Home » Analize »Cultura »Media / Tech »Societate/Life » Citesti:

Despre două principii (precauțiune vs. pro-acțiune) și un pariu câștigat

Constantin Cranganu decembrie 30, 2015 Analize, Cultura, Media / Tech, Societate/Life
49 comentarii 3,190 Vizualizari

Lăsați să înflorească o mie de flori!

Prin orice mijloace, inspectați florile

pentru semne de infectare și

pliviți-le, dacă este necesar.

Dar nu tăiați mâinile celor care

răspândesc semințele viitorului.

Max More, 2005

Când am încercat să găsesc o posibilă explicație rațională protestelor anti-fracturare din România[1], am considerat principiul precauțiunii ca fiind un puternic și activ motor psihologic, de exemplu: Orice tehnologie este vinovată până când este dovedită inocentă; Mai bine nu facem nimic acum decât să ne pară rău mai târziu; Nu acceptăm nici un fel de fracturare până când nu este dovedită a fi sigură. Aș fi putut să folosesc și un proverb neaoș: Nu da vrabia din mână pentru cioara de pe gard. Ca proverb, se pot cita și contra-răspunsuri: Cine ezită, este pierdut; Cine nu riscă, nu câștigă; Norocul îi ajută pe cei curajoși ori Bate fierul cât e cald.

Acum, când „fierul” fracturării hidraulice din România s-a răcit complet, cred că putem privi – și discuta – principiul precauțiunii într-o manieră mai relaxată, sine ira et studio, ca să vedem ce e bun și ce e rău cu aplicarea lui în zilele noastre.

Principiul precauțiunii – pe scurt

O definiție populară și relativ clară a fost propusă în 1999 în Wingspread Statement on the Precautionary Principle[2]:

Atunci când o activitate creează amenințări de vătămări mediului sau sănătății umane, trebuie luate măsuri de precauție chiar dacă unele relații cauză-efect nu sunt complet stabilite din punct de vedere științific. În acest context, cel care propune activitatea, nu publicul, trebuie să facă dovada lipsei de vătămări

O formulare alternativă ar fi:

Nu trebuie să permitem dezvoltarea nici unei noi tehnologii și nici desfășurarea unei noi activități productive dacă nu putem dovedi științific că nu va rezulta o vătămare a sănătății sau a mediului înconjurător [3]

Principiul precauțiunii, sub diverse forme care încorporează spiritul celor două definiții, se regăsește într-o serie de documente internaționale: Conferințele Mării Nordului (1984 și 1995), Declarația de la Rio (1992), Convenția-cadru despre climă a ONU (1992), Protocolul Kyoto (1997), Agenția Europeană a Mediului (2013) etc.

Adepții acestui principiu sunt îngrijorați de consecințele neintenționate care ar putea rezulta atunci când acționăm înainte de a avea o cunoaștere completă a efectelor activităților noastre. Dar în viața de toate zilele noi acționăm cu cunoștințe incomplete și rareori obținem un standard ridicat al certitudinii științifice.  Și cum am putea acționa altfel?! Indivizii și chiar mari instituții, precum statele, nu înțeleg niciodată starea complexă a societății.[4] Nu putem, conștient sau intențional, să avansăm către un scop planificat, pentru că întotdeauna vor exista lucruri importante care vor eluda mințile noastre limitate. Astfel că vom recurge la un mic experiment cu cunoștințe incomplete. Din care învățăm, ne adaptăm, evoluăm.

Chiar și în cazul sănătății, ajungem să propunem medicamente bazându-ne pe cunoștințe care sunt departe de o certitudine completă. Dictonul „În primul rând, să nu faci nici un rău” nu poate însemna „Nu fă nimic”. Dacă vom pretinde să știm totul despre fiecare produs pe care îl fabricăm, înainte de comercializarea lui, nu vom face nimic niciodată. Desigur, asta înseamnă să trăim riscant, dar acesta este prețul progresului. Și riscul va mai mare dacă nu acționăm.[5] Dacă așteptăm un medicament perfect sigur, vom muri din cauza bolii. Dacă așteptăm o cremă protectoare sigură, vom face cancer din cauza radiațiilor solare. Dacă așteptăm un sistem energetic perfect sigur, vom trăi ca în Epoca de piatră. Trebuie să lăsăm deoparte cea mai mare parte a naturii dacă voim vreodată să o stăpânim pentru beneficiul nostru. Da, este posibil să trecem cu vederea peste ceva important, dar dacă acela ceva se va întâmpla, rezolvarea problemelor va deveni noul nostru obiectiv.

Încă din 1896, filosoful William James a remarcat că viziunea precauționistă este „ca un general care își informează soldații că este mai bine să stea deoparte mereu decât să riște a fi răniți. Nu așa se câștigă victoriile asupra dușmanului sau asupra naturii”[6]. Nici durere, nici câștig.

Revenind la medicamente, aș vrea să ilustrez formidabila manifestare a principiului precauțiunii în industria farmaceutică americană.[7] Pentru a putea fi comercializat, orice nou medicament trebuie să primească aprobarea unui organism federal – Food and Drug Administration (FDA). FDA determină când un nou medicament ar putea fi considerat sigur și, mai târziu, stabilește când ar putea fi considerat eficient în tratarea unei boli.

Dacă FDA aprobă un medicament care ulterior se dovedește dăunător, ei au făcut o ”Eroare de Tip I”, după cum se numește în statistică și analiza de risc. Ei ar putea de asemenea să comită o ”Eroare de Tip II”, atunci când fac nedisponibil un medicament benefic  – prin întârziere, neluare în considerare, neaprobare sau retragerea lui greșită de pe piață.

Ambele tipuri de erori sunt nefaste pentru public. Pentru oficialii FDA, erorile de Tip I sunt mult mai înfricoșătoare decât cele de Tip II. Dacă ei fac o greșeală de Tip II și previn apariția pe piață a unui medicament benefic, puțini oameni își vor da seama ce-au pierdut. Probabil că mass-media vă rămâne mută, iar Congresul li se va alătura. Oficialii FDA nu au nici un interes în evitarea erorilor de Tip II. Dar dacă comit o eroare de Tip I? Consecințele unei astfel de erori sunt coșmarul lor cel mai negru: carieră distrusă, presiune insuportabilă din partea mass mediei, avocaților și politicienilor, oprobriul și furia publicului. Și atunci, ce-i de făcut? Oficialii nu vor face o evaluare obiectivă, comprehensivă și balansată a riscurilor asociate cu ambele erori. Rezultatul final este o schemă legislativă puternic profilată împotriva noilor produse și inovații.

Ce este rău cu principiul precauțiunii?

Filosoful Max More consideră că toate versiunile principiului sunt inadecvate pentru scopul lor și că sunt sistematic îndreptate contra progresului și dezvoltării economice și tehnologice. Oricare versiune poate fi ușor adaptată ca să prevină introducerea oricăror tipuri de noi tehnologii.

More a identificat șase puncte slabe ale principiului precauțiunii:

  1. Asumă scenariile cele mai dezastruoase;
  2. Distrage atenția de la amenințări bine cunoscute la adresa sănătății, în special riscurile naturale;
  3. Asumă că efectele reglementărilor și restricțiilor sunt toate pozitive sau neutre, niciodată negative;
  4. Ignoră beneficiile potențiale ale tehnologiei și astfel favorizează natura în dauna umanității;
  5. Transferă în mod ilegitim obligația probatorie asupra celui care propune noua tehnologie sau activitate, plasându-l pe acesta într-o poziție nefavorabilă;
  6. Intră în conflict cu abordări mai balansate, aplicate anterior, ale riscurilor și vătămărilor.

Cea mai simplă problemă legată de principiul precauțiunii este că reglementările juridice ar putea foarte bine să lipsească societatea de beneficii semnificative, și chiar să producă un mare număr de decese care, altfel, nu s-ar întâmpla. În anumite cazuri, legislațiile guvernamentale elimină beneficiile oportune ale unui proces sau ale unei activități, și astfel amenință cu producerea de morți care ar putea fi prevenite.

Deși principiul precauțiunii exercită, fără îndoială, o anumită atracție asupra unora (din motive pe care nu le dezvolt aici), el este, totuși, foarte incoerent. Desigur, trebuie să fim precauți în cazul unor pericole speculative. Dar există întotdeauna riscuri pe ambele laturi ale unei decizii. Inacțiunea poate produce pericole, dar tot așa poate genera și acțiunea.  Cu alte cuvinte, măsurile de precauție crează ele însele riscuri și, prin urmare, principiul interzice simultan ceea ce solicită în mod expres.[8]

Tirania siguranței[9]

Este clar că principiul precauțiunii impune, drept imperativ dominant, evitarea vătămărilor. Și este acceptabil, până la un anumit nivel, să ne ghidăm viețile conform acestui imperativ. Dar problemele încep atunci când precauția și măsurile precauționiste sunt ridicate la rang de principiu absolut – când le înzestrăm cu putere de veto peste toate celelalte valori și peste utilizarea maximă a inteligenței și creativității.

Există o modalitate simplă, dar eficientă, de a aprecia amenințările la adresa progresului și bunăstării umane aduse de aplicarea tale quale a principiului precauțiunii. Considerați câteva realizări științifice și tehnologice din trecut și apoi, întrebați-vă: „Ar putea aceste realizări să fie acceptate astăzi, dacă le aplicăm principiul precauțiunii?

Avionul – Nu, pentru că avioanele se prăbușesc din când în când, nu-i așa?. Vătămări serioase și ireversibile pot rezulta, fără nicio îndoială.

Antibioticele – Nu, datorită efectelor secundare dăunătoare.

Clorinarea – Nu. Deși această tehnologie are imense avantaje pentru dezinfectarea apei, producerea de medicamente și pesticide, clorul este, totuși, o otravă puternică, de fapt, prima armă chimică folosită în timpul primului război mondial.

DDT (diclorodifeniltricloroetan) – Nu. Pentru că DDT poate amenința sănătatea umană și unele specii de păsări. Descoperit în 1939 de chimistul elvețian Paul Hermann Müller (pentru care a câștigat Premiul Nobel în medicină), acest insecticid a salvat milioane de oameni de la moarte prin tifos și malarie. Pentru eficacitatea sa deosebită în distrugerea păduchilor și țânțarilor, Academia Națională de Științe a SUA a declarat în 1970: „Există puține substanțe chimice cărora omul le datorează o recunoștință la fel de mare ca DDT-ului”. Cu toate acestea, în 1972, SUA au interzis utilizarea DDT-ului în agricultură. Rolul principal în această decizie l-a avut cartea Silent Spring, scrisă de biologa Rachel Carson, fondatoarea mișcării ecologiste mondiale.

În țările sărace, interzicerea DDT-ului elimină cea mai puternică armă de combatere a malariei și astfel amenință grav sănătatea oamenilor.

Pilula contracepțională – Nu. Deși este una din cele mai puternice forțe, care au schimbat societatea modernă, pilula ar trebui interzisă, pentru că folosirea ei este asociată cu un risc crescut de a face anumite tipuri de cancer.

Electrificarea – Nu. A oferi curent electric popoarelor de pe planeta noastră înseamnă construirea de centrale electrice, linii de transmisie și transformatoare, poluare. Fiecare pas în producerea electricității violează principiul precauțiunii, putând să producă tot felul de vătămări ale sănătății și mediului.

Lista exemplelor oferite de Max More este mult mai lungă, incluzând energia nucleară, medicamentele, Revoluția Verde, operațiile pe cord deschis, transplanturile de organe, penicilina, radarul, diverse vaccinuri, razele X etc.

În fine, o ultimă contribuție din partea lui Rex Tillerson, CEO-ul lui ExxonMobil. El a susținut că ar fi „foarte periculos” să schimbăm regulile și să cerem companiilor de petrol și gaze să probeze siguranța operațiunilor lor înaintea începerii acestora. „Dacă vrei să trăiești conform principiului precauțiunii”, a spus el, „atunci târăște-te și trăiește într-o peșteră”. Chiar dacă am accepta viziunea sa ultimativă – o paralizie prin precauție[10] –, nu cred că trebuie să abandonăm toate principiile și să ne ocupăm numai de profituri nelimitate.

Din fericire, există o alternativă, atât la precauția strictă, cât și la utilitarismul de piață nemilos:

Principiul pro-acțiunii – pe scurt

Filosoful trans-umanist Max More a fost primul care a schițat „principiul pro-acțiunii” ca antidot la precauțiune:

Libertatea oamenilor de a inova tehnologic este extrem de valoroasă, chiar critică, pentru umanitate. Aceasta implică o serie de responsabilități pentru cei care consideră dacă și cum să dezvolte, să introducă sau să restricționeze noile tehnologii. Evaluați riscurile și oportunitățile folosind un proces decizional obiectiv, transparent, comprehensiv, dar simplu, bazat pe știință, nu pe reacții populare emoționale. Țineți cont de costurile restricțiilor și oportunitățile pierdute prin reglementările voastre. Favorizați măsuri care sunt proporționate cu probabilitatea și magnitudinea impacturilor și care produc cel mai mare venit relativ la costurile lor. Dați o mare prioritate libertății oamenilor de a învăța, inova și avansa.

Lăsați să înflorească o mie de flori! Prin orice mijloace, inspectați florile pentru semne de infectare și pliviți-le dacă este necesar. Dar nu tăiați mâinile celor care răspândesc semințele viitorului”.[11]

Este un punct de vedere atrăgător. Ne spune că, în loc să evităm erorile, trebuie să ne asumăm riscuri în căutarea și aflarea adevărurilor profunde și a marilor recompense.[12] În timp ce precauționiștii cred că ne găsim pe marginea unei catastrofe ecologice pentru că ne asumăm prea multe riscuri, pro-acționarii cred că oamenii se deosebesc fundamental de restul naturii prin capacitatea lor de a-și asuma riscuri cu succes. De aceea, legat de problemele actuale de mediu, soluțiile nu rezidă în a întoarce spatele tehnologiilor actuale, ci în intensificare posibilităților oferite de acestea, de exemplu, prin găsirea unor noi surse de energie sau a unor noi tratamente medicale, care pot să extindă șansele de viață lungă.

Principiul pro-acțiunii înseamnă căutarea activă a progresului. Fiind pro-activ implică nu numai să anticipăm înainte de a acționa, ci și să învățăm din acțiunile noastre. Când progresul tehnologic este stopat, oamenii pierd o libertate esențială și oportunitățile care decurg din aceasta de a învăța prin experimentare. Deja suferim din cauza unei capacități subdezvoltate de a lua decizii raționale. Interzicerea aplicării unor noi tehnologii nu va face decât să micșoreze și mai mult această capacitate. Nevoia continuă de a alina suferințele oamenilor și dorința de a obține bunăstarea umanității arată cât de nebunească este înăbușirea libertății noastre de a învăța.[13]

Odată cu revoluția fracturării hidraulice, Statele Unite au lăsat cu siguranță „să înflorească o mie de foraje”. De exemplu, din 2001 până în 2011, au fost forate 170,000 noi sonde pentru gazele de șist și, între 2008 – 2013, producția domestică de țiței a crescut cu 50%. (Detalii, aici, aici, aici, și aici.)

Opiniile publice despre fracturare sunt doar bărci plutind pe crestele valurilor, mânate de curenți culturali și intelectuali mai adânci. Nu poți înțelege unde se îndreaptă bărcile dacă nu înțelegi oceanul.

Când, în anii ’70, prețul petrolului a început să crească, mulți oameni au considerat creșterea ca un semn de sărăcire. Părea clar că există un stoc finit de resurse naturale pe care le consumăm rapid. Cel puțin, asta a lăsat să înțeleagă Președintele Carter în aprilie 1977, când a declarat națiunii că;

Pur și simplu, nu mai avem petrol și gaze naturale….Nu trebuie să fim egoiști … să îndurăm fără să ne plângem și să facem sacrificii.[14]

În timpul războaielor religioase din secolul al XVII-lea din Europa, Thomas Hobbes a diagnosticat o condiție a „dublei viziuni”. Ceea ce este adevăr pentru unii este erezie pentru alții și viceversa. Ceea ce se acceptă ca realitate depinde de viziunea asupra lumii incomensurabile. Ceva similar se poate spune și despre dezbaterile din jurul fracturării hidraulice. Ambele părţi par să aibă o credință de neclintit că fracturarea este fie bună, fie rea. Ambele părți sunt convinse că există dovezi care confirmă viziunea lor și rămân divizate pentru mult timp.

Pentru a înțelege rapid sensul acestei divizări, să ne reamintim reacțiile diferite pe care Președintele Carter și inginerul George P. Mitchell, părintele fracturării hidraulice de mare volum, comparat cu marii inventatori Edison, Tesla și Ford,[15] le-au avut față de știrile din anii 1970 și 1980, conform cărora producția domestică de petrol și gaze era pe sfârșite. Aceleași știri, interpretări opuse. Carter le-a luat drept un semn că oamenii epuizează o resursă finită; trebuie să ne înfrânăm singuri.  Mitchell le-a luat drept un semn că avem nevoie să mergem mai departe – să mobilizăm ingeniozitatea umană nelimitată pentru a elibera mai multe resurse. Carter a avut o viziune precauționistă despre natură ca fiind limitată, fragilă și prescrisă drept locul umanității. Mitchell a avut o viziune pro-acționară despre natură și umanitate, considerându-le maleabile și pline de un potențial încă nerealizat. Pentru unul, o lume de finitudine, prudență și ordine corectă. Pentru celălalt, o lume a riscurilor și posibilităților nelimitate.

Un pariu între un precauționist și un pro-acționar

Pe când Președintele Carter pronunța discursul lui apocaliptic, viziunea precauționistă era în plină ascensiune, înlocuind orgoliul tehnicist de după război, exprimat prin „să trăim mai bine prin chimie”. În 1968, biologul și ecologistul Paul Ehrlich (Stanford University) a publicat, cu imens succes, „Bomba Populației („The Population Bomb”). La vremea aceea, Ehrlich era vocea ecologistă dominantă în societatea americană. El a întrupat viziunea precauționistă despre pericolele suprapopulației pe o planetă finită. Primele rânduri din „Bomba Populației” sunt:

„Bătălia pentru hrănirea întregii umanități este pierdută. În anii 1970 și 1980 sute de milioane de oameni vor muri de foame…Trebuie să introducem controlul populației pentru că acesta este singurul răspuns.”

El a cerut măsuri extreme, precum sterilizarea obligatorie, interzicerea automobilelor și o taxă pe cărucioarele de copii.

În 1969, Ehrlich și-a continuat cruciada sa ecologistă, publicând „Eco-Catastrophe”, în care a prezis că Revoluția Verde va eșua și că „ignoranța” economiștilor cornucopieni (aluzie la Julien Simon) va fi expusă. Până în 1980, degradarea ecologică va anihila  toată „viața animală importantă” din oceane, sute de mii de oameni se vor sufoca din cauza poluării aerului, iar speranța de viață în Statele Unite va scădea la 42 de ani. „Societatea vestică,” a proclamat Prof. Ehrlich, „este pe cale să definitiveze violarea și uciderea planetei pentru câștiguri economice”.[16]

Economistul libertarian Julian Simon (University of Maryland) și-a început cariera în anii 1960, crezând și el la început în creșterea zero a populației. Logica malthusiană părea impecabilă: există doar atâta planetă finită pe care trebuie să trăim. Dar mai târziu, a început să cerceteze datele despre creșterea populației și consumul resurselor. În scurtă vreme, el și-a schimbat radical punctul de vedere: există, de fapt, prea puțin oameni!!!

Cartea sa din 1981, Ultima resursă (The Ultimate Resource) demonstrează că dezvoltarea tehnologică și generarea bogăției fac, în realitate, ca resursele să fie mai puțin insuficiente. Avem de-a face aici cu o altă opinie de bun-simț, capabilă să rivalizeze cu viziunea precauționistă a finitudinii: în ciuda consumării resurselor secole de-a rândul, noi trăim într-o perioadă de abundență fără precedent.

Profesorul Simon a devenit liderul cornucopienilor, luptând contra lui Ehrlich și alți apocaliptici. Modelul său economic era clar: în ciuda jelaniilor ecologiștilor, umanitatea era de fapt, într-o mult mai bună poziție decât fusese vreodată în trecut și, atâta timp cât mințile umane erau libere să inoveze, progresul va continua indefinit.[17]

Bazându-se pe numeroase date, Simon a avertizat opinia publică – cu referire specială la popularitatea lui Ehrlich – că are de-a face cu „o forță teribilă a isteriei ecologiste”. Simțind că îl poate învinge, Simon l-a provocat pe Ehrlich să accepte un pariu public în 1980.

Simon a pariat că oricare cinci metale comerciale, la alegerea lui Ehrlich, vor fi mai ieftine într-o perioadă mai lungă de un an. Consultându-se cu colegii săi (inclusiv John Holdren, consilierul Președintelui Obama pentru știință și tehnologie), Ehrlich a ales cinci metale despre al căror preț era sigur că va crește: cupru, crom, nichel, cositor (staniu) și tungsten. De asemenea, el a decis o perioadă de 10 ani pentru pariu. Simon și Ehrlich au cumpărat fiecare acțiuni de câte $200 pentru fiecare metal, cheltuind în total $1.000.

Când anul 1990 s-a terminat, prețul tuturor celor cinci metale scăzuse – ele erau, folosind terminologia lui Simon, mai puțin insuficiente, în ciuda faptului că oamenii le consumaseră de-a lungul celor zeci ani. Simon a câștigat pariul. Ehrlich i-a trimis un cec pentru $576,07, reprezentând diferența dintre prețuri.

Simon a pus pariul cu doi ani înainte ca Mitchell să înceapă forajele în argila Barnett și a murit în 1998, același an în care Mitchell a „spart codul” argilei, folosind fracturarea hidraulică de mare volum în forajul S. H. Griffin #4, la nord de Dallas[18]. Simon nu a trăit să vadă triumful revoluției fracturării hidraulice, dar nu ar fi fost surprins să vadă că Statele Unite au acum o supraproducție de petrol și gaze după ani de convingere că rezervele erau epuizate.

Pentru Ehrlich și Carter, omenirea se îndrepta vertiginos către zidul inevitabil al unui Pământ finit. Pentru Simon și Mitchell, omenirea se găsea pe scara nesfârșită a progresului.

Simon a câștigat pariul pentru că a aplicat logica insuficienței într-o societate liberă. Mai mulți oameni consumând mai multe bunuri fac ca resursele să devina insuficiente. Astfel, insuficiența înseamnă că ceva a devenit mai scump. Asta crează probleme pe termen scurt, dar problemele sunt, de asemenea, și oportunități. Prețurile mai mari crează stimulente pentru oamenii de știință, ingineri și antreprenori ca fie să găsească înlocuitori (ca atunci când fibrele optice și plasticul au înlocuit firele de cupru), fie să descopere mai multe rezerve (așa cum a  făcut Mitchell când, aplicând fracturarea hidraulică, a deschis rezervoarele neconvenționale de petrol și gaze). Cât timp oamenii operează într-o societate liberă, ei vor inventa o soluție, pentru că ingeniozitatea umană este ultima resursă.

Argila Barnett – locul de naștere a fracturării hidraulice de mare volum – este un exemplu extraordinar. Cititorii articolelor/cărții mele despre fracturarea hidraulică își aduc aminte că avântul acestei tehnologii se leagă de exploatarea aceste argile, aflate sub marea metropolă Dallas- Fort Worth – Arlington- Denton, cu peste 6.800.000 de locuitori – un adevărat „deșert” american, după părerea multor ecologiști români!!!

În 1996, oamenii de știință au estimat că argila Barnett conținea 85 miliarde m3 gaz. În 2003, United States Geological Survey (USGS) a estimat că argila Barnett conținea 742 miliarde m3 gaz natural nedescoperit și 1 miliard barili gaze lichide nedescoperite. Conform ultimei evaluări făcute de USGS anul acesta, argila Barnett conține 1.500 miliarde m3 de gaz. Actualizând evaluarea din 2003, USGS a raportat că resursele tehnice recuperabile includ, de asemenea, 172 milioane barili de țiței și 176 milioane barili de gaze naturale lichide. Noua evaluare revizuită urmează introducerii cu succes a forajului orizontal dirijat și a fracturării hidraulice de mare volum din regiune. De asemenea, evaluarea din 2003 s-a bazat numai pe forajul vertical. După 2003, s-au săpat peste 16,000 foraje orizontale și s-au produs deja peste 425 miliarde m3 gaz și 59 milioane barili de țiței.

Julian Simon ar putea indica acest exemplu și să spună „Vedeți, avansurile tehnologice înseamnă că Barnett are mai mult gaz astăzi decât oricând înainte, de la 85 la 1.500 miliarde m3, adică de peste 17 ori mai mult!”.

Urmașul cel mai proeminent al lui Simon în domeniul politicilor energetice pro-acționare este probabil Daniel Yergin, laureat Pulitzer, autoritate respectată în domeniul energiei, politicilor internaționale și economice. În cartea sa The Quest (2012)[19], Yergin scrie că putem fi încrezători că vom rezolva problemele noastre energetice datorită „disponibilității din ce în ce mai mari a ceea ce este poate cea mai importantă resursă – creativitatea umană…Și baza acestei resurse este în creștere”.

Concluzii

Cele două principii prezentate foarte succint în acest articol formează un cadru ontologic care explorează transformarea naturii umane. Politic vorbind, atât cei de stânga, cât și cei de dreapta, contribuie la diferitele aspecte ale dezbaterii precauțiune vs. pro-acțiune și consideră că această distincție, între cele două principii, va domina peisajul politic și va crea noi diviziuni politice.

Cred că problema esențială a principiului precauțiunii nu este faptul că ne conduce într-o direcție greșită, ci aceea că, în realitate, nu ne conduce în nicio direcție.

Dar mai cred că nimeni dorește o paralizie totală prin precauție sau o îndrăzneală absolută prin pro-acțiune. Orice decizie va cere un anumit amestec de precauție (trebuie să știm ceva despre o tehnologie înainte de o comercializa) și pro-acțiune (dar nu putem ști totul despre tehnologia propusă).

Nimeni nu are nevoie să vorbească pentru ambele tabere atunci când apare o problemă concretă. Dacă fiecare ne facem datoria, vorbind din perspectiva noastră și pe baza convingerilor personale, atunci toate discuțiile se însumează într-o piață a ideilor, care ar trebui să rămână diversă și robustă. Karl Popper spunea că există o amenințare constantă atunci când modalități importante de gândire vor omogeniza piața ideilor și vor domni nestingherite, chiar dacă ar putea să nu fie adevărate, corecte, sau rezonabile. Ceea ce caracterizează atât știința, cât și democrația, este vigilența neobosită a rațiunii critice, care pune sub semnul întrebării teoriile și politicile zilei prin testarea lor constantă.

Personal, accept poziția pro-acționară, chiar dacă o cultură bazată pe asumarea riscurilor poate produce eșecuri temporare sau permanente. Dar această poziție implică pur și simplu o nouă concepție a modului în care considerăm riscurile.

Este important să ne fixăm atenția pe examinarea riscurilor reale, nu pe percepția lor.

NOTE_________________


[1] Constantin Crânganu, 2014, Fracktiviștii: O schiță de portret

[2] Science & Environmental Health Network, http://www.sehn.org/state.html#w

[3] Max Moore, 2005, The Proactionary Principle, www.maxmore.com/proactionary.html.

[4] Friedrich Hayek, 1948, Individualism and Economic Order, University of Chicago Press, Chicago, 280 p, http://www.press.uchicago.edu/ucp/books/book/chicago/I/bo5939968.html

[5] Cass R. Sunstein, 2008, Throwing Precaution to the Wind – Why the ‘safe’ choice can be dangerous, Boston Globe, July 13, 2008, http://www.boston.com/bostonglobe/ideas/articles/2008/07/13/throwing_precaution_to_the_wind/?page=full

[6] William James, 1896, The Will to Believe and Other Essays in Popular Philosophy, section 7, www.gutenberg.org/files/26659/26659-h/26659-h.htm

[7] Max More, 2010, The Perils of Precaution, http://strategicphilosophy.blogspot.com/2010/08/perils-of-precaution.html

[8] Cass R. Sunstein, 2008, idem.

[9] Max More, 2010, idem.

[10] Cass R. Sunstein, Winter 2002-3, The Paralyzing Principle, Regulation, p. 32-37, http://object.cato.org/sites/cato.org/files/serials/files/regulation/2002/12/v25n4-9.pdf

de asemenea,

Adam Briggle, 2015, How a Texas Town Stood Up to Big Oil and Gas – A Field Philosopher’s Guide to Fracking, Liverlight, New York/London, 336 p.

[11] Max More, 2005, „The Proactionary Principle”, www.maxmore.com/proactionary.html.

În 1957, Mao Zedong a inventat fraza „Lăsați o sută de flori să înflorească!”. El a invitat intelighenția Chinei să critice guvernul, pretinzând că progresul are loc atunci când „o sută de școli de gândire concurează între ele”. Desigur, Mao a folosit fraza ca pe o capcană menită să atragă dizidenții, mulți fiind executați după ce și-au exprimat criticile lor.

[12] Există o bogată istorie filosofică în spatele ideii de proacțiune. Mai multe detalii se pot citi în Steve Fuller și Veronika Lipinska, 2014, The Proactionary Imperative: A Foundation for Transhumanism, London: Palgrave Macmillan.

[13] Max More, 2005, idem.

[14] https://www.youtube.com/watch?v=-tPePpMxJaA

[15] Constantin Crânganu, 2014,  O scurtă istorie a fracturării hidraulice (3)

De asemenea, George P. Mitchell: A Visionary Life

[16] Constantin Crânganu, 2015, O lume fără creștere economică – utopie sau realitate?

[17] Profesorul Bjorn Lomborg (Copenhagen Business School) afirmă că vederile economice ale lui Julian Simon au fost o provocare pentru el și l-au determinat să renunțe la calitatea de membru Greenpeace și să scrie o carte fundamentală despre mediu și schimbările climatice (carte pe care o folosesc în fiecare semestru la cursul „Climate Change – Torn between Myth and Fact”): The Skeptical environmentalist: Measuring the Real State of the World, 2001, Cambridge University Press.

[18] http://www.contributors.ro/sinteze/o-scurta-istorie-a-fracturarii-hidraulice-3/ Forajul S. H. Griffin #4 a fost săpat în satul DISH, comitatul Denton. Satul a devenit celebru nu pentru locația forajului, ci pentru că, în 2005, și-a schimbat vechiul nume (Clark) cu DISH – cu majuscule, pentru a indica numele companiei de TV prin satelit Dish Network, care s-a angajat să ofere televiziune prin satelit gratuită timp de 10 ani tuturor celor 201 locuitori.

[19] Daniel Yergin, 2012, The Quest – Energy, Security, and the Remaking of the Modern World, New York, Penguin Books, 820 p.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "49 comments" on this Article:

  1. Marcel spune:

    Si daca operatiunile de fracturare duc la poluarea panzei freatice si la cutremure frecvente, cine raspunde?

    Si cine poate “repara” o panza freatica poluata?

    Sau pentru ca nu locuiti in zonele acelea nu dati doi bani pe acei oameni?

    • Harald spune:

      Ecce homo! :)

      • Harold spune:

        iar in cazul tau, Ecce trollo! Lol

        • Harald spune:

          Găsește-ți un nick-name original și vino și cu o idee originală. Asta cu troll-ul a mai fost încercată și n-a dat rezultate. Activismul ca activismul, da’ un pic de stimă de sine nu strică nimănui :)

          • Harold spune:

            se poate ca postarile tale pe toate articolele contributors.ro sa reprezinte cele mai ‘elaborate’ teze scrise pe care le-ai scris vreodata, iar ceea ce citesti aici de la fosta nomenclatura comunista exportata, sa treaca drept ‘subiecte serioase’.. Poate insa nu-i tarziu sa-ti iei o calificare in ceva, se plange Cameron ca romanii din UK stau pe ajutor social, in loc sa contribuie la economie..!

            • Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

              @Harold aka @Franku

              Am postat comentariul dvs. pentru a ilustra un atac la persoană pe care nu-l voi mai tolera în viitor.

              Faptul că, într-o scurtă perioadă de timp, ați trimis mai multe comentarii cu conținut discutabil, folosind ambele pseudonime, vă califică, în opinia mea, ca troll. Din acest motiv, nu veți mai putea publica nici un comentariu la articolele mele sub cele două nick-uri.

              În ceea ce îl privește pe comentatorul @Harald, consider că scrie la obiect, cu argumente-exemple redutabile și cu un umor inclus, care transformă, de multe ori, comentariile domniei sale în săgeți iritante pentru unii ca @Harold aka @Franku.

              În calitate de moderator al articolelor mele (alături de administratorul platformei Contributors.ro, cu care împărtășesc o convergență a opiniilor de aproape 100%), am anulat două comentarii recente ale unui autor care mi s-a adresat cu „Domnule lobby-ist”. Pentru cei care nu au citit încă scurta notiță bibliografică de pe Contributors, precizez următoarele:

              NUMELE: Constantin Crânganu
              MESERIA: Inginer geolog și geofizician
              PROFESIA: DIn 1981 până în prezent, profesor universitar de geofizică și geologia petrolului.

              Acuzația de lobby-ist datează de la primul meu articol publicat aici (Gasland sau puterea manipulării, 4 aprilie 2014) și a fost introdusă de un oarecare Ciprian Domnișoru, care a publicat un întreg articol dedicat mie (ceea ce, e drept, nu mi s-a mai întâmplat de atunci!).

              Am publicat de patru ori un Disclaimer și am cerut oricui are cel puțin un document care să ateste, sub semnătura mea, că am primit cel puțin un cent ($0,01) din partea industriei de fracturare hidraulică, să-l publice imediat. Pentru că astfel de dovezi nu există, consider că apelativul „domnule lobby-ist” este calomnios și cade sub incidența legii penale din România și de oriunde. Avocatul meu ar fi foarte bucuros să mai aibă un caz de cîștigat, bineînțeles, dacă cel care semnează Ion Voicu este o persoană reală și curajoasă, doritoare să-și apere poziția în fața unor judecători imparțiali.

    • OvidiuD spune:

      Fracturarea nu duce nici la poluarea panzei freatice si nici la cutremure. Ia si citeste despre fracturarea hidraulica.

      Deocamdata marile rauri romanesti si multe din panzele de apa freatica sunt poluate de deversarea directa de dejectii umane. Miile de fose septice facute la munte de romani intreprinzatori, iubitori de natura sunt compartimentate dar nu au fund betonat sau izolat doar pentru ca vidanjarea costa o avere in zonele greu accesibile.
      Marile lacuri de acumulare inconjurate de cabanele romanilor au devenit haznale deschise. Toaletele elegante cu gresie din cabanele din jur au legatura directa cu turbinele din baraje. In schimb, fracktivistii au o problema cu poluarea apei freatice facute de la cateva sute de metri de jos in sus.
      Probabil, ar trebui intrebat si Arsenie Boca despre cum trebuie luptat impotriva fracturarii hidraulice iar in caz in care raspunsul se lasa asteptat ar trebui incercata parcurgerea distantei de la drumul national la mormantul pustnicului in genunchi, cu doua opriri pentru matanii.

    • victor L spune:

      Adevar graiesti: cine raspunde daca va cadea drobul de sare?

  2. Harald spune:

    Articolul oferă o analiză logică, însă oamenii nu se comportă logic. Oamenii adoptă soluția care le oferă confort psihic. Cine avea de gând să plece din România a plecat deja, iar cine a rămas e foarte împăcat cu starea de lucruri: ”Doamne, ferește de mai rău”. De aceea nu-i trebuia nimănui fracturare, la fel cum în urmă cu 120 de ani nu-i trebuiau nimănui trenuri.

    În țările occidentale există și progres și reținere în fața progresului, cele două aitudini sunt oarecum mai echilibrate. În România, abordarea este preponderent rurală, cu atitudini caracteristice pentru bătrâni: ”Da’ ce-mi trebuie mie? Mai bine lasă”.

    Cât despre ”bomba populației”, dintr-o dispută pe Hotnews a rezultat un calcul foarte interesant: planeta e de fapt pustie. Dacă toată populația Pământului ar fi adunată pe suprafața statului Texas, ar sta la 10 metri unul de altul (10.000 de oameni pe kmp) și tot restul planetei ar fi complet neocupat. Însă realitatea nu interesează pe nimeni, oamenii preferă să se vaite de suprapopulare. Pentru că ceea ce vor ei e de fapt să se vaite :)

  3. DanBruma spune:

    Cop21 va spune ceva?

  4. dorin valeriu spune:

    “Apucati” sunt peste tot. Si dobitoci dispusi sa-i urmeze destui. Multi cu energe, charisma si mijloace – financiare si mediatice – surprinzatoere …
    Mingea e in terenul politicienilor si guvernantilor informati si responsabili !

  5. Kathy Bates spune:

    Pilula contracepțională – Nu. Deși este una din cele mai puternice forțe, care au schimbat societatea modernă, pilula ar trebui interzisă, pentru că folosirea ei este asociată cu un risc crescut de a face anumite tipuri de cancer.

    Asta nu prea ţine. Faptul că folosirea pilulei anticoncepţionale ar putea produce cancer e o chestiune lipsită de interes din punctul de vedere al principiului precauţiunii pentru grupuri largi din populaţie. Lumea avea şanse mai mari de a face cancer din pricina tutunului sau poluării industriale.

    Punând întrebarea „Ar putea aceste realizări să fie acceptate astăzi, dacă le aplicăm principiul precauțiunii?”, pilula anticoncepţională este de neacceptat din alt motive decât cele biologice şi chimice. Şi nici celălalt motiv invocat, posibilitatea de a se reduce populaţia şi numărul naşterilor, nu prea ţine. Toate ţările industriale au crescut ca populaţie în ultimii 50 de ani. SUA a explodat ca populaţie, de la 194 de milioane la 321 de milioane. Nici măcar China nu a crescut atât de mult în vremurile dinainte de politica unicului copil.

    Problema stă în chestiunea “ingineriei sociale”. Pentru a asigura ordinea într-un stat industrial cu înclinaţii socialiste, se folosesc anumite forme de presiune socială. Care funcţionează cel mai bine când nu sunt stipulate legal. Legile pot fi ocolite, poliţiştii păcăliţi, de forţele de represiune ale statului poţi fugi sau te poţi ascunde. Nu ai cum să te fereşti însă de o formă de presiune socială pe care o folosesc toţi asupra ta, de la părinţi, bunici, rude, angajatori, vecini, până la vânzătoarea de la care îţi cumperi berea.

    Spre exemplu, dacă sistemul social a decis că trebuie să ai familie, părinţii şi rudele te vor presa să te căsătoreşti şi să faci copii. Angajatorii îţi vor spune că ar prefera să fii căsătorit. Dacă îi convingi totuşi, colegii căsătoriţi vor fi promovaţi înaintea ta. Cei care au copii vor ajunge la funcţiile de conducere. Dacă se întâmplă vreun incident, poliţiştii nu îi arestează pe cei care au copii. Judecătorul le dă pedeapsa minimă.

    În astfel de împrejurări se ştie, e o chestie acceptată de toată lumea, fără s-o fi decis vreun Ceauşescu, că acela care e conformist, conservator de felul lui, e cel dorit ca angajat şi bun cetăţean. Şi că unul care mai e şi familist e cel mai conformist şi mai conservator dintre toţi conformiştii conservatori. Oricine altcineva e stigmatizat, e ţinta tuturor măgăriilor, pentru motive reale sau imaginare.

    Când vii în acest mediu cu ideea unei pilule care micşorează până la dispariţie riscul unei sarcini şi astfel al presiunii pentru o căsătorie, publicul va reacţiona exact cum e de aşteptat.

    (Ce treabă are asta cu producerea petrolului şi gazului prin fracturare? Nu prea are. Dar are cu distribuirea rolurilor în societate: s-a hotărât că arabul tăietor de capete şi rusul cu Kalaşnikov au petrol şi gaz, şi s-a hotărât la fel de bine că occidentalul ateu şi libertin vine la ei cu pălăria în mână şi se roagă pentru petrolul şi gazul lor, pe care îl plăteşte cu bani grei.

    Dacă exploatarea modernă a înlăturat necesitatea de a te ruga de nişte tăietori de capete, ei rămân pe uscat şi s-ar putea să le vină idei periculoase. Cum ar fi să planteze nişte panseluţe în Piaţa Universităţii. Folosind nişte utilaje de plantat care explodează, chiar nuclear.)

  6. Io spune:

    Din nou un articol excelent pentru care va multumesc. La Multi Ani, domnule profesor!

  7. AriS spune:

    Discutia intre principiul precautiune vs. proactiune ar fi avut sens daca la COP21 in Paris NU s-ar fi ajuns la un acord intre tarile membre. Faptul ca s-a ajuns la un acord inseamna schimbarea paradigmei economice pe care se bazeaza societatea umana a secolului 21 si RENUNTAREA la fosil fuels. Deci orice discutie despre gaze de sist trebuie sa fie irelevanta pentru orice individ care intelege efectele incalzirii globale, asta daca nu e de acord cu Musk care vrea sa ..colonizeze Marte!

    Ca observatie, e interesant ca desi sunt cunoscute efectele secundare nocive ale fracturarii hidraulice:
    - vedeti spetele pierdute in justitie de Chevron de exemplu in Bangladesh unde au poluat izvoare subterane, ori cutremurele permanente de joasa adancime, 2-3scara Richter care dauneaza nu numai mediului dar si speciilor care traiesc in mediile respective ori
    -consumul de cantitati uriase de apa necesare,
    folosirea tehnologiei fracturarii nu este re-evaluata! Ne intrebam de ce?!
    Pe scurt, protestele impotriva fracturarii exista peste tot in lume fiindca s-a actionat deja-inclusiv in Romania si va rog sa vedeti cazul satului Izvoarele/Jud Galati, Barlad/Jud Vaslui- pe baza principiului pro-actiune si desi exista efecte secundare nocive, care surclaseaza motivatia profitului, ele sunt desconsiderate!!Nimic nou sub soare!

  8. OvidiuD spune:

    Ma intreb cam care ar fi raportul in Romania intre pro-actionari si frackitivisti ?

    Faptul ca romanii refuza cu obstinatie fracking-ul nu inseamna ca numarul celor din urma e covarsitor mai mare decat al pro-actionarilor. Am o banuiala ca in Romania e vorba doar de o lipsa grossiera de cultura tehnica de baza, en masse, care este fundamentul une societati avansate moderne, deschise.
    Pana la urma, Romania e tara in care multi lideri de opinie mai merg la ghicitoare sau nu vor sa iasa la inaugurarea unei sosele prost proiectate si prost executate fara un sobor de preoti.
    Cu amaraciune, ma gandesc de multe ori cat de inapoiata e tara mea, Romania !

  9. victor L spune:

    Un articol excelent.
    La Multi Ani, dle Constantin Cranganu.

  10. Falstaff spune:

    E greu de crezut ca un procedeu care se numeste “fracturare hidraulica” este ceva bun pentru umanitate,care respecta mediul si nu are consecinte grave asupra echilibrului,deja firav,al naturii in care traim…Evident,a nu risca e un risc mult prea mare,dar asta ne indreptateste sa experimentam chiar orice?
    Cunosc oameni exceptionali care nu sunt extremisti ecologisti, dar sunt permanent preocupati de respectul si integritatea naturii,ceea ce nu-i impiedica sa obtina realizari remarcabile in domeniile lor de predilectie!
    De ex,Bertrand Picard a realizat Solar Impulse,proiect care deschide numeroase perspective oamenilor de stiinta ingeniosi,care vor o planeta cat mai curata,fara sa renunte la civilizatie, confort si tehnologie! E complicat,dar este posibil!
    Pierre Rhabi este un simplu pasionat de agricultura.Din 1981 lupta eficient contra dezertificarii in Africa si America latina,iar in Franta reprezinta o referinta pentru agricultura biologica la indemana tuturor,militand pentru “o sobrietate fericita” in raportul omului cu natura. E complicat,dar este posibil!
    Asa vad eu pro-actiunea inteligenta.

    • Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

      Vă invit pe dumneavoastră, și pe alții, să recitiți articolul. Dacă vi se pare prea lung, puteți începe lectura de la acest paragraf în jos:

      Opiniile publice despre fracturare sunt doar bărci plutind pe crestele valurilor, mânate de curenți culturali și intelectuali mai adânci. Nu poți înțelege unde se îndreaptă bărcile dacă nu înțelegi oceanul.

  11. Ștefan A. spune:

    Sintem in plina epoca a energiei bazata pe petrol si gaz . Fracturarea hidraulica e parte integranta.
    Cine crede ca petrolul si gazele sint periculoase , sa faca sacrificii . Model RSR anii 80 . Dupa care sa discute despre cit de sublim e sa tremuri de frig , sa stai la intuneric si sa te deplasezi cu bicicleta cind ploua , ninge , in numele salvarii planetei . :)
    Multumesc domnule Constantin Crangaru de articolele publicate pe acest site . Extrem de instructive . An nou fericit dumneavostra si familiei .

  12. donquijote spune:

    Precautionismul ignora factorul cel mai important: posibilitatea de a face corectii pe masura ce avansezi.
    Poti porni la un drum caruia nu-i vezi bine capatul, te poti astepta sa dai intr-o prapastie dar, numai avansând ai posibilitatea sa corectezi traiectoria.
    La urma urmei, a nu porni la drum poate fi la fel de riscant: poti sa stii daca in spatele tau nu se casca prapastie care avanseaza catre tine? Sau, poate crezi ca esti asigurat, lipit cu spatele de un zid solid dar te poti trezi strivit de o stanca venita de sus.
    Cu primul pas pe care-l faci intr-o directie afli cat de sigur ar putea fi urmatorul. Dar NUMAI daca faci acel pas si pe urmatorul si asa mai departe.
    Epoca petrolului inca nu s-a incheiat; acum 30-40 de ani ni s-a pus in fata perspectiva sinistra (inghetata) ca in cateva zeci de ani vom epuiza rezervele de hidrocarburi. Acum se pune problema ca ardem prea multe si ne indreptam catre o suprasaturare cu CO2, deci avem destule hidrocarburi cat sa ne asfixiem (prin incalzire) inainte sa se sfarseasca hidrocarburile.
    Evident, dependenta de hidrocarburi este o problema care trebuie rezolvata. Si este pe cale de rezolvare, iar cei care au mizat pe faptul ca vor controla omenirea cu mana pe robinetul de petrol vor pierde din nou. Solutiile vor veni tot prin noi tehnologii, nu prin stagnare.
    Intre timp putem sa mai ardem o vreme resursele de hidrocarburi, si vom alimenta astfel si avansul acelor tehnologii care vor inlocui hidrocarburile.

  13. Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

    Despre principiul precauțiunii și psihologia maselor populare

    Am mai scris de câteva ori că secvența-șoc din filmul propagandistic Gasland – cea în care fermierul din Colorado aprinde cu bricheta apa de la robinetul din bucătărie – a avut o influență incomensurabil mai mare decât toate explicațiile științifice ale unor experți. Am mai scris că mentalul colectiv poate fi manipulat foarte ușor și cu efecte de lungă durată dacă păpușarul-șef știe ce „sfori psihologice” să tragă și în ce moment anume.

    Reiau exemplul favorit al fracktiviștilor români, cel cu interzicerea fracturării hidraulice în Franța. Păi cum altfel s-ar fi putut, nu-i așa, când „Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare națiune, oricare popor, oricare țară îşi are faliţii săi … Numai noi să n-avem faliţii noștri!… Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!…”

    Nu este un secret dacă spun că experiența publicului francez în materie de fracturare hidraulică a fost ZERO înainte de filmul manipulator Gasland. Într-o carte recent publicată de Editions TECHNIP, „The shale oil and gas debate”, sub semnătura lui Bernard Tardieu, Président de la Commission Énergie et Changement Climatique, Académie des Technologies, apare următoarea declarație:

    În 2011, francezii au descoperit gazul și țițeiul de șist datorită, în principal, filmului Gasland. Documentarul și-a creat renumele prin punerea în prim plan a secvenței robinetului în flăcări, o imagine care de atunci a fost dovedită ca fiind o încercare deliberată de a turna gaz pe focul opozanților gazelor de șist. Cu toate acestea, răul a fost produs, și opinia publică a văzut hidrocarburile neconvenționale nu ca o posibilă oportunitate pentru industria și balanța noastră comercială, ci, pur și simplu, ca o amenințare majoră la adresa mediului înconjurător.

    Păpușarii știu că frica publicului de fracturarea hidraulică este bazată pe emoții și percepții, mai degrabă decât pe argumente faptice. Informația de specialitate a publicului este în general sporadică și plină de lacune. În aceste condiții, percepțiile de tot felul tind să se substituie realității. Iar în meciul care urmează, percepțiile câștigă de cele mai multe ori în fața realității. Apelul la emoții în loc de logică sau rațiune sunt tactica preferată a păpușarilor-manipulatori.

    Cum se explica, totuși, atracția pe care principiul precauțiunii, în general vorbind, o exercită asupra unei părţi a publicului?

    Răspunsul doct la această întrebare necesită opiniilor unor psihologi ai mentalului colectiv. Ca un profesionist de altă natură, dar puternic implicat în aplicarea și acțiunea publică a acestui principiu, aș îndrăzni să propune două idei, plecând de la înțelegerea procesului cognitiv uman (pentru o descriere detaliată și mai multe exemple, se poate folosi literatura de specialitate, de exemplu: Indur Goklany, 2001, The Precautionary Principle: A Critical Appraisal of Environmental Risk Assessment; Cass R. Sunstein, 2002, Probability Neglect: Emotions, Worst Cases, and the Law; Julian Morris, 2002, Risk and reason: Safety, Law, and the Environment; Arie Trouwsbort, Evolution and Status of the Precautionary Principle).

    Aversiunea față de posibile pierderi. Oamenii urăsc mai mult pierderile decât iubesc câștigurile. Ei tind adeseori să se concentreze pe pierderile asociate cu o anumită activitate și să neglijeze câștigurile care ar putea fi asociate cu acea activitate. Cu alte cuvinte, riscurile nefamiliare produc o mult mai mare îngrijorare decât riscurile familiare, chiar dacă ultimele sunt statistic mai mari. De exemplu, riscurile asociate cu șoferia nu produc o mare îngrijorare publică, deși, numai în Statele Unite, zeci de mii de oameni mor anual datorită accidentelor auto. Pe de altă parte, mulți oameni sunt foarte îngrijorați din cauza riscurilor care par mai noi, cum ar fi riscurile asociate cu produsele modificate genetic, substanțele chimice introduse recent sau terorismul. Principiul precauțiunii suferă masiv din această cauză.

    Mitul naturii-mamă. Aversiunea față de posibile pierderi este adesea însoțită de o credință falsă conform căreia natura este, în principiu, benignă și benevolentă, făcând oamenii să creadă că siguranța și sănătatea lor sunt expuse riscurilor numai (sau aproape numai) datorită intervenției umane. O credință în siguranța relativă oferită de natură versus riscurile relative ale noilor tehnologii se află în centrul principiului precauțiunii.
    Acest mit este unul foarte adânc înrădăcinat în mentalul colectiv și, de aceea, foarte greu de dezlocuit de acolo.

    Am descris prima dată acest mit în articolul Patru sofisme ale fracturării hidraulice (II) (Sofismul Natural vs. Artificial)

    O astfel de comparație este falsă, pentru că nu tot ce este „natural” este sigur, în timp ce produsele artificiale ar fi nesigure (periculoase). De exemplu, combustibilii fosili (cărbune, țiței, gaz) sunt naturali, organici, produși din plante, iar problemele lor de poluare derivă tot din ingrediente naturale, precum sulful, azotul și metalele grele. Arsenicul și cianura sunt substanțe naturale, la fel ca multe plante naturale care sunt otrăvitoare. Tutunul este un produs natural, dar folosirea lui omoară 400.000 americani în fiecare an.

    Faptul că ceva este natural nu trebuie să ne facă să ne simțim siguri. Iar faptul că ceva este produs într-un laborator nu înseamnă obligatoriu ceva dăunător. Dar oamenii continuă să creadă că natura este benevolentă (Mama-Natură!!!) și că natural implică siguranță. Așa de mult cred în acest mit încât preferă apa naturală celei procesate, chiar dacă cele două probe de apă sunt identice din punct de vedere chimic, organoleptic etc.

    Dar natura este departe de a fi benignă și benevolentă. Natura – Mama Natură, cum o alintă unii! – nu vrea ca noi să avem o speranță de viață de 75 ani sau o rată de mortalitate infantilă sub 1%. Natura, ca sumă a tuturor lucrurilor de pe Pământ, nu se sinchisește de ființele umane în nici un fel și ne atacă permanent cu ape infestate cu bacterii, călduri excesive, lipsa ploilor sau inundații, furtuni, uragane, sau tornade, insecte și alte animale purtătoare de boli, un mare număr de predători etc. Astăzi, privim moartea cuiva înainte de 30 ani ca pe o tragedie; în timpurile mai „naturale”, aceasta era speranța de viață.

    Falsa credință în benevolența naturii ajută la explicarea atracției exercitate de principiul precauțiunii.

    Dacă vom încerca să urmăm principiul precauțiunii în următoarele 24 ore, ne vom confrunta cu dileme serioase. Dacă nu exersăm, vom avea riscuri cu sănătatea. Dacă exersăm, apar alte riscuri. O muncă grea poate fi periculoasă, dar dacă nu muncesc din greu, șeful meu s-ar putea să se irite. Și indiferent cum voi munci, voi impune unele riscuri mie însumi și familiei mele. „Din această dilemă nu puteți ieși… Am zis

    Din dilema stimabilului domn Farfuridi se poate ieși, totuși:

    Națiunile lumii ar trebui să ia măsuri de precauție, cu siguranță. Dar nu ar trebui să adopte principiul precauțiunii.

  14. Fârtat Cicero spune:

    O viaţă fără riscuri? Un prădător din savana africană se poate alege, când porneşte o vânătoare, cu o copită în creştet sau cu un corn în burtă, care-i aduc moartea. Privin cu ochi senini în zări albastre cât timp avem foamea astâmpărată. Apoi nimic nu ne împiedică să pornim căutarea prin lume, cu blana zburlită şi nările fremătând.

  15. neamtu tiganu spune:

    Domnul profesor Cranganu incheie anul, cum de altfel ne-a obisnuit, cu o magistrala punere pe ginduri.

    Multumesc si “La multi ani”!

  16. ion adrian spune:

    Adevarul este la mjloc. Doar prin discernamant si nu prin retete predefinite se obtine situatia de dorit. Situatiile se judeca fiecare in parte .
    In rest….si La Multi Ani 2016!

  17. Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

    Deși articolul meu folosește fracturarea hidraulică doar ca pe unul dintre multiplele exemple ale confruntării ontologice dintre două principii antagoniste (precauțiune vs. pro-acțiune), unii comentatori se pare că mai trăiesc încă euforia fracktivistă din jurul sondei de la Pungești. Bineînțeles, e dreptul lor să savureze acele amintiri și, când pot, să mai arunce cu o piatră sau două în cei care au avut sau au altă părere despre fracturarea hidraulică. Dar, procedând astfel, riscă să piardă trenul istoriei, care s-a oprit o singură dată în gara Vaslui, și doar pentru puțin timp.

    Pe lângă secvența-șoc, cu apa aprinsă de la robinet, filmul-propagandă Gasland mai folosește o sperietoare, mult dragă și fracktiviștilor români: așa-zisa contaminare a apei subterane din cătunul Pavillion, statul Wyoming, cu substanțe chimice folosite în timpul fracturării.

    În luna februarie 2015, am publicat aici articolul „A fost sau n-a fost?” Cronica „primei demonstrații mondiale” de contaminare a apei potabile datorată fracturării hidraulice (cazul Pavillion, Wyoming), unde am analizat greșelile făcute de o primă investigație EPA, de pe urma căreia a rezultat o uriașă campanie mass-media anti-fracturare.

    Recent (14 dec. 2015), cazul Pavillion a fost definitiv închis de către autoritățile statului Wyoming (Department of Environmental Quality) prin publicarea rezultatelor unei investigații de 30 luni. Concluzia majoră a fost că fracturarea hidraulică nu a fost cauza contaminării apei din fântânile sătenilor. După cum explică raportul publicat,

    Dovezile existente sugerează că ascensiunea verticală a gazului liber (sau a gazului din nisipurile superficiale) a avut loc pe cale naturală înainte de începerea activităților de foraj.

    Este improbabil ca fluidele de fracturare hidraulică să fi migrat vertical în sus către adâncimi superficiale, unde să poată fi interceptate de forajele săpate pentru apă. Dovezile existente nu indică ascensiunea verticală a fluidelor de fracturare la adâncimi superficiale, unde să poată fi interceptate de forajele săpate pentru apă. Probabilitatea ca tratamentele de stimulare a forajelor prin fracturare hidraulică (i.e., adesea mai puțin de 200 barili), folosite în câmpul gazeifer Pavillion, să fi condus la interacțiunea fluidelor cu apa subterană superficială (i.e., la adâncimea fântânilor) este neglijabilă [s/m.]

    Pentru o mai bună înțelegere a scadalului mediatic generat de primul raport EPA și evaluarea profesională a cauzelor reale ale contaminării apei din Pavillion, recomand și o cercetare publicată pe 15 sep. 2015:

    Ian Duncan, Evaluating the Veracity of Scientific Reports Used to Argue Against a Social License to Operate for CSG: The Curious Case of the Pavillion Wyoming Deep Monitoring Well Study

  18. Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

    Ce mai fac fracktiviștii din alte țări?

    1. Fracktiviștii sunt arestați când se îmbracă la fel ca Moș Crăciun.

    Un grup de fracktiviști, îmbrăcați în costume de sezon – doi ca Mos Crăciun (Santa Claus) și Grinch, au fost arestați pentru activități ilegale în timp ce protestau contra companiei Crestwood Energy din New York. Grupul care a organizat protestul a fost sprijinit de extremista ecologistă Sandra Steingraber, mult adorată și de fracktiviștii români.

    https://twitter.com/WeAreSenecaLake/status/679017006235066368

    2. O fracktivistă a venit, călare pe un tanc, să protesteze contra fracturării hidraulice în Anglia

    Creatoarea de modă britanică Vivienne Westowood a încercat să protesteze contra fracturării în Anglia conducând un tanc către casa Primului Minsitru Britanic David Cameron. Deși ea și-a intitulat protestul un „atac chimic” fals, orice comentariu din partea lui Westwood legat de poluarea aerului datorită fracturării și-a pierdut orice semnificație când s-a aflat că tancul doamnei consumă 47,4 litri/100 km în condiții ideale.

    http://www.theguardian.com/fashion/2015/sep/11/vivienne-westwood-tank-protest-fracking-david-cameron-chadlington

    3. S-au îmbrăcat ca niște schelete pentru că fracking-ul sperie.

    Ca să răspândească mesajul că oamenii trebuie să se teamă de fracturarea, acvitiștii au protestat contra companiei GreenHunter (care execută re-injectări) îmbrîcându-se în negru și pictându-și fețele ca niște schelete. Apoi au mai arborat niște pancarte pictate ca morminte și au făcut un marș până la forajele de injecție din comitatul Meigs, Ohio.

    https://appalachiaresist.wordpress.com/2015/10/22/fracking-is-frightening-greenhunterroscoe-mills-injection-well-rally/

    4. Profită de vizita Papei în SUA pentru a organiza proteste anti-fracturare

    Când Papa Francis a vizitat Statele Unite în această toamnă, grupurile de fracktiviști s-au gândit să pună de-o demonstrație pentru a atrage interesul opiniie publice de partea lor.

    Una dintre cele mai stupide manifestații a dat-o un grup auto-intitulat „Călugării Contra Fracturării” din parohia Sf. Maria, Pompton Lakes, New Jersey. Începând să cânte „Stop Fracking Now” pe o linie melodică gregoriană, au dat-o repede pe rap!!! Iar „versurile” au fost numai bune pentru un Papă: „fracturarea seamănă teribil cu cocaina” sau „foraj înseamnă omor”.

    https://youtu.be/Wr3EThStcuk

    5. Compară fracturarea cu un viol

    O fracktivistă din Texas, Sharon Wilson, a publicat un blogpost intitulat „Violul fracurării din Texas”. Grupul fracktivist Earthworks, în care lucrează Sharon, a retransmis mesajul ei via Tweeter, iar alți fracktiviști din Texas au reluat mesajul lui Wilson.

    http://www.texassharon.com/2015/03/30/texas-fracking-rape-in-austin/

    6. Compară fracturarea cu terorismul

    Aceeași fracktivistă din Texas, Sharon Wilson, nu a pierdut ocazia de a conecta atentatele teroriste din Paris și San Bernadino cu fracturarea!

    https://twitter.com/txsharon/status/625842615687118848

  19. victor L spune:

    La Multi Ani,
    domnule Constantin Cranganu.

  20. Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

    Fie ca în ce va fi doar binele să-și aibă loc.

    La mulți ani tuturor cititorilor și comentatorilor mei!

  21. Franku spune:

    Un articol slab, cu mix de argumente aduse din zone in care autorul nu este expert (gen filosofie, psihologia..maselor etc), din care lipsesc insa detalii tehnice, inclusiv legale care ar putea fi interesante(gen impactul fracturarii asupra a variate drepturi fundamentale ale omului si protejarea mediului). Ca despre asta este vorba- fracturarea exista de cateva decenii bune, insa reactiile din anii recenti tin de ne-acceptarea acestui procedeu in conditiile evolutiei drepturilor si societatii moderne.

    Acum avem legislatie pentru:
    -poluare sonora (si vedeti ce fel de trafic si uzura a infrastructurii produce transportarea a 300tancuri de apa/put de explorare;
    -notabila e disputa DACA companiile exploratoare trebuie sa precizeze compusii chimici inclusi in lichidul hidraulic toxic pompat sub pamant!?!!
    -in al doilea rand, o parte din lichidul hidraulic pompat sub pamant este trimis inapoi la suprafata (aici vorbim de frack water, NU de gaz de sist), incarcat cu diversi compusi care exista sub pamant (saruri ori chiar substante radioactive);
    -daca se gaseste gaz, care este trimis la suprafata, dar tevile transportoare se fisureaza ajungem la contaminarea cu gaz a izvoarelor de apa, fie cu metan, fie cu reziduri de frack water.
    -in final, in locatiile unde s-a facut explorarea, se ingroapa aceste rezeve uriase de lichid hidraulic folosit (care contine metale grele, pesticide, substante radioactive, diesel etc)!

    Acum sa ne spuneti daca asta nu este distrugerea mediului, si cate cazuri, gen Roth vs Cabot Oil&Gas Corp in USA(2013), in care apa potabila a fam. Roth este contaminata cu metan, trebuie sa existe pentru ca aceste proceduri sa fie oprite!

    In final, cel mai important, mi se pare lipsa dezbaterii ETICE in argumentele aduse, care desconsidera categorii intregi de stakeholders, si merg numai pe argumentul banilor ori pe principiul lui “a face fiindca putem!”!!DEci, va astept dl Cranganu, si cu dezbaterea etice asupra fenomenului, dupa ce terminati cu avantajele principiului proactiunii!

  22. Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

    Despre paradoxul principiului precauțiunii

    Principiul precauțiunii ne periclitează viețile pentru că încearcă prea tare să ne salveze. Încearcă „prea tare” pentru că este preocupat obsesiv cu o singură valoare – siguranța. Concentrându-se pe siguranță într-un mod excesiv, principiul distrage atenția legiuitorilor și publicului de la alte pericole. Cu cât avem mai multă încredere în acest principiu, și cu cât îl aplicăm mai plini de entuziasm, cu atât mai mare este pericolul pentru sănătatea și standardul nostru de viață. Principiul sfârșește jalnic, producând vătămări prin devierea atenției, resurselor financiare, resurselor sănătății publice, timpului și eforturilor de cercetare de la riscuri mai urgente și mai grave.

    Să considerăm un alt exemplu (pe lângă cele prezentate în articol): Protocolul de la Kyoto, precursorul actualului Acord de la Paris.

    Protocolul de la Kyoto a fost un angajament precauționist internațional menit să reducă emisiile antropogene de CO2, acuzate că ar produce actualul episod de încălzire globală. Suporterii Protocolului au cerut reducerea forțată a emisiilor de CO2 prin diverse măsuri. Una dintre cele mai importante a fost creșterea obligatorie a standardelor de economia combustibilului pentru automobile și autocamioane. Efectele unei astfel de politici în Statele Unite au forțat producătorii auto să introducă pe piață mașini mai mici, mai ușoare și mai vulnerabile. Conform unui studiu publicat de Harvard School of Public Health, această politică a generat un surplus de 2.000 – 4.000 accidente fatale anuale pe autostrăzi. Ce înseamnă asta? Am cumpărat o oarecare remediere a climei cu prețul a multor vieți. Îmbunătățim rezultatele pe o parte, dar le înrăutățim pe de altă parte.

    Un alt exemplu de situație paradoxală este campania, de la sfârșitul anilor 1980, contra clorinării. Eco-activiștii (de ex., Greenpeace) și-au propus să elimine compușii pe bază de clor din uzul social. Ca parte a campaniei lor, activiștii au răspândit dezinformații în toate direcțiile. În special, ei au lucrat din răsputeri să convingă autoritățile răspunzătoare de alimentarea cu apă din numeroase țări că permiterea clorinării apei este echivalentă cu a îmbolnăvi oamenii de cancer. În Peru, au reușit. Consecințele, însă, au fost dezastruoase.

    Găsindu-se într-o criză bugetară, oficialii guvernului peruan au văzut în pretențiile de apă-fără-cancer-produs-de-clor o scuză la îndemână pentru a opri clorinarea apei în multe zone ale țării.

    Imediat după încetarea clorinării, holera – o boală care dispăruse în Peru – s-a întors, producând epidemia din 1991-1996. 800.000 de oameni au suferit și 6.000 au murit de holeră numai în Peru. Apoi, boala s-a extins în Columbia, Brazilia, Chile și Guatemala. La sfârșit, circa 1,3 milioane de oameni au fost afectați și peste 11.000 au fost omorâți de holeră.

    A bon entendeur, salut!…

    (exemplele sunt preluate din Max More, 2010)

    • Harald spune:

      Nevoia asta excesivă de siguranță e un simptom al lipsei de maturizare, până la urmă. Copiii resimt acut nevoia de siguranță, iar în stadiul de adult dpdv biologic, însă nematurizat dpdv psihologic, manifestările acestei nevoi de siguranță încep să fie aberante. De aceea ecologiștii sunt verzi pe dinafară și roșii pe dinăuntru, de aceea insistă pe intervenția statului, pe impunerea de restricții și limite de tot felul etc. etc.

      Într-o anumită măsură nu sunt ei responsabili pentru asta, așa funcționează mintea lor. Exact cum nu încercăm să determinăm un pictor sau un muzician să devină matematician, tot așa nu putem determina nici ecologiștii să nu mai resimtă atât de acut nevoia de siguranță, până la nivele la care această nevoie frizează patologicul.

      Pe de altă parte curentul socialist, prezent în toate țările civilizate, toarnă și el gaz pe foc – pun intended :) – promițându-le unor oameni care au deja niște probleme psihologice că statul va avea grijă de tot, că le va garanta mult-dorita siguranță pe termen nedefinit, atât timp cât ei vor continua să susțină și să voteze respectivul curent socialist.

      Faptul că sistemul comunist, care dusese la nivele inimaginabile promisiunile privind siguranța economică a individului, a dat faliment într-o jumătate de Europă și a fost reformat de urgență în China pentru a nu avea aceeași soartă este nesemnificativ pentru activiștii ecologiști. Acele evenimente s-au întâmplat demult, pe vremea când unii dintre ei erau copii de grădiniță sau de școală primară, în timp ce nevoia disperată de siguranță ei o trăiesc astăzi. În fiecare zi :P

  23. ion adrian spune:

    LA MULTI ANI 2016!

    Credeam ca nu voi mai interveni dupa ce in raport de un articol foarte bun cum este acesta si incitant pentru o discutie pe termen lung si nu de nivel ziaristic in sensul ramanerii in spate si a caderii astfel intr-o desuetudine nemeritata , am scris singurul lucru scurt si care mi se prea demn de a fi subliniat in consonanta si cu concluzia autorului..
    Autorul a scris:
    “Dar mai cred că nimeni dorește o paralizie totală prin precauție sau o îndrăzneală absolută prin pro-acțiune. Orice decizie va cere un anumit amestec de precauție (trebuie să știm ceva despre o tehnologie înainte de o comercializa) și pro-acțiune (dar nu putem ști totul despre tehnologia propusă).” si asta in ciuda pozitiei sale evidente pentru una din extreme si ctez din nou: “Cred că problema esențială a principiului precauțiunii nu este faptul că ne conduce într-o direcție greșită, ci aceea că, în realitate, nu ne conduce în nicio direcție”

    Evident ca cele scrise de mine mai sus ma fac sa-l intalnesc pe dl Cranganu in prima sa asertiune concluziva mai precauta si nu in aceasta atat de categorica si care intra de fapt in contradictie cu prima si de aceea am si subliniat ca, in opinia mea adevarul se afla in functie de situatia concreta atunci cand judecarea celor cunoscute si punerea in paranteza a celor necunoscute se face cu discernamant.
    Dar cum este cu discernamanul? Imi este greu sa raspund altfel decat printr-o butada care, nu sunt sigur, dar poate ca i-a apartinut lui Bertrand Russell care la intrebarea ce este matematica, ar fi raspuns: matematica este ceea ce discuta matematicienii intre ei.
    Dar tot el ar fi spus ca: Matematica reprezinta ın sine o colectie de rezultate, care pot fi aplicate la orice:)

    Dar sunt convins ca este o lipsa totala de discernamant ca atunci cand se vorbeste de numarul oamenilor pe Terra, asa cum in context ecologic vorbeste si dl Cranganu in articolul in care indica doua formule ce implica in mod esential populatia(P) si deci si crsterea ei in evaluarea impactului uman,/b>, sa tratezi problema la modul cati oameni incap intr-o camera , intr-un lift sau intr-o cabina de telefon :) . pentru a dovedi pustietatea planetei.
    Desigur daca ne raportam la unele din cele mai “inteligente” insecte adica la furnici astea sunt de cca 1 milion de ori mai numeroase si fiind si noi cele mai inteligente mamifere putem linistiti sa le urmam . :)
    Daca insa ne gandim la vertebrate, natura in “intelepciunea” echilibrelor ecoogice create nu permite niciunei specii de pasari sa depaseasca milionul iar la mamifere nu stiu cati iepuri sunt pe glob dar cred ca nu ne depasesc :) .
    Adica natura mentine pustie planeta si rezervata pentru ‘our fornications” aplicand ad literam preceptul biblic privitor la inmultire si stapanire desi in aramaica sau ebraica se pare ca termenul a stapani implica si notiunea de a avea grija.

    PS Cineva a intrebat foarte judicios in acest context pseudostiintific daca populatia suportabila ar fi de 200 sau poate de 500 de miliarde de homo sapiens sapiens.:)

    • Harald spune:

      Convingerile personale nu rezolvă probleme, convingerile personale doar generează probleme. Societatea umană este profund artificială în zilele noastre și totul se rezumă la calcule. Fermierul care obține 8.500 kg grâu la hectar nu face asta din voia Domnului, fie ea exprimată în aramaică sau ebraică, ci pe baza unor metode și pe baza unor calcule. Dacă are ce face cu producția de pe 800 de hectare, va cultiva 800. Dacă estimează că nu poate valorifica decât producția de pe 450, atunci nu va cultiva decât 450.

      ”Dacă ne gândim la vertebrate”, probabil în orice combinat avicol demn de acest nume există ceva de ordinul a un milion de păsări. Și ”industria socialistă” avea și combinate care creșteau un milion de porci, nu doar milioane de păsări. E treaba ei ce face natura cu planeta, au trecut cam 10.000 de ani de când specia umană se mulțumea cu postura de vânător-culegător la mila zeilor. Se pare că aceeași specie umană a renunțat să se mai bazeze pe voia Domnului și s-a apucat de cultivat cereale în urmă cu vreo 6.000 de ani, mult înainte de orice text sfânt în aramaică sau ebraică.

    • Harald spune:

      @ ion adrian – ”la mamifere”, vă spun sincer că nici eu nu știu câți iepuri sunt pe glob, dar despre șoareci / șobolani aș fi dispus să cred că depășesc numeric de departe specia umană :P

  24. Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

    @Harald:

    Cât despre ”bomba populației”, dintr-o dispută pe Hotnews a rezultat un calcul foarte interesant: planeta e de fapt pustie. Dacă toată populația Pământului ar fi adunată pe suprafața statului Texas, ar sta la 10 metri unul de altul (10.000 de oameni pe kmp) și tot restul planetei ar fi complet neocupat.

    Dezvolt exemplul dumneavoastră cu alte date interesante:

    În anul 2000, fiecare american producea în medie 2 kg de resturi/deșeuri menajere pe zi – în total circa 200.000.000 tone de gunoi municipal în fiecare an. Nu numai că cifra asta pare foarte mare, dar, de fapt, ea reprezintă dublul cantității anuale de gunoi în raport cu anul 1966. Cu toate acestea, creșterea cantității de gunoi, care merge la gropile municipale, s-a oprit începând din anii 1980. Principalul motiv este că tot mai mult gunoi se incinerează, reciclează sau compostează. Astfel că, deși populația SUA a crescut din 1966, fiecare persoană de aici produce în medie cu 13% mai puțin gunoi decât în 1966.

    Dar, de dragul demonstrației, să presupunem că americanii vor continua să producă în continuare câte 110.000.000 tone gunoi în fiecare an (conform predicțiilor EPA). Acest gunoi va ajunge în final în gropile municipale.

    Întrebare: Cât spațiu vor ocupa gunoaiele americane depozitate în perioada 2001- 2100? Se va sufoca, oare, America din cauza acestor depozite de rsturi menajere?!

    Răspunsul l-a oferit profesorul Bjorn Lomborg în cartea sa din 2001, „The Skeptical Environmentalis – Measuring the Real State of the World”, p. 205-209.

    Întreaga cantitate de gunoi produs de populația Statelor Unite ale Americii în următorii 100 de ani ar acoperi o suprafață de 36 km^2, pe o înălțime de 33 m.

    Dacă tot acest gunoi s-ar depozita undeva pe teritoriul comitatului Woodward din Oklahoma, el ar ocupa doar 26% din suprafața comitatului.

    Raportat la suprafața întregului stat Oklahoma, tot gunoiul american pe 100 ani ar ocupa mai puțin de 0,5%.

    Raportat la suprafața continentală a SUA, tot gunoiul american pe 100 ani ar ocupa mai puțin de 0,009%.

    Rezultă din aceste calcule că, pentru depozitarea gunoiului produs de-alungul secolului al XXI-lea, fiecare stat american ar trebui să aloce o singură suprafață pătrată, cu latura de 4 km.

    Concluzia: Până în anul 2100, ca american, sunt puține șanse de a fi sufocat de gropile de gunoi.

    • Nautilus spune:

      Un băieţaş (care nu era nici inginer şi nici biolog, ci doar jurnalizd :) ) zicea cam aşa: “se spune că Uniunea Europeană produce cam 2,5 km cubi de gunoaie pe an. Asta înseamnă că în următorii 1000 de ani, dacă nu se produce vreun cataclism, s-ar strânge 2500 km cubi de gunoi. E de ajuns să sapi o groapă de 50 x 50 km undeva prin pustietăţile Asiei Centrale şi să laşi acolo toate gunoaiele din următorii 1000 de ani.”

      Dar metalele, plasticul, hârtia şi alte materiale din obiectele aruncate la gunoi se lasă să se piardă?

  25. Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

    măsurile de precauție creează ele însele riscuri și, prin urmare, principiul interzice simultan ceea ce solicită în mod expres

    Alte exemple:

    Războiul din Irak. Când a hotărât declanșarea războiului, administrația Bush Jr. a folosit o motivație explicit precauționistă – numai posibilitatea ca Irakul să posede arme nucleare a fost așa de amenințătoare încât a impus acțiuni militare. Într-adevăr, ideea unui „război preventiv” adoptată de Președintele Bush este un surogat al principiului precauțiunii. Națiunea americană, laolaltă cu alte popoare, a mers la război pe baza supoziției că Sadam Hussein ar fi avut arme de distrugere în masă. Numai că această precauțiune a impus un mare preț și a creat riscuri serioase, multe din care le constatăm și în 2016.

    Schimbările climatice. Aplicarea principiului precauțiunii în acest domeniu implică, de asemenea, costuri ridicate și creează riscuri inevitabile. Asta nu înseamnă că nu trebuie să demarăm acțiuni de evitare a posibilelor pericole create de schimbările climatice. Dar dacă luăm măsuri de reducere a riscurilor, vom crea întotdeauna pericole proaspete. Nicio alegere nu este fără riscuri. Pentru problemele ecologice și de altă natură, trebuie să decidem ce riscuri să combatem, nu să ne amăgim pe noi înșine cu falsa pretenție că există ceva numit „alegere sigură”.

    Organisme Modificate Genetic (OMG). Introducerea principiului precauțiunii în diverse legi lipsește societatea de beneficii semnificative și chiar produce un număr de decese, care altfel nu s-ar fi întâmplat. În unele cazuri, reglementările guvernamentale elimină beneficiile inerente ale unui proces sau unei activități și, astfel, amenință să producă decese evitabile.

    În cazul OMG, mulți oameni se tem că „manipularea naturii” ar putea avea consecințe nefaste asupra sănătății lor și a mediului. Dar alții argumentează că interzicerea alimentelor modificate genetic ar putea foarte bine să conducă la creșterea mortalității. Motivul: Modificările genetice oferă posibilitatea producerii de mâncare mai ieftină și mai sănătoasă decât cea nemodificată. Iar rezultatul folosirii de OMG ar fi beneficii substanțiale pentru populațiile din țările sărace.

    Se estimează că fondatorul Revoluției Verzi, Norman Borlaugh, a salvat, prin activitatea lui singulară, viețile a miliarde de oameni din Asia, Africa și alte continente. Producții mai mari din varietăți de semințe îmbunătățite au salvat, de asemenea, mediul înconjurător prin limitarea nevoilor de transformare a unor arii nedezvoltate în pământ arabil. Producții crescute de mâncare au diminuat foametea pe glob.

    Dar Revoluția Verde a fost ștrangulată sau boicotată de la început de principiul precauțiunii. Organismele modificate genetic sunt, prin definiție, contrare principiului precauțiunii. Cu toate acestea, recoltele de OMG au creat peste tot în lume un proces agricol mult mai precis decât cel natural. Plantele OMG au fost obținute prin mutații genetice, urmate de selectarea semințelor cu caracteristice îmbunătățite. Desigur, la început, așa cum cere principiul precauțiunii, nicio garanție nu s-ar fi putut acorda contra oricărei posibilități de vătămări serioase ale sănătății și mediului.

    Ideea principală aici nu este că modificările genetice vor genera fără îndoială beneficiile menționate sau că beneficiile OMG depășesc riscurile. Ideea este că, precum în alte cazuri, principiul precauțiunii nu oferă nicio îndrumare.

    • Nautilus spune:

      Asta funcţionează atunci când gândeşti ca într-un joc pe calculator. Adică “strângi resurse” cu care “produci unităţi” şi “upgradezi unităţile când ai mai multe resurse”. Ceea ce sună familiar fiindcă mulţi oameni care au putere de decizie în prezent (miniştri, directori de companii, ingineri etc) au crescut cu jocuri de strategie şi unii le mai joacă şi acum.

      Însă realitatea e câteodată absurdă la prima vedere. Nu e ca şi cum un cartof modificat genetic e versiunea “Cartof +2″ cu care creşti unităţile “Dorel upgradat +1″ ca să producă “Şuruburi +5″. Modul în care e organizată societatea nu depinde numai de progres, ci şi de anumite deficienţe bine plasate.

      Spre exemplu, tehnici de producţie mai puţin eficiente, dar care folosesc mai mulţi angajaţi, ca să nu ai şomaj şi să contribuie mai mulţi la CAS. (“Uzinele fiare vechi şi energofage” din anii 1980-2006.)

      Sau o agricultură mai puţin intensivă, dar care ţine ocupat un procent din populaţie în regiuni care altfel s-ar pustiii. Şi dacă e ocupată populaţia de acolo, există imediat şi raţiunea de a le face şcoli, deci locuri de muncă pentru personalul didactic. Şi magazine, care angajează oameni şi produc impozite. (Fermierii vest-europeni susţinuţi de stat care fac mitinguri cu tractoarele.)

      Sau limitarea importurilor de tehnologie ca să împiedice migrarea puterii de la clasele superioare tradiţionale la programatorul cu blugi rupţi. (Cine era elev de liceu sau student în anii 1990 a simţit-o pe pielea şi portofelul lui.)

      Modificările genetice oferă posibilitatea producerii de mâncare mai ieftină și mai sănătoasă decât cea nemodificată, dar asta mai poate duce şi la pagube, nu beneficii substanțiale pentru populațiile din țările sărace.

  26. George spune:

    Buna ziua stimate Domnule Profesor Constantin Cranganu !

    Va urmaresc cu admiratie si respect si va impartasesc cu totul opiniile !
    Iertati-mi indrazneala dar mi-as dori sa va pastrez articolele nu doar in bookmark-uri si fise scoase la imprimanta ; exista cumva posibilitatea sa pot regasi semnatura dumneavoastra intr-o revista de prestigiu romaneasca, de popularizare a stiintei ,de tipul “Stiinta si tehnica” ?
    Iertati-mi divagatia, dar in primele doua pagini ale revistei de care amintesc, altfel admirabila, condusa de domnul Marc Ulieriu, isi gasesc, nefericit dupa opinia mea, constant, de ani de zile, chemari anapoda ,de prost gust, la …”revolutii socialiste”, cu emblema lui Che Guevarra, contra , citez :”turbocapitalismului mondial putred, a sionistilor si a anglo-americanilor”, preamarindu-se “realizarili” infloritoarei economii chineze si alte asemenea elucubratii cum sunt cele din numarul din noiembrie trecut care nu le-am mai auzit din anii ’90, de pe vremurile lui Vacaroiu…
    Altfel, revista este placuta, dar tare mult mi-ar placea sa citesc noutatile si indrumarile unui Reper ca dumneavoastra, nu chemari frustrate la “occupy wall street and world” “mironoviene”…

    Nu am nimic cu domnia sa, pledoariile pro Stiinta ale dansului sunt excelente, dar pozitiile politice ale domniei sale sunt ca nuca in perete pentru acesti ani si imi starnesc rictusuri…

    La Multi Ani prosperi si va astept articolele ca painea calda de vatra din copilarie !

    • Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

      Vă mulțumesc pentru aprecierile și interesul cu care urmăriți articolele mele de pe Contributors.

      Ideea dvs. de a publica și într-o publicație de prestigiu de popularizare a științei în România mi se pare binevenită pentru că, așa cum am constatat din mai multe surse, inclusiv unele comentarii de pe Contributors, nivelul de educație tehnică a multor concetățeni este nesatisfăctor. Și, de aici, apar tot soiul de derapaje intelectuale, naționaliste („noi nu vindem țara!”) și de altă natură.

      Editorul cărții mele din România, dr. ing. Costel Postolache, a fost contactat anul trecut de reprezentantul unei astfel de publicații, în vederea unei posibile colaborări, mi-am exprimat acordul de principiu, dar nu s-a mai întâmplat nimic de atunci. Așa că, deocamdată, ne citim pe Contributors!

    • Nautilus spune:

      Poziţiile politice luate de anumite personaje de la Ştiinţă şi Tehnică sunt agasante, dar nu derapaje şi nici nepotrivite ca nuca în perete. Dimpotrivă, sunt cele corecte pentru un intelectual comunist şi nişte copii de intelectuali comunişti. Începând cu numărul din 2011, în care intelectualul comunist şi SFist scuipa venin la adresa faptului că americanii civili au arme de foc.

      De fapt sunt corecte, ştiind cum funcţionează propaganda modernă adresată publicului cu preocupări intelectuale tehnice. Adică tocmai publicul ţintă al revistei.

      Toate sistemele propagandistice vând vise, dar sistemul propagandistic modern vinde visul de a fi cool. Nu e nevoie să îţi dicteze ceva. E suficient să îţi sugereze ce e cul şi ce nu, şi îţi dictezi singur. Lucrurile funcţionează determinist: dacă e cul să fim o societate cu BMW şi smartphone, atunci ne trebuie şi pasaje şi şosele pentru BMW şi reţea 4G pentru smartphone.

      Şi aici vine alternativa: băiatu’, parcă ar trebui să te mai gândeşti şi că unii care nu sunt cul, “care se duc la biserică şi nu la club”, au şi ei ceva de spus. Dacă nu te gândeşti tu, Beijingul şi Moscova gândesc ei în locul tău, şi n-o să-ţi placă ce-o să auzi.

      • George spune:

        Chapeau, multumesc pentru clarificari, dar in mod deosebit Domnului Profesor Cranganu !

        Ar fi binevenit un soi de “Solidarnosc” si in domeniul Stiintelor tehnice, combinat cu umorul de buna calitate, tip “refreshment” al lui Nautilus, ca cel din domeniul “Umanioarelor”, unde domnul Profesor Tismaneanu sau domnul Gabriel Liiceanu au statutul binecunoscut, de… tinte ale hienelor si haitelor fostei nomenclaturi comuniste…
        Pai ia ganditi-va ca apar la aceeasi masa domnul Profesor Cranganu, domnul Profesor Solomon Marcus sau domnul Profesor Zamfir, de la ELI Magurele… Se sparie gandul, ce mai freamat ce mai zbucium ar fi printre “ciuvici”, “mironovi” sau d-alde gadea…



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Constantin Crânganu


Constantin Cranganu

Constantin Crânganu este profesor de geofizică și geologia petrolului la Graduate Center și Brooklyn College, The City University of New York. Între 1980 și 1993 a fost asist... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)