Cumetria bate axiologia

Cultura română a fost şi este clientelizată, parohializată pînă face din poet/scriitor/filosof un moft şi din valoare o bîrfă. E simptomatic faptul că în spaţiul nostru cultural sînt acceptate mult mai uşor spiritele bahice decît cele strict academice, după cum cele rebele, iraţionale sînt preferate celor raţionale, profunde. Mistica bate detaşat raţiunea, subiectivismul triumfă voios împotriva oricărei obiectivităţi, părerea surclasează lejer argumentul. Viciile şi unele inconsecvenţe de caracter produc instantaneu o oarecare simpatie, rigoarea, cultura înaltă şi rectitudinea morală produc în mod reflex adversitate, ură. Pe un fond al delăsării arogante şi al îndobitocirii vesele, în afara oricăror criterii de valoare, ajungem să apreciem leşinaţi de încîntare veleitatea şi să ignorăm semeţi autenticul. Devenim competenţi în neesenţial şi vizionari în banalităţi. Măscăricii umplu abundent scena, colecţionează entuziast avantajele falsului succes, umbrind cu dizgraţia lor diferenţele care i-ar putea strivi. Se uită în ceaţa propriei oglinzi doar pentru a vedea zei. Numai că zeii nu locuiesc în suflete chircite şi în cuvinte boante.

Mediul cultural digeră bine mediocritatea şi face indigestie la valori. Cultivă cu sîrg minoratul şi elimină, într-o veselie, excepţiile. Îi scapă doar valorile pe care nu le poate deturna, manipula şi supune, cele care nu ţin pasul falsei ierarhii, cele care se retrag în labirintul propriei singurătăţi. Cultura, literatura au devenit doar anexe de lux în acest joc risipitor cu limbajul, cu dimensiunile joase ale umanului. Nu ne mai apropie diferenţele binefăcătoare, ci ne unifică josniciile comune. Nu mai ştim extrage binele din rău, ci contrapunem răul personal oricărei forme potenţiale de bine colectiv. Chiar şi în scris, ne întîlnim mai mult în ceea ce dezbină, în solidarităţi non-valorice, dezonorante. Mobilizăm uri şi invidii acolo unde ar trebui să activăm doar indiferenţe civilizate, dacă respectul nu îl putem practica. În scris, admiraţia pentru cei mai buni rămîne un semn sigur al valorii proprii. Mai trebuie să treacă ceva timp pînă cînd vom şti să punem şi ceva demnitate la temelia culturii, pe lîngă talent şi vocaţie, nu doar zorzoanele unor cuvinte. Să cazi, în scris, chiar în capcana a ceea ce critici, să exulţi în minoratul ideilor altora, să faci slalom academizant printre citate, iată performanţa scripturală a unora. Să fenomenologizezi la limta de jos a limbajului, să corupi absolutul gîndirii cu cîteva poncife de ocazie, iată filosofia de succes a prezentului. Oscilăm atemporal între anecdota spumoasă şi butada mistică, între lirismul lăcrămos şi o viziune existenţială provincială. Invocăm metafizicul mai mult în defulări, imprecaţii şi anateme, mai puţin în abordări şi incursiuni filosofico-teologice. Poetizăm oracular devenirea, privim mioritic cerul culturii, doinim postmodern în pustiu. Forţa unei idei este dată de numărul celor care o susţin, nu de profunzimea sa ontologică. Trist este faptul că şi persoane aparent onorabile intelectual se pretează la această hedonistică a delăsării şi duplicităţii. Avem mai degrabă, cu firave excepţii, o critică de parastas, nu una de adînci incursiuni structurale, de ample deschideri ideatice, de mari profunzimi hermeneutice. Originalitatea şi excursul de adîncime pălesc instantaneu în faţa sprintenelii clientelismului canonizant. Tot soiul de fleacuri, monumentalizate prompt de foiletonistica de colportaj, surclasează cărţi care nu au altă vină decît aceea că sfidează în mod flagrant precaritatea culturală a unora. Mai nou, se practică vîrtos o critică de parvenire. Se scrie despre cîte unul mai influent, mai bine plasat în ierarhia literară, în perspectiva unei minime „revanşe”. Se scrie doar la comanda imperativă a propriului interes, într-o perpetuă cumetrie duios-mafiotică. În scris, ratarea şi frustrările nu nasc critici, ci doar cîrcotaşi pe marginea lui. Avem critici literari care nu pricep mare lucru din arhitectura şi structura metalingvistică a poeziei actuale. Nu pot trece de unele lexeme facile, de versuleţele vag-biografice, de eufonia săltăreaţă, de expresionismul soft, mărginindu-se la comoditatea ghiersului clasic. Suferă de fascinaţia unui retard poetic. Pot înţelege ceva doar cu condiţia de a deforma totul în ceea ce ştiu. Nu poţi scrie despre un text dacă nu îi poţi fi, măcar parţial, coautor. Înţelegem pe măsura potenţialei creativităţi. Pe de altă parte, mă gîndesc la criticul literar ca la un ins care trebuie să plîngă (sau să rîdă) la prea multe înmormîntări editoriale. Multe reviste (căci aici se joacă, în primă instanţă, prezentul şi viitorul literaturii) sînt doar mici feude ale redactorilor şi apropiaţilor, din care îşi tranzacţionează poziţiile literare. Se folosesc de acestea doar ca trambulină pentru propriul scris. Din păcate, ierarhiile literare actuale sînt reglate după acest fals şi, de multe ori, imoral troc. Există un soi de criticaştri care se hrănesc sprinţar din literatura mediocră şi care se fac că nu văd (sau că nu le place) ceea ce le depăşeşte puterea de înţelegere. Se manifestă un etern determinism biunivoc: literatura proastă îşi creează organul critic în care îşi priveşte, leşinată de încîntare, infirmităţile; iar critica e mîndră nevoie mare de bălmăjeala hagiografico-lingvistică aplicată constant acestor reziduuri psihologice, acestor interminabile elucubraţii. Şi aici o mînă (pseudo-critică) spală pe alta (pseudo-literară) şi, împreună, obrazul cam îngroşat.

Spune-mi în ce revistă publici ca să-ţi spun despre cine vei scrie, poate suna sloganul vajnicei noastre cumetrii critice. Sau despre cine nu se va scrie, nici în ruptul condeiului. Cine trebuie ocultat pentru a nu conturba ierarhiile prestabilite de criticaştrii omnipotenţi. Mătăniile dezgustătoare făcute celor ajunşi pe vreo cracă a ierarhiei literare, în dispreţul flagrant al valorii tot mai însingurate, ne aruncă nu doar în mocirla inculturii, ci şi în cea a inumanului. Să faci şi din scris o simplă mîrşăvie rentabilă rămîne ultima josnicie comisă la adresa spiritului, una care transformă instantaneu condeiul în ciomag. Tot soiul de veleitari căpătuiţi întreţes o cabală a tăcerii în jurul cărţilor care le sfidează inteligenţa, le developează nevertebralitatea culturală şi morală. Incultura ţanţoşă dă, în mare măsură, tonul „spiritual” al momentului, face şi desface meandrele falselor ierarhii, aruncă în derizoriu orice valoare concurenţială. Critica improvizată tămîiază rentabil aceleaşi condeie, care confirmă în mod reflex comoditatea şi hedonismul orizontalităţii, într-un perpetuu ping-pong encomiastic. Tot ceea ce nu intră în această taxonomie procustiană este destinat generos indiferenţei şi urii. Mulţi nu pot rezista invitaţiei de a deveni impostori utili, ţuţerii de serviciu pe tarlaua scrisului altora. În loc să-i „pălmuiască”, îi urcă pe valurile imunde ale unor laude deşănţate. Cînd îi vezi pe unii scriitori şi critici, de o oarecare onorabilitate, cum se spetesc în encomioane supte din vid, încercînd să gonfleze valoric cîte o nulitate descurcăreaţă, care ne orbeşte cu bezna ei ostentativă, de la care nu te poţi aştepta la nimic esenţial, nici cultural, nici uman, îţi vine să strigi adevărul – de altfel, ştiut de toţi – în piaţa publică. Numai că de adevăr nu are nevoie nimeni. La mare preţ sînt laudele pe bază de reciprocitate, encomioanele cu gust funerar. Şi în literatură, în cultură, contează mai mult să fii „băiat de comitet”, resemnat şi umil, mereu supus culturnicilor ajunşi, să-ţi faci caracterul şi talentul preş în faţa nulităţilor potente, şi nu valoarea în sine. Nu prea are importanţă cum şi ce scrii, contează în ce cîrdăşii te învîrţi, cum iţi orientezi mătăniile ierarhice, cum ştii să linguşeşti cît mai avantajos. Aproape totul este grosolană falsificare, învîrteli oneroase, sfidare nonşalantă a competenţei, valorii şi bunului-simţ. După ce au scris cîteva cărţulii de consistenţa şi densitatea apei de ploaie, unii se reped abrupt, precum Don Quijote, să cucerească empireul facil al recunoaşterii şi succesului. Spaţiul proxim nu-i mai cuprinde, timpul îşi iese din ţîţîni, limba se înfioară, cultura română leşină la auzul numelui lor, nici mapamondul nu se simte prea confortabil. Şi cînd te gîndeşti că totul porneşte de la faptul că mulţi văd condeiul ca pe o proptea ciobănesc-mioritică, ca pe un retevei al parvenirii.

Dincolo de interesele grupuscurilor care susţin unele reviste, şi care se văd de la o poştă, răzbat apăsător plictisul şi lehamitea, regretul şi tristeţea. Cînd în locul valorii şi a pluralităţii vocilor autentice pui interesul interparohial, în locul criticii specializate promovezi tămîierea reciprocă şi promovarea pe sprînceană, rezultatul nu poate duce decît la degradarea întregului spaţiu cultural, la un spectaculos şi inevitabil colaps. Falsa cultură lucrează cel mai eficient împotriva adevăratei culturii. Există o ierarhie bahico-literară care face istorie, una care validează în funcţie de pomeni, mătănii şi slugărnicii. Curiozitatea critică este motivată cu plocoane, cu cădelniţări mutuale, cu linguşiri şi umilinţe. Există o pleiadă de neaveniţi care asaltează lumea (literară) cu productele lor incontinent-defulatorii, cu versuleţe şi cronichete de tot hazul, bine lăţite în pagini de reviste. Dacă adevărata critică (tot mai redusă) nu-i ia în seamă, îşi aştern tenace, între ei, adjectivele critice la picioare. Se agită în stînga şi în dreapta pînă ce „conving” pe cineva de oarecare valoare (dar cu caracterul mai şubred) să-i ia în considerare. Apoi se lăfăiesc în premii, se gratulează reciproc-ditirambic în spaţii publicistice şi în antologii. După care, evident, iubesc literatura pînă o sufocă, pînă o mutilează după chipul şi asemănarea lor. Aşa se explică faptul că, deşi unele reviste nu prea sînt citite de nimeni (nici măcar de redactori) – fiind doar o încropeală indigestă de texte -, mulţi s-au dat şi se dau de ceasul morţii să facă parte dintr-o redacţie sau să graviteze avantajos în siajul uneia. Nu talentul, ci caratele tribulaţiilor şi învîrtelilor literare dau nota momentului. Sînt scriitori care şi-au încropit un mic (şi fals) destin literar doar dînd ospeţe, premii sub formă de mită. Poziţia literară, culturală este infinit mai importantă decît valoarea. Cumetria bate axiologia. Doar Dumnezeu, devenit subit critic literar, ar mai putea îndrepta cît de cît lucrurile…

După ce îşi desăvîrşesc ocultele manevre de promovare, mulţi scriitoraşi se revarsă abundent şi egotist pe unde apucă, se adună buluc la intîlnirile literare făcute pe sprînceană, se înghiontesc cu subînţeles la premii şi tămîieri reciproce, înlătură pe oricine nu marşează entuziast la ridicarea propriilor socluri. Puţina dexteritate şi vagul talent şi l-au cheltuit pe aranjamente extraliterare şi  compromisuri, pe tot felul de acrobaţii impudice. Dorinţa lor de glorie este invers proporţională cu putirinţa şi valoarea. Mă gîndesc cu oarecare compasiune la cei care şi-au creat toată reputaţia literară doar pe seama faptului că au avut la îndemînă, în mod total nemeritat, o revistă (o funcţie sau o editură) pe spinarea căreia şi-au croit un fals destin scriitoricesc. La cei care publică nu dintr-o autentică vocaţie, ci pentru că au unde-şi deversa truismele, exortaţiile şi încropelile cu iz hagiografic. Prin intermediul cîte unei reviste au pătruns în marea cumetrie literară naţională – unde funcţionează un „sindicat al succesului”, după cum spunea cineva -, acolo unde gloria se distribuie pe fidelităţi, cădelniţări şi preamăriri reciproce. Aceşti scriitoraşi uită că recunoaşterea cîştigată în acest fel moare odată cu ieşirea din poziţia pe care au uzurpat-o. Sfidarea oricărei evidenţe, repudierea condeielor neaservite, călcarea în picioare a bunului-simţ minimal se va întoarce ca o palmă peste obrazul celor care şi-au traficat avantajos incompetenţa şi mîrşăvia. Posteritatea se cam răzbună pe cei care scriu doar pentru elogii pasagere, pe cei care sînt în stare de orice pentru a se înhuma într-o pagină de istorie literară, pe cei care îşi organizează fraudulos succesul. Ce merite pot avea cei care intră tîrîş-grăpiş în vizorul literar sau în vreo bucoavnă exegetică nu datorită impactului stilistic, a profunzimii ideatice, ci din cauza prostituării criticii? Toată zbaterea lor nu e decît un fel de deces literar amuzant, o poltronerie ieftină. Din cărţile îndelung necitite şi vîrtos lăudate/premiate se va alege praful şi pulberea. Peste mica glorie de talcioc se va aşterne, mai grea ca o lespede, uitarea.

Mulţi (prea mulţi) se bălăcesc satisfăcuţi în minorat şi superficialitate, apreciază doar ceea ce nu trece de înălţimea lor intelectuală, cultivă tenace anomaliile care îi avantajează. Exultă şi trepidează frenetic cînd reuşesc să anihileze şi să terfelească valorile culturale la care nici nu pot visa. Răsuflă uşuraţi cînd totul decade la nivelul lor de abjecţie. Îngreţoşaţi de tot ce se întîmplă în jurul nostru, ne putem întreba cum e posibil să acapareze enorm doar cei calificaţi în impostură, cei lipsiţi de orice înzestrare minimală, cum e posibil ca semidocţii şi habarniştii notorii să fie stipendiaţi generos, cum e posibil ca intriganţii şi semianalfabeţii să educe moral şi cultural naţia, cum e posibil ca ipochimenii cei mai gregari să fie diriguitorii spiritului? Cu un plus de îngreţoşare, ne mai putem întreba cum e posibil ca prostia, decăderile umane şi imoralismul cel mai deşănţat să poată deveni decalogul oricărui succes? În final, doar atît ne mai putem întreba: în ce iad am fost repartizaţi?