) continutul stiintific este echivalent cu cel al unui referat de nivel de preuniversitar. O alta parte (tot mare) nu stie sa citeasca un articol intr-o limba de circulatie, fie chiar si engleza. Paradoxal insa, reusesc sa scrie in aceste limbi. Exista chiar si un procent de oameni care nu stiu ce inseamna un articol stiintific dar asta nu-i impiedica sa scrie. Si cu astfel de publicatii se promoveaza in Romania de azi la conferentiar si profesor universitar

  10. Lia Sertcu spune:

    Romania- O tara care e cu josul in sus la capitolul universitati.
    1. universitatile de stat( finanatate de stat) sunt prea multe
    2. facultati create de dragul de a exista fara nici o utilitate pe piata muncii( gen stiinte politice, comunicare, management, business, etc)
    3. banii aruncati de poporul roman pentru ca niste caste (zise de profesori universitari) sa-si faca mendrele si sa se imbogateasca fara nici un merit
    4. foarte putine mai sunt facultatile care au profesori competenti. procentul incompetentilor tinde sa depaseasca 80% in mai toate facultatile
    5. selectia universitarilor este deficitara si de desfasoara pe baza de interese personale, familie, cumetrii, amante, amanti, rude apropiate, colegialitati la schimb de interese
    6. concursurile de titularizare pe posturi universitare sunt pur formale si de desfasoara doar pentru favoriti,neexistand practic nici o concurenta
    7. 80% din cei care ocupa posturi de asistent, sef de lucrari-lector, conferentiar si chiar profesori ar fi zburati din prima daca s-ar organiza concursuri pe bune
    8. doctoratele sunt un sport de masa, nu incurajeaza nimic, nici creativitatea, nici originalitatea, cele mai multe fiind plagiate cu variatiuni
    9. Cu banii cu care sunt platiti acesti universitari Romania poate face autostrazi, locuinte, infrastructura, industrie, ramuri aducatoare de profit si bunastare
    10. masificarea si devalorizarea invatamantului superior romanesc este opera tovarasului Andrei Marga, guru infiintarii de universitati pe banda rulanta
    11. stiintific vorbind universitatile romanesti nu produc mai nimic valoros, la toti indicii situandu-se sub o universitate de loc 800
    12. universitatile romanesti sunt fabrici de nonvalori pentru societate care inghit bugete uriase de la stat si scot someri cu diplome care nu valoreaza doi bani
    13. datele vorbesc de la sine si dupa raportul numar de studenti -calitate
    De pilda UBB are peste 45000 de studenti, Harvardu 11500 in anii cei mai aglomerati, Cambridge-ul cam tot pe acolo pana in 12000 de studenti, asta ca sa luam ca termen de comparatie doar varfurile
    14. la dimensiunile si nevoile Romaniei ar trebui sa existe 3 hai cel mult 4 centre universitare puternice cu nu mai mult de 3-500 de studenti pe universitate, selectati valoric dupa cel mai exigent sistem de admitere si un corp universitar recrutat in mod identic pe criterii autentice de competenta
    15. la ce duce sistemul lui Marga, brevetat dupa modelul american la gramada? la drame, la incompetenta, la saracie, la malpraxis, la moarte

  11. mi spune:

    S a spus la tv ca ar trebui sa avem o universitate la 1 milion de locuitori si ar trebui sa avem 18 dar nu sunt, cand se vede ca sunt mult mai multe.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)