Lewis Whelan este un filozof britanic. A lucrat la diferite companii de software din Londra. Deține o diplomă de master în filosofie și politici publice de la London School of Economics, cu o activitate academică ce acoperă filosofia, jurisprudența și teoria politică. Este cercetător la Facultatea de Drept, Universitatea din Cambridge, și membru al lui Fitzwilliam College. În prezent lucrează pe postliberalism, antropologie filosofică și teoria democratică.
EK: Lewis, pentru început, permite-mi să citez dintr-un articol recent din The Guardian:
„Microsoft a concediat 15.000 de angajați anul trecut. Amazon a disponibilizat 30.000 de angajați în ultimele șase luni. Compania de servicii financiare Block a eliminat peste 4.000 de posturi, adică 40% din forța sa de muncă, în luna februarie. Meta a concediat peste 1.000 de persoane în ultimele șase luni și, potrivit unui raport Reuters, ar putea reduce cu 20% numărul total de angajați în viitorul apropiat. Chiar săptămâna aceasta, gigantul software Oracle a concediat mii de angajați.”[1]
Astfel de știri abundă în prezent. Fiecare zi pare să aducă noi concedieri în masă. Există multe explicații cunoscute pentru ceea ce se întâmplă. Factori precum o piață bursieră slabă, volatilitatea piețelor tradițional sigure, cum ar fi aurul și argintul, și prăbușirea prelungită a piețelor cripto, de exemplu. Unii indică și intervențiile recente ale guvernului Trump în Venezuela și Orientul Mijlociu drept explicație, sugerând că mediul global este mai haotic ca niciodată și că firmele își ajustează expunerea la risc. Cu toate acestea, cel mai îngrijorător lucru este, de departe, impactul inteligenței artificiale (IA). Desigur, aceasta creează și locuri de muncă; însă un raport recent al Citrini Research arată că pentru fiecare loc de muncă creat de inteligența artificială, încă douăsprezece devin obsolete. Mai mult decât atât, noile roluri create de inteligența artificială sunt plătite cu mult mai puțin decât cele de odinioară. Deși, presupun că acest lucru nu este cu totul nou, întrucât software-ul a fost întotdeauna folosit pentru a perturba metode de lucru mai vechi și mai puțin eficiente. Te afli într-o poziție unică, Lewis, ca academician și filozof politic care a avut și o îndelungată experiență profesională în mai multe companii occidentale care utilizează inteligența artificială pentru a revoluționa piețe tradiționale. Cum ai explica diferențele dintre inteligența artificială și alte tipuri de software? Ce este diferit de data aceasta?
LTW: Ei bine, în primul rând, este important să fim clari cu privire la ce înțelegem prin inteligență artificială, deoarece în prezent în spatele acestei etichete se poate ascunde o mare varietate de lucruri. Situația nu este deloc clarificată de companiile de software înseși, care, din motive de marketing, tind să se refere la orice produs drept un „instrument AI”. Adevărul este însă că marea majoritate a soluțiilor de inteligență artificială se bazează pe tehnologia Modelelor de Limbaj de Mari Dimensiuni (LLM). Acestea sunt, în esență, calculatoare de probabilități extrem de puternice, concepute să genereze cel mai probabil răspuns la un anumit input. Cel mai cunoscut exemplu este chat-bot-ul ChatGPT, care generează secvențe de caractere pe baza unor ponderi probabilistice definite de model. Acesta produce rezultate ca răspuns la „prompturi”, imitând aspecte ale raționamentului uman, cum ar fi atunci când răspundem critic la argumentele celorlalți, deducem X din Y, imaginăm exemple și contraexemple, și toate celelalte lucruri pe care oamenii le fac folosind limbajul, inclusiv sarcini tehnice precum programarea software-ului. Există și alte tipuri de instrumente adiacente inteligenței artificiale, cum ar fi verificatoarele deterministe de dovezi, precum Lean; însă LLM-urile sunt cele mai cunoscute.
Dar pentru a răspunde direct la întrebarea ta, motivul pentru care aceasta poate fi fundamental diferită față de alte schimbări tehnologice este caracterul general al instrumentului, coroborat cu faptul că piețele perturbate implică produse non-rivale, bunuri al căror consum de către o persoană nu reduce disponibilitatea pentru celelalte persoane. Piesele de software mai vechi, ca exemplu, rezolvau probleme punctuale și bine definite. În cazul LLM-urilor, instrumentul este incredibil de general, deoarece se aplică oricărei sarcini al cărei produs este codificat într-un limbaj, ceea ce, în zilele noastre, afectează cea mai mare parte a economiei. Dacă comparăm aceste schimbări cu revoluția industrială din secolul al XIX-lea, un factor semnificativ este că produsele informaționale de astăzi nu sunt tangibile, necesitând, cel mult, electricitate și internet. Este astfel mult mai ușor să perturbi munca din economia cunoașterii, deoarece produsele sale sunt abstracte; dar, într-un fel sau altul, întreaga economie este atinsă, cel puțin în parte, de „economia cunoașterii”. Chiar și locurile de muncă cele mai manuale sunt organizate, în zilele noastre, prin sisteme digitale.
EK: Da, ramificațiile mi se par uriașe, de mare anvergură și dificil de înțeles în totalitate. Incertitudinile și necunoscutele par, de asemenea, mult mai mari decât în cazul oricăror schimbări tehnologice anterioare, tocmai din motivele pe care le menționați. Natura înalt birocratică, tehnologică și interconectată a societăților noastre pare să creeze o furtună perfectă în lumina generalității uluitoare a instrumentelor AI. Pentru cei din economia cunoașterii care sunt afectați imediat de acest fenomen, este dificil să imaginăm situația. Este greu de știut dacă ar merita chiar să se recalifice, deoarece timpul și resursele investite în recalificare s-ar putea dovedi irosite pe măsură ce efectele depline ale tehnologiei se fac simțite și în alte sectoare. Să presupunem că cineva și-ar pierde locul de muncă de scenarist, specialist în marketing sau vreo altă meserie similară, după ce a petrecut ani întregi perfecționându-și meșteșugul și construindu-și CV-ul. Acești oameni au, cel mai probabil, familii de întreținut, rate la ipotecă de plătit, vieți de trăit. Cum li se poate cere în mod rezonabil să ia decizii și să facă planuri în fața acestor incertitudini? Este ceva de neconceput. Dar tu însuți ai experiență lucrând în prima linie a acestor schimbări. S-ar putea spune că ai avut o situație privilegiată în a observa primele efecte ale tehnologiei LLM. Ne poți spune mai multe despre momentul în care aceste tehnologii au apărut pentru prima dată, ce impresie ți-au făcut și ce folosință pot avea în domeniul tău de activitate? Sunt utile? Care sunt limitele lor?
LTW: Am întâlnit pentru prima dată LLM-urile, mai precis, în timp ce lucram în vânzări de software la Londra, la începutul anului 2022. Din motive evidente, software-ul ca sector a fost primul care a resimțit ceea ce s-ar putea numi ediția de „early access” (acces anticipat) a acestor schimbări transformatoare. Acest lucru se datorează parțial faptului că sectorul softwareeste un spațiu incredibil de deschis și inovator, în care eficiența este tratată drept un bun neechivoc. Spre deosebire de industriile tradiționale, există foarte puține reguli stricte și definitive, dacă există vreuna, precum și puține procese birocratice rigide. Singura regulă reală în multe dintre aceste organizații este să mergi rapid înainte și să spargi barierele (move fast and break things). Până în prezent, în cariera mea, am lucrat pentru trei start-up-uri de software. Ca agent de vânzări outbound, rolul meu era să derulez ceea ce se numesc „campanii de prospectare”, pentru a obține întâlniri introductive cu persoanele de decizie din cele mai mari corporații din lume. Era treaba mea să pun piciorul în ușă sau, dacă era necesar, să intru pe fereastră, când toate celelalte mijloace eșuau. În acest context, în 2023, start-up-urile au experimental utilizarea LLM-urilor pentru a eficientiza funcțiile de vânzări. Unele dintre aceste cazuri de utilizare sunt relativ inofensive din punct de vedere al efectelor sociale, cum ar fi oferirea către agenții de vânzări a unui abonament la ChatGPT pentru a efectua rapid verificări de cont, să redacteze emailuri mai eficient și așa mai departe. Însă, destul de repede, aceste cazuri de utilizare relativ inofensive au evoluat în încercări radicale de reducere a costurilor prin înlocuirea angajaților cu chat-bot-uri autonome, concepute să ruleze campanii de email și să programeze întâlniri de vânzări la un volum și o scară pur și simplu imposibil de atins de agenții de vânzări umani. Avansând rapid până în prezent, acum că LLM-urile au devenit mult mai performante în proiectele de programare la scară largă, vedem companii precum Block, firma fintech a lui Jack Dorsey, reducându-și forța de muncă cu 50%, ducând la aproximativ 5.000 de disponibilizări; sau, după cum ai menționat deja, această cea mai recentă reducere a forței de muncă de la Oracle, undeva între 10.000 și 30.000 de locuri de muncă. Acestea erau, odinioară, unele dintre cele mai bine plătite locuri de muncă disponibile pentru absolvenții de facultate, iar acum sunt într-adevăr extrem de precare.
EK: Da, precare. Iată câteva cifre pentru Regatul Unit: numărul locurilor de muncă de debut a scăzut cu aproape o treime din 2022, de când a fost introdus ChatGPT. În 2024/25, au existat 1,2 milioane de absolvenți pentru aproximativ 20.000 de locuri de muncă de top destinate absolvenților. Dintre aceștia, 600.000 au fost intervievați. În medie, au fost aproximativ 70 de candidați per post vacant.[2] Acest exemplu singur mi se pare o dovadă că AI reprezintă o amenințare pentru societate în ansamblul ei. Se întâmplă atât de rapid încât avem foarte puțin timp să reacționăm ca societate. Acesta este un alt aspect în care pare să difere seminificativ față de alte schimbări tehnologice din trecut. Am putea chiar numi acest fenomen „demonic”, având în vedere potențialul său de a altera radical structura societății, imensele repercusiuni și suferința acelor generații care sunt forțate să trăiască prin această răsturnare. Ca să nu mai vorbim de efectul nociv al tehnologiei IA asupra climatului, tehnologie care consumă cantități uriașe de energie și subminează sursele naturale necesare pentru viață ale unor comunități. Reluând exemplul cu revoluția industrială, nu numai că instrumentele AI sunt mai generale și astfel afectează economia mai cuprinzător, dar revoluția industrială s-a desfășurat pe o perioadă îndelungată de timp. La mijlocul secolului al XVIII-lea vedem începuturile mecanizării în industria textilă, iar la mijlocul secolului al XIX-lea vedem efectele depline ale mașinii cu abur, ale sistemului de fabrici și așa mai departe. În același timp, clasa muncitoare a început să apară ca o clasă socială recognoscibilă, cu o separare clară între locul de muncă și cămin, pe măsură ce viața urban-industrială a devenit dominantă. A fost nevoie de între 100 și 150 de ani de la apariția tehnologiilor industriale, pentru ca migrația în masă din zonele rurale către centrele urban-industriale să aibă loc. Efectul a fost, după cum știm acum, o transformare majoră care a produs răsturnări în aproape toate aspectele societății; „lumea veche” a vieții rurale a fost decisiv distrusă, iar formele de viață care anterior orientau oamenii s-au prăbușit. Aceea era „lumea pe care am pierdut-o”, după cum a numit-o Peter Laslett în celebra sa carte[3]. Și având în vedere speranța medie de viață de atunci, aceste schimbări s-ar fi produs de-a lungul mai multor generații. Transformările legate de AI provoacă răsturnări acum, în intervalul unei singure vieți. Este acesta ceva ce trebuie pur și simplu să acceptăm? Nu există totuși, oare ceva ce am putea face?
LTW: Deși sunt de acord că tehnologia reprezintă o amenințare majoră pentru societate, promisiunea inițială a LLM-urilor, cel puțin în ceea ce privește impactul lor observabil concret, nu s-a materializat pe deplin. Schimbarea a fost parțial frânată, în domeniul meu de activitate, de factori juridici precum legislația Uniunii Europene – care interzice de pildă „apelurile robotizate”. Aceasta înseamnă că tehnologia este, cel puțin în Europa, limitată la aspectele care necesită mai puțină interacțiune umană directă. Este, însă, pur și simplu imposibil să înlocuiești cele mai umane aspecte ale vânzărilor (curtarea clienților, construirea relațiilor și așa mai departe) cu chatboți sau voiceboți. Dar privind către alte sectoare, în special programarea, nivelul de perturbare poate fi mai profund, în special pentru angajații juniori. Desigur, aceasta este o imagine în mișcare, deci este dificil să prezicem ceva cu certitudine, dar viteza și amploarea perturbării par să sugereze că răspunsul cel mai evident are încă ceva în favoarea sa.
Mă refer la Venitul de Bază Universal (VBU). O astfel de măsură ar putea fi introdusă pentru a ameliora problemele financiare imediate care vor fi resimțite, în primul rând, de acei lucrători din economia cunoașterii care vor fi cel mai dramatic afectați. Într-un viitor poate nu atât de îndepărtat, locurile de muncă manuale ar putea necesita, de asemenea, un sprijin similar, mai ales atunci când tehnologiile LLM sunt combinate cu progrese în robotică. Un posibil model al acestui tip de sprijin a fost pilotat recent de Irlanda. În 2022, guvernul irlandez a experimentat un „Venit de Bază pentru Artiști”, care propunea plata a 325 EUR/săptămână timp de 3 ani persoanelor care își pot dovedi statutul de artiști. Un VBU propriu-zis ar fi, desigur, mult mai costisitor, deoarece propune plata unei sume lunare fiecărui individ fără niciun fel de condiție; dar ar putea avea sens, cel puțin pe termen scurt, să se testeze măsuri de protecție socială de acest fel, în timp ce urmărim dacă cele mai pesimiste previziuni care anticipează pierderi de locuri de muncă se confirmă.
EK: VBU ar putea foarte bine să facă parte din soluție, dar voința politică trebuie să existe pentru ca acesta să fie implementat; și sunt de acord că aproape sigur nu este întreaga poveste. Partidele conservatoare și cele de dreapta, în general, sunt încă destul de ostile față de ideea de prânz gratuit. Ele subestimează măsura în care oamenii au nevoie de demnitatea și recunoașterea unui rol social pentru a le permite să ducă vieți cu sens. Aceasta este, în anumite privințe, o problemă mult mai dificilă, deoarece indivizii înșiși pot fi, de asemenea, destul de reticenți, fără presiunea forțelor sociale și economice, să facă ceea ce este în interesul lor. Există ceva de spus pentru urgența creată de apartenența la o organizație și de exercitarea unei meserii. Poate că ai dreptate că un sistem de protecție socială de tip irlandez este mai sofisticat decât un simplu VBU, în măsura în care se adresează problemei în dimensiunile ei cele mai complete, nu pur și simplu ca o problemă economică unidimensională, ci ca una socială, cu toate complexitățile pe care aceasta le presupune. Chiar și așa, barierele politice în calea implementării unei astfel de politici sunt semnificative. Principala provocare este că argumentele în favoarea VBU sunt privite drept „socialiste” de către dreapta libertariană din SUA, deoarece vor necesita impozite mai mari asupra corporațiilor în cauză. Un fenomen similar este vizibil și în Regatul Unit și Europa, în rândul celor care susțin dereglementarea, a statului minimal și așa mai departe. Mă refer aici, desigur, la republicanii din SUA, dar și la pozițiile lui Nigel Farage sau ale AfD-ului german. În plus, să nu uităm că există unii miliardari foarte influenți, precum Ray Dalio, Marc Andreessen sau familia Uihlein, care se opun masiv VBU-ului. Deși sunt de acord că riscurile potențiale ale revoluției pieței muncii provocate de AI sunt înfiorătoare, cât de realistă este implementarea unui VBU într-o țară precum SUA? Cu atât mai mult, cât de realizabil este să ne gândim la o astfel de politică în contextul Regatului Unit sau al țărilor UE? La prima vedere, VBU contravine multor decenii de conservatorism fiscal postbelic din Germania, de exemplu. Pare, de asemenea, să fie în dezacord cu o mare parte dintre conservatorii britanici.
LTW: Dacă există voința politică în acest moment este o întrebare dificil de răspuns. În deceniile trecute, sunt de acord că ar fi fost complet nerealizabil, dar momentul actual este orice altceva decât previzibil, mai ales în Regatul Unit. Vorbind specific despre Regatul Unit, dacă alegerile viitoare produc o coaliție, ar putea exista o oportunitate pentru noii veniți de a impune noi preferințe de politică publică. Deși este adevărat că există un munte de urcat, mai ales în ceea ce privește reputația acestei măsuri politice în rândul libertarienilor și conservatorilor ca propunere „socialistă”. Într-un anumit sens, măsura este într-adevăr o propunere socialistă, în sensul că are potențialul de a schimba fundamental relația dintre forța de muncă a unui individ și nevoile pieței. Totuși merită să ne amintim că acea relație se schimbă deja, ca urmare a dezvoltărilor tehnologice pe care le discutăm.
Dar într-un alt sens important, politica VBU răspunde, cred eu, unor preocupări pur conservatoare, deoarece astfel de politici pot fi înțelese ca măsuri de precauție care atenuează daunele provocate de răsturnările tehnologice. Deoarece instrumentele AI pot deconecta, potențial, o mare parte a economiei productive de rădăcinile sale din comunitățile și gospodăriile umane, aceste instrumente au capacitatea, mai ales pe termen lung, de a produce daune serioase modurilor tradiționale de viață. Pentru prima dată, există o perspectivă suficient de serioasă ca firmele să funcționeze cu forțe de muncă umane dramatic reduse, astfel încât politica publică nu o poate ignora în mod responsabil. Aceste instrumente sunt, de asemenea, destul de diferite de progresele tehnologice din trecut, deoarece, într-un fel sau altul, au fost construite prin exploatarea conținutului fără consimțământ, ceea ce este, dacă nu ilegal, atunci cel puțin foarte contrar spiritului legilor privind încălcarea drepturilor de autor. Există deci o întrebare profund morală de compensare și justiție, în cazul în care aceste instrumente ajung să deterioreze modurile de viață ale oamenilor care au creat artefactele folosite la construirea instrumentelor acestea. Un alt factor pe care conservatorii ar trebui să îl ia în considerare este faptul că multe companii au în vedere trecerea la un model în care raportul dintre oameni și agenți AI autonomi este foarte scăzut. Totuși aceleași companii funcționează ca entități juridice care au fost create inițial pentru a defini grupuri de oameni în drept, nu ferme de boți. Ambii acești factori, în opinia mea, sugerează că tocmai companiile de AI, și companiile care le folosesc serviciile, ar trebui impozitate, eventual pe unitate de calcul utilizată, pentru a finanța schemele de protecție socială pe care aceste noi tehnologii emergente le fac necesare.
În orice caz, sunt de acord că VBU s-ar confrunta cu o opoziție semnificativă, mai ales din partea celor care sunt atașați de convingerea că banii ar trebui dați doar celor care i-au câștigat. Propunerea irlandeză, însă, este o posibilă modalitate de a depăși acest impas. În loc să respingă obiecția în totalitate, ceea ce este obișnuit pe stânga politică, propunerea irlandeză înregistrează ideea că este important să contribui productiv la societate. Ajută, de asemenea, la abordarea unei probleme mai dificile, neacoperită de un simplu VBU: întrebarea dacă un ajutor social poate înlocui demnitatea muncii. Alternativa este că riscăm să creăm o situație hobbesiană (adică o „stare naturală” a războiului tuturor împotriva tuturor, în care viața individului este „solitară, săracă, urâtă, brutală și scurtă”), dar cu o întorsătură modernă, în care nu doar resursele materiale sunt rare, ci și rolurile sociale pline de significație. Văzut limpede, riscul real este că mulți oameni s-ar putea să nu aibă niciun loc în noua ordine socială. O sarcină centrală pentru statul liberal modern va fi aceeea de a atenua daunele provocate de răsturnările tehnologice.
EK: Sună ca și cum ai sugera că există diferențe cruciale între anumite forme de VUB și o propunere cu adevărat socialistă. Un alt aspect evident prin care diferă este că VUB nu are nimic de-a face cu impunerea proprietății de stat asupra mijloacelor de producție, sau, după caz, asupra sistemelor de inteligență artificială care sunt dezvoltate și implementate pentru a permite firmelor să-și poată reduce costurile cu forța de muncă. Sugerezi totuși că societatea, în calitate de colectiv, ar trebui să aibă un fel de participare la profiturile generate de aceste sisteme, deoarece ele au fost create, cum spui pe bună dreptate, folosind produsele muncii umane.
Argumentul tău, Lewis, pare, de asemenea, să se adreseze în primul rând obligațiilor guvernelor liberale față de cetățenii lor. Totuși, guvernele iliberale, precum era Fidesz-ul lui Viktor Orbán, depind în continuare de sprijinul popular și electoral pentru supraviețuirea lor politică, iar comunitățile pe care aceste state le reprezintă par a avea o miză morală echivalentă în privința acestor transformări tehnologice. Am văzut recent, prin înfrângerea lui Orbán în fața lui Péter Magyar, un exemplu a ceea ce se poate întâmpla dacă acest sprijin este considerat de la sine înțeles. Chiar și în ceea ce privește regimurile pur autocratice, acestea se vor confrunta pe termen lung cu probleme similare dacă aceste tehnologii continuă să facă redundante numeroase locuri de muncă. Datele Băncii Mondiale, de exemplu, sugerează că șomajul în rândul tinerilor din China se situează în prezent la aproximativ 16% în zonele urbane și este în creștere, iar unii analiști estimează că ar putea fi mult mai ridicat, până la 40%. Mi se pare că aceste regimuri, la fel ca cele liberale, se vor confrunta cu probleme masive dacă politicile publice nu sunt concepute pentru a atenua efectele negative ale acestei noi tehnologii. Din perspectiva ta, guvernele iliberale nu sunt la înălțimea acestei sarcini? Sau pur și simplu nu le pasă la fel de mult ca guvernelor liberale de interesele indivizilor care se confruntă cu dificultăți ca urmare a schimbărilor tehnologice?
LTW: Deși este adevărat că există motive pragmatice pentru ca guvernele nedemocratice să fie preocupate de impactul pe termen lung al acestor noi tehnologii asupra vieții lor sociale și economice, mi se par că exista motive deosebit de puternice pentru ca guvernele democratice să ia în considerare astfel de măsuri, și nu în ultimul rând din motive legate de protejarea democrației. În prima jumătate a secolului al XX-lea, efectele bulversărilor tehnologice au contribuit la ascensiunea mișcărilor autoritare care urmăreau fie restaurarea unui trecut parțial imaginar, fie realizarea unui viitor armonios și utopic. Spre deosebire de statele autocratice, statele democratice trebuie să fie sensibile la o pluralitate de interese, ceea ce înseamnă împiedicarea unei singure sfere a vieții sociale –în acest caz, sfera economică –să le domine complet pe celelalte. Există o ipoteză implicită, la rădăcina vieții democratice, potrivit căreia societatea este alcătuită din comunități diferite, chiar moduri de viață diferite, toate „trăind sub același acoperiș”, fiecare cu interese concurente, fiecare reprezentată, în mod ideal, de partide politice diferite. Deși este adevărat că eficiența economică este un lucru valoros pe care orice stat ar trebui să îl urmărească –că interesele capitalului reprezintă o parte importantă a ecuației –aceasta nu este singurul lucru care trebuie luat în considerare. Aceste interese trebuie echilibrate cu alte valori, cu nevoile celorlalte sfere ale vieții sociale, cele non-economice. Iar în cele mai dezvoltate democrații liberale, acest pluralism se reflectă în politici care urmăresc să le permită indivizilor să ducă vieți după propria alegere, să devină indivizii pe care doresc să fie.
Acum, desigur, statele nedemocratice vor fi nevoite, în practică, să se confrunte cu probleme tehnice similare și să facă compromisuri asemănătoare; dar spre deosebire de democrații, constituțiile autocratice nu sunt strâns legate de pluralism sau individualism. Nu există niciun motiv non-pragmatic pentru care acestea să le pese dacă cetățenii lor sunt capabili să ducă vieți semnificative și confortabile din punct de vedere material. Argumentul în favoarea unui VUB de tip irlandez presupune o preocupare față de viețile individuale care este profund legată de valorile liberale. Regimurile autocratice, prin contrast, sunt insuficient de conectate la valorile liberale pentru ca argumentul să aibă aceeași forță. Deci nu este atât vorba că acestea nu ar trebui să fie preocupate de efectele acestor tehnologii, ci mai degrabă că democrațiile liberale au obligații morale mai puternice, deoarece imaginea lor de sine ca democrații liberale depinde de angajamentul lor față de pluralism și individualism. Întrebarea noastră nu este cea ridicată de marxiști în secolul al XX-lea, dacă piețele ar trebui abolite. Întrebarea noastră este cum să aducem diferitele sfere ale vieții sociale în echilibru.
EK: Ei bine, dacă aceasta nu este o pledoarie pentru ordoliberalism, atunci nu știu ce este. Să menționăm, în final, recentul conflict dintre Anthropic și Pentagon. Anthropic a insistat să traseze linii roșii morale în ceea ce privește utilizarea tehnologiei sale în sisteme de arme complet automatizate sau în supravegherea în masă a populației americane. Acest lucru a determinat administrația Trump să descrie această companie americană, creată integral în SUA, drept un „risc pentru lanțul de aprovizionare”, un termen de obicei rezervat actorilor de pe piețele străine percepuți ca o amenințare la adresa interesului național, precum Huawei. Se pare că cel puțin o companie de IA s-a comportat într-un mod mai demn decât cei aflați la putere. Care este, în opinia ta, natura acestui conflict? În ce măsură ne putem baza pe companiile de IA care dezvoltă un simț al moralității și al justiției sociale?
LTW: Nu cred că problema ar fi că companiile de IA precum Anthropic și OpenAI ar trebui să-și dezvolte o moralitate, ca atare; ci dimpotrivă. Mi se pare că sunt mult prea convinse de propriile atitudini morale, de propria lor viziune îngustă asupra lumii. În acel conflict cu Pentagonul, moralitatea CEO-ului lui Anthropic, Dario Amodei, poate că a fost aliniată interesului comun. Dar nu m-aș baza pe faptul că moralitatea lui se află mereu la locul potrivit. Este mult mai obișnuit să-l auzi prezicând câți angajați vor fi într-o zi disponibilizați de LLM-ul companiei sale, Claude, sau de vreo versiune viitoare a acestuia. În opinia mea, ceea ce este îngrijorător aici nu este că aceste companii duc lipsă de moralitate, ci mai degrabă că propriul lor ideal îngust despre cum ar trebui să arate lumea primește puterea – din partea capitaliștilor de risc și a reglementatorilor – de a remodela societatea umană. Atunci când orice companie, dar mai ales una cu o tehnologie atât de puternică, are acces la bani nelimitați, are capacitatea de a schimba în mod fundamental modul în care este structurată societatea, așa cum am văzut în nenumărate alte cazuri în care marile companii tehnologice au folosit capitalul de risc pentru a submina piețele tradiționale.
În ceea ce privește puterea exercitată de statul modern, prin contrast, tindem să considerăm că aceasta ar trebui să fie supusă controlului popular – alegeri, referendumuri, supraveghere și așa mai departe. Căror controale reale sunt supuse OpenAI și Anthropic? Cine are un cuvânt de spus în privința modurilor de viață consacrate pe care aleg să le perturbe? Faptul de a alimenta cu o cantitate nesfârșită de capital de investiții aceste firme, le oferă mijloacele de a implementa o strategie analoagă celei folosite în trecut de Uber, Airbnb și multe alte companii tehnologice. Așa cum Uber a reușit să perturbe economia tradițională a taximetriei folosind capitalul de risc pentru a subvenționa cursele, a monopoliza piața și a crește prețurile, Anthropic face aceeași mișcare pentru economia cunoașterii, oferind pieței putere de calcul subvenționată. Odată ce companiile se obișnuiesc cu puterea de calcul subvenționată, există toate șansele că se vor adapta la moduri de lucru care fac dificilă, dacă nu imposibilă, revenirea la metodele vechi. Riscul este că OpenAI și Anthropic să stimuleze companiile să concedieze mari categorii de angajați și să treacă la un model al cărui cost principal este puterea de calcul, mai degrabă decât orele lucrate. În eventualitatea în care infrastructura globală de date nu reușește să țină pasul cu cererea, acest lucru ar putea însemna că firmele care și-au înlocuit forța de muncă cu agenți IA se vor trezi plătind mai mult în taxe unei noi clase de rentieri pentru a-și folosi centrele de date. Numărul total al locurilor de muncă din economia cunoașterii se va fi redus semnificativ, iar sfera economică va genera din ce în ce mai multă „valoare” care nu circulă niciodată în economia reală.
Nu am încredere că aceste companii pot sau ar trebui să fie lăsate să dezvolte o moralitate care afectează intensa varietate a vieții sociale. Ai avut dreptate să observi că poziția mea împărtășește multe în comun cu ordoliberalismul. Cred, de exemplu, că piața este doar una dintre sferele vieții sociale, alături de o pluralitate de altele, și că trebuie constrânsă prin politici publice. Gânditori care au fost centrali pentru ordoliberalism, precum Franz Böhm, au recunoscut că puterea economică privată reprezenta o amenințare pentru societatea liberă și că adevărata sarcină a statului era să aplice un cadru juridic care să disperseze și să constrângă, mai degrabă decât să concentreze puterea economică. Un contemporan al lui Böhm, filozoful Helmuth Plessner (1892-1985), a recunoscut de asemenea că sfera economică („mecanică”, „lipsită de suflet”, legalistă) și cea comunitară (intimă, tradițională, bazată pe identitate) ale societății intră adesea în conflict una cu cealaltă. Așa cum a scris în cartea sa, Limitele comunității (1924), statul este un „sistem de măsuri” util „pentru a preveni pericolul de fricțiune și interferență continuă între cele două sfere”.[4] Perspectiva comună este că statul nu este doar un paznic de noapte, nici un motor pentru impunerea unei viziuni morale. Sarcina sa este să împiedice diferitele sfere sociale să se domine complet una pe cealaltă. Și tocmai la această concepție a rolului statului cred că ar trebui să apelăm atunci când ne gândim la modul în care guvernele noastre ar trebui să abordeze reglementarea companiilor de IA precum Anthropic. În ambițiile utopice ale unor CEO precum Dario Amodei și Sam Altman asistăm la un aspect neeradicabil al naturii umane – voința de a ne transforma radical pe noi înșine și societățile noastre prin tehnologie. Dar am face bine să ne amintim că viziunile lor despre viitor sunt doar câteva opțiuni posibile dintre multe altele, și depinde de noi să ne asigurăm că guvernele noastre nu acordă unor astfel de companii mână liberă să ne perturbe viețile în orice mod consideră potrivit. O modalitate prin care am putea face acest lucru este să adoptăm (cum o facem și față de mediu și climă) politici de precauție, precum un VUB de tip irlandez, care să facă modurile tradiționale de viață mai rezistente la efectele imprevizibile ale bulversărilor tehnologice. O alta este să creăm o declarație digitală a drepturilor care să îngreuneze implicarea statului în genul de supraveghere în masă pentru care administrația Trump dorea să folosească tehnologia Anthropic.
Un lucru pare totuși clar. Tocmai moralitatea acestor companii, la fel de mult ca imoralitatea lor, viziunile lor despre viitor, sunt ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze; și deoarece companiile tehnologice nu vor înceta brusc să interfereze cu viața umană și cu societatea, singura noastră opțiune realistă este să apelăm la politici publice ca mijloc de atenuare a celor mai grave efecte. În absența unor astfel de protecții, pare inevitabil că societatea va suferi pur și simplu în urma acestei bulversări, devenind obiectul pasiv al viziunilor morale corporatiste. Măsuri precum un venit de bază, drepturi digitale care să ne protejeze de supraveghere și impozitarea puterii de calcul nu ar trebui înțelese ca tentative nostalgice de a opri schimbarea tehnologică; ci ca o strategie de precauție pentru protejarea vieții sociale de dominația economiei, de subordonarea scopurilor umane față de capital, calcul și optimizare tehnologică.
[1] https://www.theguardian.com/technology/2026/apr/06/tech-layoffs-ai-work
[2] https://therestispolitics.supportingcast.fm/listen/the-rest-is-politics/509-labour-s-polanski-problem-and-the-student-loans-scandal-question-time
[3] Peter Laslett, The World We Have Lost, Further Explored, Methuen, 1983.
[4] Helmuth Plessner, The Limits of Community: A Critique of Social Radicalism, Humanity Books, 1999.
