Home » Cultura »Politica & Doctrine » Citesti:

Demonologie, resentiment si comunism

Vladimir Tismaneanu octombrie 19, 2011 Cultura, Politica & Doctrine
14 comentarii 1,338 Vizualizari

“Diavolul in istorie”, aceasta sintagma a lui Leszek Kolakowski ma urmareste de ani de zile. Este titlul faimosului sau dialog cu George Urban, este titlul cartii mele in curs de aparitie “The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the 20th Century”. Fara a te gandi la diavol, la ceea ce Immanuel Kant intuia in figura Raului radical, nu poti sa intelegi ce-au fost Holocaustul si Gulagul. Comunismul a fost, am mai spus-o, o eclesiologie, o soteriologie, o eschatologie, o religie seculara. Nu a fost, asadar, acest comunism marxist, doar o sociologie, desi a fost si este o teorie sociala. Interpretarea lumii, dimensiunea esentiala a reflectiei metafizice, trebuia sa se convertasca in schimbarea lumii. Ambitia scientista nu putea camufla la infinit nazuinta utopica. Materialismul istoric, cum observa candva Karl R. Popper, devenea, in experientele staliniste, materialism isteric. Rationalitatea istorica se transforma in istorictate irationala. Au scris pe acest subiect Mircea Eliade, Kolakowski, Monica Lovinescu, Eric Voegelin, Raymond Aron, Isaiah Berlin, Nikolai Berdiaiev, Norman Cohn, Jacob L. Talmon, Hannah Arendt, Alain Besancon, Emilio Gentile, Jules Monnerot, Radu Preda (autorul unei excelente carti, aparuta in 2009 la editura Eikon, despre comunism ca modernitate esuata), spre a-i numi doar pe acestia.

Pe langa acesti importanti carturari si analisti, au marturisit cei care au trecut pe acolo, care s-au intalnit cu Diavolul si au reusit sa scape din mrejele lui: Boris Souvarine, Anton Ciliga, Panait Istrati, Arthur Koestler, Ignazio Silone, Whittaker Chambers, Margarete Buber-Neumann, Jorge Semprun. Diavolul este un personaj central in prozele lui Mihail Bulgakov, o prezenta ubicua, amenintatoare si ispititoare, deopotriva reala si supra-reala, cum releva Cristina Vatulescu in exceptionala ei carte “Police Aesthetics” aparuta la Stanford University Press in 2010. Daca ar fi sa recomand doua carti despre experimentele nihilist-faustice din secolul lagarelor de concentrare, acestea ar fi “Doctor Faustus” de Thomas Mann si “Maestrul si Margareta” de Mihail Bulgakov. Public mai jos recenzia semnata de Angelo Mitchievici la cartea mea “Despre comunism. Destinul unei religii politice”. Articolul a aparut in revista “22″.http://www.revista22.ro/articol.php?id=11651

http://www.humanitas.ro/humanitas/despre-comunism

Cei care vor să-l trezească la viaţă ar trebui să ia aminte lecţia sovietică a acestei demonii istorice, comunismul: atât liderii iniţiali, cât şi „tovarăşii de drum“ sfârşesc prin a fi sacrificaţi de cei mai buni dintre tovarăşii lor.

„Comunismul a fost o formă de resentiment“ – este propoziţia cu care debutează primul eseu, Despre comunism: o religie seculară, al cărţii lui Vladimir Tismăneanu, Despre comunism. Destinul unei religii politice (Humanitas, Bucureşti, 2011). Ridicarea unui afect la scara istoriei este decelat în carte nu numai cu privire la personalitatea funciar megalomană a dictatorilor precum Stalin, Mao, Hitler, Pol Pot sau Ceauşescu, ea vizează deopotrivă şi un mecanism ideologic productiv şi o gesticulaţie politică emblematică, în care ura şi resentimentul devin instrumentele aservirii totalitare, luptei de clasă şi discriminării individului pe baza apartenenţei sale la o clasă sau la o rasă.

Cu toate acestea, resentimentul reprezintă doar un epifenomen, o expresie a ceva mult mai profund care articulează sistemele totalitare, o formă deturnată, perversă de religios, o mutaţie gravă a lui. În retorta alchimiilor ideologice desfăşurate în rama istorică a secolului XX, religiosul şi politicul realizează o formă unică de fundamentalism totalitar, o mutaţie spectaculoasă şi malefică a religiosului într-un organism autosuficient, sectar reprezentat de Partidul şi Liderul Maxim. Dacă politologul deconstruia critic într-o altă carte, Despre 1989. Naufragiul utopiei, dimensiunea utopică a comunismului, în cartea de faţă el se ocupă de dimensiunea răului totalitar având ca expresie o instrumentare malefică a sferei religiosului întru crearea unui proiect antropologic de o anvergură fără precedent: omul nou. Pentru Vladimir Tismăneanu, analiza comunismului ca „religie seculară“ sau „antireligie“ focalizează atât formula sectară de funcţionare a partidului, cât şi abandonarea discernământului intelectualilor aserviţi doctrinar în baza unor solidarităţi cimentate fideisto-ideologic.

Excomunicat de pretenţiile de ştiinţificitate ale doctrinei, religiosul este reintegrat în formă deghizată în structura de profunzime a corpului doctrinar şi a modului sacerdotal de organizare a partidului. De aceea, afilierea partinică solicită înainte de toate o profesiune de credinţă cu renunţarea la demersul dubitativ care fonda subiectul în economia carteziană şi la orice altă fidelitate, de la cea cutumiară faţă de familie la cea patriotică faţă de valorile comune de cultură şi civilizaţie. Căci, aşa cum o defineşte remarcabil Vladimir Tismăneanu, această mutaţie operată în interiorul sferei religiosului conferă o marcă indelebilă, unică comunismului ca religie politică. Marxismul este analizat din această perspectivă drept „proiect demiurgic fixat asupra distrugerii societăţii burgheze“ şi „cult al raţiunii mediate de agentul mesianic al istoriei“. Răul în istorie este investigat în calitate de categorie politică, iar comunismul, „formă de gândire, formă mentală“, ca „diavolul în istorie“, cu formula inspirată a lui Leszek Kołakowski. Faptul că diavolul este cel mai bun teolog au dovedit-o cu prisosinţă procesele-spectacol de la Moscova, iar rafinatul tratament dialectic prin care victima ajunge să-şi însuşească o vină imaginară şi absurdă şi să-şi iubească călăul constituie un model exemplar şi spectaculos, în acelaşi timp, de reînvestire perversă a religiosului. În acest sens, Buharin a servit ca personaj-cheie lui Arthur Koestler pentru romanul său Întuneric la amiază, unde scriitorul descrie în detaliu mecanismul ingenios al sacerdoţiului ideologic dus până la ultimele consecinţe. Pentru Vladimir Tismăneanu, planul istoriei intelectuale şi politice nu poate fi separat adiabatic de cel al unor ficţiuni exemplare cu caracter de predicţie. Relectura lor critică coincide cu calificarea lor ca repere intelectuale pentru analiza apariţiei demonologiei totalitare. Revoluţionarul de profesie preconizat de “Catehismul revoluţionar” al lui Neceaev şi ipostaziat de Cernâşevski în personajul Rahmetov, din romanul “Ce-i de făcut?”, sau nihiliştii dostoievskieni din “Demonii” reprezintă modele exemplare, precursori şi heralzi ai mistagogilor comunişti.

Fidelitatea faţă de partid

Fidelitatea faţă de partid presupune sacrificarea în interesul acestuia chiar şi în absenţa vinovăţiei. Nu există păcat venial faţă de partid, ci doar păcate capitale, aşa cum, pentru aceşti „credincioşi“, nu există mântuire în afara partidului. Excomunicarea din structurile partidului atrage după sine nu doar oprobriul comunităţii de credinţă şi adesea pedeapsa, ci şi damnarea eternă.

Un aspect mai puţin studiat de cercetătorii fenomenului totalitar românesc, ca să nu spun practic necunoscut, este analizat de Vladimir Tismăneanu într-un subcapitol remarcabil, configurat ca studiu de caz: Sinucideri în înalta nomenklatură comunistă. Cazul Mirel Costea. Scenariul stoic al sinuciderii care probează virtuţile unui om de stat şi un cod al onoarei sunt reformulate aici în contextul comunismului ca religie politică, al condiţiei sacerdotale a militantului comunist şi al ideologiei ca mistică partinică şi unică soteriologie. Mihail Roller, Chivu Stoica, Voinea Marinescu, soţia ministrului Sănătăţii aleg acest gest radical al autosuprimării. Mirel Costea este cazul poate cel mai dramatic şi mai spectaculos, pentru că autorul sinuciderii este un devotat, dar nu un fanatic şi pentru că reprezintă reacţia sa la o situaţie-limită. Metanoia comunistă presupune ca minciuna să devină un adevăr viu, atunci când ea serveşte intereselor partidului, chiar şi atunci când această minciună cântăreşte cât distrugerea celor mai devotaţi soldaţi ai partidului sau a acelor la care ţii cel mai mult. Fidelitatea faţă de partid presupune sacrificarea în interesul acestuia chiar şi în absenţa vinovăţiei. Nu există păcat venial faţă de partid, ci doar păcate capitale, aşa cum, pentru aceşti „credincioşi“, nu există mântuire în afara partidului. Excomunicarea din structurile partidului atrage după sine nu doar oprobriul comunităţii de credinţă şi adesea pedeapsa, ci şi damnarea eternă. Remarcabilul studiu de caz reconfigurează în contextul politic al comunismului românesc experienţa acestei forme de religios deturnate ideologic.

Demonologie si comunism

Atât doctrinal, cât şi ca practică politică, comunismul a deschis un nou capitol de demonologie în secolul XX, cu mult mai rafinat şi speculativ decât tot ceea ce a fost înaintea lui. El posedă tot ceea ce are nevoie un intelectual mistic, un sofist modern sau un oportunist, teodiceea marxistă îi alimentează necontenit sistemul de iluzii.
Analiza plină de acribie pe care o desfăşoară politologul depăşeşte cadrul acestei teologii à rebours în direcţia identificării continuităţii unor mentalităţi şi practici totalitare în economia regimurilor de tranziţie, în care legatele staliniste sunt recuperate prin mutaţii ideologice succesive, depozitate în forme latente, mai puţin expresive, însă cu un potenţial ridicat de reactivare. Aşa cum relevă Vladimir Tismăneanu, în spiritul unui ethos al moderaţiei şi democraţiei, regimurile posttotalitare care apar în Europa după 1989 sunt în măsură să poarte mai departe reflexul mentalitar constitutiv pentru edificarea regimurilor totalitare şi graţie religiosului travestit în umanism revoluţionar şi a mutaţiilor din interiorul doctrinei, care au condus la edificarea unei alte struţo-cămile ideologice, precum o formă de adulterare spectaculoasă, naţional-comunismul. Încă o dată, pe baza unei bibliografii considerabile, politologul atrage atenţia asupra mariajului istoric al nazismului şi comunismului, înainte de declanşarea rupturii politice şi asupra genomului lor comun.

Versatilitatea funciară a doctrinei instrumentată dialectic reclamă resentimentul faţă de diferenţa codificată meritocratic sau etnic şi ataşamentul, de cele mai multe ori demagogic, faţă de cei „defavorizaţi“, „les damnés de la terre“, „foule esclave“ etc… într-un context dificil al tranziţiei. Resuscitarea unui fond resentimentar xenofob, antisemit, antiminoritar, etnocentric prezintă similitudini cu strategia bolşevică de tip divide et impera care identifică inamici interni pe baza unor presupuse infidelităţi consacrate cutumiar sau sugerate ideologic, dar mai ales cu revalorificarea moştenirii staliniste în contextul comunismului naţional. Căci regimurile apărute în Europa după dizolvarea prin implozie a regimurilor totalitare sunt ameninţate de un revival al utopismelor în cheie revoluţionară şi de recondiţionarea naţionalismului radical, semne pe care atât Noua Stângă cât şi Noua Dreaptă le dau cu prisosinţă, apelând la poncifele niciodată prea uzate ale discursului anticapitalist şi antioccidental.

Atât doctrinal, cât şi ca practică politică, comunismul a deschis un nou capitol de demonologie în secolul XX, cu mult mai rafinat şi speculativ decât tot ceea ce a fost înaintea lui. El posedă tot ceea ce are nevoie un intelectual mistic, un sofist modern sau un oportunist, teodiceea marxistă îi alimentează necontenit sistemul de iluzii. Cei care vor să-l trezească la viaţă ar trebui să ia aminte lecţia sovietică a acestei demonii istorice, comunismul: atât liderii iniţiali, cât şi „tovarăşii de drum“ sfârşesc prin a fi sacrificaţi de cei mai buni dintre tovarăşii lor.

// VLADIMIR TISMĂNEANU
// Despre comunism. Destinul unei
religii politice. Humanitas, 2011

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "14 comments" on this Article:

  1. Robert spune:

    Cum de lipseste Alain Besançon din lista autorilor de referinta pentru problematica comunismului ca religie seculara? Mai ales cu al sau eseu de teologia istoriei “Le Malheur du siècle: sur le communisme, le nazisme et l’unicité de la Shoah” (1998), dar si cu “Les Origines intellectuelles du léninisme” (1977) – ambele traduse in limba romana.

    • Aveti dreptate, chiar acum voi adauga numele acestui ganditor pentru care nutresc o mare admiratie. Dupa cum lipsesc si alte nume, intre care al teologului roman, profesorul Radu Preda, autorul unei excelente carti despre comunism. Dar nu o singura data, atunci cand propun anumite nume, indispensabile intelegerii unui subiect, ma trezesc cu reprosuri ca fac parada bibliografica:) Ganduri bune.

  2. ioan spune:

    In sfarsit, poate se afla si in Romania si o editura va traduce cartea …

    Cristina Vatulescu has been awarded the 2011 Heldt Prize for the best book by a woman in any area of Slavic/Eastern European/Eurasian studies for her book Police Aesthetics: Literature, Film & the Secret Police in Soviet Times.

    From the AWSS Heldt Prize Committee,

    “Cristina Vatulescu’s Police Aesthetics is a thrilling work of scholarship: to borrow a suitable word from Vatulescu herself, it is arresting. Drawing on her research in Russian and Romanian archives, she reveals the secret police as avid consumers and sometimes preservers of culture, as a poet’s most attentive readers and listeners, and as producers or models for artistic production. The secret police dossier proves to be a genre with its own rules of composition, and many of the fiction and films of the socialist era reveal the shaping influence of police interrogations. Vatulescu finds telling evidence in files on important cultural figures, such as Mikhail Bulgakov, in the years when first-person narratives were the most dangerous kind of literature and anyone might discover that his or her biography was being written by the secret police and pseudonymous informers. Clearly laid out, with beautifully integrated theory and fireworks of intellectual energy, the book applies to any Socialist Bloc citizen who may have encountered the secret police—and perhaps to all of us. Police Aesthetics offers both fascinating information and an unusually entertaining reading experience.”

  3. Vasile St. spune:

    Excelent studiu! Cu siguranta comunismul si-a extras ideologia dintr-un cazan cu cuvinte smolite sau dintr-o hazna cu expresii urat mirositoare. Probabil ca unii nostalgici se vor repezi sa zica “Cine zice ala este (…)”, precum in jocurile copilaresti sau “Ba pe-a m(…)ti”, ca in injuraturile din traficul sofersc…

    Cred insa ca cea mai buna atitudine ar fi ignorarea acestora, pentru ca diavolul nu suporta sa nu fie bagat in seama. Cand nu-i dai nicio atentie, masina lui ingenioasa, care se autoalimenteaza la fel de bine si cu adulatii si cu imprecatii, se va opri, din cauza de pana de alimentare…

    Extrem de patrunzatoare si plina de invataminte mi se pare a fi lecţia sovietică, desprinsa din demonia istorica numita comunism: atât liderii iniţiali, cât şi „tovarăşii de drum“ sfârşesc prin a fi sacrificaţi de cei mai buni dintre tovarăşii lor. Pentru neuitare!

  4. Vali spune:

    Unul din lucrurile frapante ale istoriei gândirii şi practicii politice moderne e raportul aparent paradoxal dintre poziţia creştină şi cea „vindecată” de superstiţia religioasă. Te-ai aştepta ca partizanii cerurilor să fie apocaliptici, nedialogabili, hipnotizaţi de sloganuri sibilinice şi, la limită, decişi să grăbească, propagandistic, „a Doua Venire.” În schimb, la imanentişti ar trebui să descoperi gimnastica dubiului, instinctul relativizărilor, cultivarea nuanţei şi voluptatea dezbaterilor. Or, în istoria ultimelor trei veacuri, inşii cu convingeri creştine au profesat, în treburile Cetăţii, marile forme de echilibru, în timp ce adepţii ontologiilor nediferenţierii au sacralizat majuscule istorice şi erzaţuri de transcendenţă, transformând arena politică şi societatea într-un cumplit Armaghedon al Omului Nou împotriva „oamenilor răsuflaţi”. În siajul refuzului oricărui Dincolo superior, au proliferat pontificate morbide, raiuri schematice şi infernuri concrete. La polul opus, cei îndrăgostiţi de Civitas Dei s-au lepădat de ispita oricărui reţetar social, aşezând în centrul reflecţiei lor valoarea libertăţii umane şi convigerea că înţelepciunea e apanajul Zeului. În fond, Căderea şi Istoria nu sunt altceva decât consecinţele iluziei că omul poate cunoaşte şi rosti, neasistat, Adevărul.

    • Cocosila spune:

      La care anume transcendenta autentica raportam acele ‘erzaturi de transcendenta’ ?

      ‘Adevarul’ cu majuscula? Nimic nu justifica acea majuscula, nici discursul istoric care i-a dat nastere, nici investitia emotionala care o insoteste. Din contra, virusul ‘Adevarului’, prin faptul ca acapareaza si mobilizeaza emotii extrem de puternice, este cauza tuturor ideologiilor totalitare.

      Iar faptul ca autoritarismul politic imprumuta si se inspira din fascismul si mesianismul religios nu e chiar un compliment la adresa religiei.

  5. R.A.Muresan spune:

    Domnule Tismaneanu, d-voastra insistati in abordarea demonologica, insist si eu sa argumentez ca demersul respectiv e precar.

    In cheie teologica, comunismul era inevitabil, facea parte din planul divin: in orice teologie, sacrificiile sint nu doar fondatoare, dar necesare: impotriva unui demon nu te poti apara decit impreuna cu un zeu.
    Pe de alta parte, imi este din ce in ce mai clar faptul ca inca si in zilele noastre politologia este foarte departe de a fi o stiinta: nu fiindca nu se poate detasa de ideologic, ci mai ales fiindca nici macar nu-si propune asta.
    Demonologia este o ramura a teologiei, nu a stiintei. Iar a incerca sa intelegi comunismul din perspectiva teologica e totuna cu a incerca sa faci experimente de fizica (precise) intr-o masina de spalat.
    Trebuie sa mai lamurim un lucru: perspectiva crestina nu ne fereste de comunism. Daca crestinismul ar fi fost eficient, atunci el ne-ar fi ferit de comunism inca de la inceputurile sale. Dar taranii din Rusia, Romania, Polonia, cu toata opozitia initiala si crestinismul lor de inceput de secol XX au primit si crescut pina la urma comunismul: frica a fost cel mai bun argument, iar in cazul omului religios (in sens clasic) frica ramine un bun argument, daca nu chiar cel mai bun. Mai mult, in lume au existat si exista miscari ale unui comunism crestin. Iar in Romania zilelor noastre, cei mai neimpacati nostalgici comunisti sint oamenii simpli care, in punctul culminant se considera buni crestini: credeti-ma, oamenii astia nu citesc Tismaneanu si nici n-au auzit macar de Mitchievici. Ei vor o alta ordine, iar pentru ei ordinea inseamna comunism.

    Asadar, cind facem demonologie, chiar uzind de toata sistema sa, nu mai facem stiinta ci teologie: nu mai facem educatie, ci initiere. Iar a asimila si critica comunismul de pe pozitii religioase nu ne scoate din domeniul propagandistic. Fiindca pina la urma ce se poate oare intelege din demonologia referitoare la comunism? Ca politica in general are o ascendenta religioasa sau ca doar comunismul o are? Iar daca doar comunismul o are, cum se intimpla ca alte sisteme politice ramin neatinse? Si daca comunistii de vaza erau demoni, ce erau sau sint copiii/urmasii lor? Pina la urma cum ramine cu separatia dintre stat si biserica?

    Ma intreb inca de ce e asa de greu de discutat despre comunism in termeni naturali sau penali, in termeni de morala sau patologie. Ma intreb de ce e asa de greu de admis ca Lenin, Stalin, Ceausescu erau de fapt capii unor organizatii criminale, mafiote si teroriste, deci erau teroristi in sensul (cel mai) propriu al termenului. Comunismul a fost o dictatura a puscariasilor si puscariabililor, a recidivistilor cu panas. Ar fi trebuit sa avem un proces: in loc de procesul comunismului avem o literatura imensa si nenumarate analize pe text. De ce? Raspunsul e simplu si clar: tribunalele judeca oameni, nu fantome. Altfel, este evident pentru oricine ca, doar daca vrem sa ramina nejudecati sau sa fie judecati la judecata de apoi, ii vom asimila pe aceia care au facut raul prin comunism cu niste demoni.

    Ar fi trebuit sa redevenim demni, sa ne scuturam de teama si sa ne intrebam: cum a fost posibil ca un individ ca Iliescu sa fie presedinte de stat intr-o tara atit de oropsita de comunism? Nu e oare ceva in neregula chiar cu lumea asta toata de vreme ce un ins ca Putin face inca politica Rusiei si da in continuare mina cu marii politicieni ai lumii care pe deasupra se mai considera si credinciosi? Daca admitem ca venind din iadul serviciilor secrete comuniste Putin e demon, de ce presedintele Bush, un aparator al valorilor crestinismului a dat mina cu el iar presedintele Obama continua sa o faca? Si nu e inca oare foarte convenabil pentru noi toti totusi, de vreme ce nu indraznim mai mult decit sa scriem, si nici nu indraznim sa facem mai mult decit simpozioanele despre Politkovskaya, literatura demonica si condamnare politica, cariere universitare sau muzee ale comunismului?

    Hotarit lucru: ar trebui sa facem odata procesul comunismului, si asta chiar cu un tribunal international. Iar in capul listei acuzatilor ar trebui sa stea cu sau fara voia sa ultimul de pe lista FSN-ului — probabil ca lista ar putea continua cu multi dintre mai marii stingii insolente si populiste de astazi, absolventi de Stefan Gheorghiu care inca ne invata cum e cu politica (cum oare e cu putinta si unde ne este rusinea?), dar si cu afaceristi verosi ce trec drept politicieni de dreapta sau libertarieni — ca Patriciu –, si care in siajul foarte lung al comunismului au adus Romania in situatia unui stat complet debilitat. Astazi ei ne dau asigurari ca statul roman e incompetent si ca cei care-l alcatuiesc nu stiu pe ce lume traiesc: statul roman e intr-adevar incompetent pentru ca nu i-a judecat inca.

    Constitutia dar si codul penal ar trebui modificate in ideea penalizarii fara rezerve — ca fiind de o gravitate extrema — a oricarui gen de miscare comunista sau continuatoare a regimului comunist: asta pentru ca pe viitor, oricine se va mai imagina ca incarnare a lui Ceasescu sa afle ca risca enorm. Si in asa fel incit, oricine va mai indrazni sa spuna ca ideile comuniste au fost bune dar ca au fost aplicate gresit, sa poata fi retrimis la scoala elementara, cu posibilitatea anularii diplomelor dobindite anterior dar si cu recomandari legale privitoare la riscurile majore de a mai activa vreodata in vreun domeniu umanist, serviciu social sau organism politic.
    Politicile moderne ar trebuie sa puna la punct sisteme care sa faca imposibil accesul la putere a unor recidivisti sau psihopati, si nu sa ne procopseasca cu manuale de demonologie si de scuipat in sin.

    In fine, nu am cuvinte pentru a exprima rusinea, dezamagirea si dispretul pentru oamenii din aceasta tara, batrini dar mai ales tineri, atei dar mai ales credinciosi care isi aduc o cit de mica contributie in sistemul (sau) de justitie: as vrea sa stie ca ceea ce au facut ei si continua sa faca ramine incalificabil — si nu ma refer aici la ratarea nu stiu carei integrari in nu stiu ce spatiu. Ei bine, in fiecare seara inainte de somn toti acesti oameni, de la portarul in sistemul justitiei sau grefier si pina la cel mai inalt judecator (din tara asta) ar trebui sa adoarma cu gindul la gropile celor citeva sute de milioane de oameni care au pierit pentru ca ei sa poata azi crede, in toata nemernicia si nerusinarea lor, ca pina la urma, ideea comunista a fost buna, si ca, in definitiv, dreptatea care se putea face s-a facut.

  6. Paul spune:

    “The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the 20th Century”, iata o carte pe care oricine este interesat ca istoria sa nu se repete ar trebui sa si-o treaca pe agenda. Sper ca traducerea si aparitia ei sa aiba loc cat mai curand posibil. Cineva crede mai sus ca erezia comunista ar trebui combatuta sub amenintarea tribunalelor, proceselor, condamnarilor, anularilor de diplome, modificarilor constitutionale si penale sau a altor asemenea forme de disidenta la democratie. Nimic mai fals, pentru ca Raul radical atrage Raul radical. Pentru ca istoria sa nu se repete, este suficient sa nu o uitam.

    In niciun caz nu trebuie repetata greseala Diavolului, care atunci cand cultiva pe toate caile disidenta la Rai, nu se gandea niciodata la posibilitatea ca aceasta sa cuprinde si Iadul. Si exact asa s-a si intamplat, pentru ca in orice interactiune partile se influenteaza reciproc mult mai mult decat acestea isi imagineaza sau sunt dispuse sa recunoasca. Iadul comunist a luat sfarsit in momentul in care disidenta la democratie s-a intors impotriva lui insusi, ca un bumerang, tot asa cum soarta ingerului cazut s-a tras din disidenta…

    • De acord cu Dvs. Neuitarea, memoria, refuzul amneziei, acestea sunt caile decisive prin care putem sa ne confruntam cu trecutul traumatic. Este ceea ce istoricul Florin Turcanu numea “exorcism prin cunoastere”. Dar justitia morala nu o exclude aprioric pe aceea penala. Eu unul nu le vad ca intr-un zero sum game. In unele cazuri, cred ca veti fi de acord, calaii trebuie judecati, asa cum s-a intamplat recent in Germania cu John Demjaniuk, cum ar trebui sa se intample cu un tortionar precum Iosif Bistran in Romania, cum ar fi trebuit sa se intample cu Draghici, Nicolschi, Enoiu, Pantiusa si alti monstri. Ganduri bune.

    • R.A.Muresan spune:

      Stimabile domn Paul,

      Acel cineva a binevoit sa-si dea numele si nu vreun nickname. Incercati sa admiteti ca acel cineva nu prea intelege in ce credeti d-voastra — ce este oare “Raul radical”? –, dar si ca el crede cu toata fiinta sa in dreptate. Iar aici pe Pamint, atunci cind se fac nedreptati, dreptatea se reface in justitie, adica in tribunale. Iar in tribunale, dreptatea n-o fac politicienii — ca in comunism –, nici istoricii, nici clericii, ci judecatorii. Comunismul nu este o erezie, chiar daca tine tot de o credinta, ci e conspiratie la crima, asa cum este nasizmul. Conspiratia la crima trebuie considerata a fi deosebit de grava si este, cu siguranta, condamnabila. Legile si justitia unui stat nu sint o amenintare decit pentru infractori, fie ei delincventi sau criminali sau pentru “ilegalisti”, fie ei comunisti sau nazisti. Caci dreptatea nu este si nu poate fi o amenintare pentru un om cu adevarat drept.
      Pe de alta parte, nu poate fi rau sa cauti si faci dreptatea, caci a face dreptate nu insemna nicidecum a (te) razbuna: rau este sa faci nedreptatea sau sa o acoperi, sa devii partas la ea. Si sa va fie clar: atunci cind nu infaptuiesti dreptatea devii partas la nedreptate, ba incurajezi chiar abuzul prin repetarea nedreptatii.
      Daca ar fi suficient sa nu uitam atunci n-ar mai trebui sa existe puscarii sau condamnari. Asadar, despre ce vorbim? Comunismul nu este o gainarie facuta in grup: comunismul are potential criminogen colosal. Doriti potentiali criminali inserie in libertate pentru a putea discuta in tihna si neuitare despre diavol?
      Un stat a carui justitie nu face dreptate e un stat in plina disolutie iar cetatenii sai sint fara aparare, fiindca nimic nu-i protejeaza impotriva nedreptatii: iar aici nu vorbim de o nedreptate oarecare ci de una strigatoare la cer. Statul roman a pactizat cu comunismul de vreme ce nu a judecat nici pina astazi crimele comunismului iar situatia ramine inacceptabila pentru orice om cu mintea intreaga care inca se mai crede liber si demn. In conditiile astea, ar trebui sa ne fie rusine sa ne mai numim natiune libera. In conditiile astea ar trebui sa ne fie rusine sa mai vorbim de mortii comunismului, de mortii revolutiei, despre credinta, dreptate, adevar, iubire. Mortii nu ne cer razbunare, nici credinta, nici cultura, nici doctorate, nici uitare, nici neuitare, ci dreptate.

      Si-acum, va rog, spuneti-mi d-voastra ce credeti ca ar trebui sa pateasca un profesor care le spune inca si azi elevilor sai ca inainte era mai bine? Oare locul sau nu e in banca linga elevi? N-am spus la puscarie. De asemenea, n-am pretins sa-i fie urmariti copiii, ci sa i se anuleze diplomele si dreptul de libera practica fiindca ele nu corespund gradului sau de intelegere, si fiindca omul trebuie sa refaca incercarea de a intelege. Iar treaba asta nu se face la puscarie, ci la scoala. Mai mult, trebuie sa admiteti odata cu mine ca sintem in continuare indulgenti: ne rezumam la presupunerea ca omul nu intelege, desi s-ar putea sa fim in situatia in care el nu vrea sa admita ca comunismul e “ilegitim si criminal” iar afirmatiile pe care le face sa aiba ca izvor resentimentul si reaua-credinta.

      Cit despre crestinism, cum spuneam, acesta nu ne-a aparat la instaurarea comunismului: ce va face sa credeti ca astazi sau in viitor ne-ar apara? Eu zic ca abia asta ar fi o repetare a greselii: sa credem in continuare ca prin recursul la religie — oricare ar fi ea — am fi pasamite protejati. N-am fost protejati prima data, nu vom fi protejati nici a suta oara. Poate ca reformata din temelii, religia ar mai putea insemna ceva in viitor. Insa asa cum arata astazi, ea este o ruina, si e de necrezut ca oamenii se mai bazeaza pe ea si inca o mai propovaduiesc.

    • R.A.Muresan spune:

      Fireste ca lucrurile n-ar trebui sa se intimple exact cum am descris: scenariul propus e doar unul posibil. Pe de alta parte, nu e, cred, deloc rau ca fostii comunisti sa contemple cum ar fi putut fi ei tratati. Caci credeti-ma, ei nici nu iau in calcul raul pe care l-ar fi meritat. Pe vremea comunismului au fost oameni condamnati politic pentru citeva cuvinte si asta in urma unei delatiuni inchipuite, si sigur ca asta n-ar trebui sa se repete. Pe de alta parte insa, analogia cu nazismul sta in picioare. Un om care se afiseaza pe strada sau la stadion cu mina intinsa la nivelul umarului si striga salutul nazist ar trebui luat in vizor de catre autoritati: la fel si acel profesor. Lucrurile astea n-ar mai trebui niciodata luate in gluma. Insa in cazul profesorului, retragerea diplomelor ar fi doar ultimul resort si fireste ca mecanismul ar trebui sa fie unul care sa nu permita abuzurile. In orice caz, ar trebui sa se dovedeasca fara putinta de tagada ca profesorul isi indoctrineaza elevii cu doctrina comunista. Chiar si in acest caz, ar trebui ca mai intii sa primeasca un avertisment, pentru a i se reaminti ce risca daca insista in demersul sau. Toate aceste lucruri pot fi gindite in amanunt de catre oamenii legii si societatea civila, nu o voi face eu. Aici se poate discuta foarte mult: de pilda eu nu vad ca potrivita privarea de libertate in cazul unui profesor, desi, este evident ca daca acel profesor ar infaptui o crima, conform legilor actuale el ar face puscarie. Mai mult, s-ar zice ca diplomele sale sint luate pe merit si ai face o nedreptate sa i le anulezi. Totusi, din materia de scoala elementara face parte si istoria despre care se dovedeste ca nu a inteles-o. Pe de alta parte, diploma sa de bacaulaureat depinde de faptul daca materia istorie a fost promovata sau nu.
      De noi tine sa insistam pe impunerea in sistemul justitiei a ideii ca doctrina comunista este una deosebit de periculoasa, avind un mare potential anarhic si care conspira la crima. La asta ar fi bun un proces al comunismului: fiindca trebuie sa facem sa existe un precedent. Cu asta abia am putea pretinde ca ar incepe sa se faca dreptate mortilor comunismului. Pina atunci insa, ei ramin, cum spuneam, doar subiect de doctorate si simpozioane, spre marea noastra rusine.
      N-ar trebui sa mai fie posibile experientele comuniste de amploare: ele ar trebui eliminate din fasa. Cum se poate face asta daca nu printr-o legislatie care sa penalizeze foarte prompt orice incercare anarhica de acest fel? Sintem aici pentru a discuta lucrurile astea.
      Nu pot sa inchei fara a aminti aici un lucru care ma irita mereu. Multi oameni “de bine” din tara asta sustin partitura neuitarii fara represalii: cum fac ei asta? Fireste, de pe pozitia crestinului iertator, generos, daca vreti superior, care are viziune si un cod prin care comunica cu cei asemenea lui: crestinul da de la el. Problema e ca dreptatea trebuie infaptuita iar pentru asta, neuitarea e departe de a fi suficienta. Problema e ca de obicei, crestinul lasa nu doar de la el, ci lasa mereu si de la altii, ca doar si aceia ii impartasesc codul, iar in felul acesta nedreptatea ia proportii. Cred ca tine de cultura locului aminarea infaptuirii dreptatii, iar asta e o deja o nedreptate.
      Privitor la comunism, ce-mi repugna cel mai mult sint relaxarea si seninatatea: dincolo de usa nu este Mesia venind pe un nor, ci o mare de morti.

    • R.A.Muresan spune:

      Da, anularea definitiva ar fi nedreapta: diplomele ar putea fi atunci doar suspendate pina la refacerea materiei istoriei din scoala generala.

      Erata: in textul de mai sus, “foarte prompt” se va inlocui cu “prompt”.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)