Home » Analize »Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Despre Sacru și despre Corectitudinea Politică

Adela Toplean noiembrie 11, 2017 Analize, Cultura, Opinie, Societate/Life
44 comentarii 9,905 Vizualizari

Se gândi atunci pentru prima oară: a-nţeles oare cineva că toate-aceste minunate lucruri se-ntâmplau prin el și datorită lui? Nimic nu-l descuraja mai mult decât ingratitudinea şi neruşinarea unor proşti fiindcă proştii au felul lor unic de-a răni profund nesocotind diabolic legi şi semne, cauze, efecte, ce mai faceţi domnule doctor şi ce zi frumoasă, în neagra lor prostie se prefăceau că-n sala de operație nu s-a-ntâmplat nimic doar aşa ca să nu-i dea lui, făcătorului de minuni, vreo satisfacţie, pe lumea asta coclită, călâie şi bătrână, toţi proştii-s vinovaţi, iar în timp ce vorbea vrute şi nevrute, doctorului îi trecu prin cap că lumea căzuse-ntr-o nemaipomentită confuzie, că oraşul şi-a pierdut cadenţa şi că se zbate haotic în schimnicia nevrotic-a depresiunii ăsteia, un golf blestemat prins între ocean și stânci, şi parc-această îngăimăceal-a lumii nu-ncepuse de când se pogorâse vestita Doamnă peste ei ca să dea bineţe inimilor lor lâncezinde de localnici glumeţi, ci-ncepuse cu mult timp în urmă, poate c-o zi ori poate cu două ori acum câteva săptămâni sau milenii, se lovi cu spatele de piatra rece şi neagr-a unei coloane de granit, un omoplat şi-un călcâi îl dureau rău şi-avu un moment de angoasă, chipul i se schimonosi, așa că oamenii îl priveau în sfârşit cu-n sentiment de reală mulţumire.

.

.

În urmă cu câteva luni, cineva m-a provocat să mă gândesc la posibilitatea ca corectitudinea politică (CP) să fie mai mult decât o ideologie neo-marxistă.

Ce urmează să spun mai jos nici nu scuză, nici nu acuză “aranjamentul ideologic” numit CP. Nu pretind că știu foarte multe lucruri despre CP. În orice caz, nu mai multe decât știți dumneavoastră, cei care veți fi găsit de cuviință să parcurgeți acest text.

Încerc să prezint cât pot de sistematic ipoteza la care m-am trezit gândindu-mă peste vară și pe care, acum 3 sau 4 zile, m-am hotărât să o sintetizez într-un mic eseu. Ipoteza este aceasta: adeziunea la CP începe să semene tot mai mult cu un angajament religios și tot mai puțin cu o doctrină ideologică.

Încep prin a prezenta, pe rând, termenii discuției. Spre încheiere, vă voi prezenta, schematic, observațiile mele în marginea doctrinei CP.

CONTEXTUL

Sacrul nu se “termină” niciodată

Lipsa totală de interes pentru sacru și pentru transcendență e, într-un fel, o imposibilitate. Presupunând că o minte ar reuși să se învingă pe sine și să gândească lumea în termeni exclusiv seculari, acea minte ar fi una extrem de bizară, dacă nu cumva patologică. Nu e vorba, deci, nici de a adera explicit la ceva și nici de a crede în ceva. Nu e vorba nici măcar de plauzibilitatea intrinsecă a vreunui sistem de credințe. Mă refer aici la cât de straniu este, totuși, să ai convingerea fermă că nu ești  în toate mințile decât dacă faci demonstrația unei gândiri perfect seculare. Dacă acest mod de gândire ar fi într-adevăr cu putință, am avea, cred, de-a face cu o formă supremă de “mistificare” a realității.

Nici cei perfect convinși de faptul că gândirea și interesele lor ar fi perfect seculare nu-și dau seama cât de departe de secularitate i-a aruncat însăși perfecțiunea angajamentul lor. Nu există perfecțiune fără “complicații magice”. Întrebați un obsesional. El știe mai bine.

O minte seculară (care refuză să se complice cu vreo formă de mister) nu e doar o minte omisivă, ea este, în cele din urmă, o minte neadaptată cultural. Evident că nu insinuez că mintea “adaptată” ar fi mintea “credulă”. De fapt, nici nu recomand acest text celor care sunt convinși că religia e pentru creduli. Cititorului care a înțeles la ce mă refer când spun că gândirea umană este fundamental ne-seculară, îi propun să mergem mai departe:

Sociologii religiei nu vorbesc niciodată despre substanța sacrului. De aici reținerile lor de a-l defini. Puțini dintre ei l-au citit pe Eliade. Dintre cei care l-au citit, puțin își mai permit să-l citeze. Încă și mai puțini îndrăznesc să-l ia în calcul pe Rudolf Otto, cel care a spus la începutul secolului XX că sacrul este mysterium tremendum, iar experiența numinosului este fundamental diferită de toate celelalte experiențe umane. Sociologii religiei nu pot însă lucra cu asemenea incertitudini psihologice. Nu pot lucra, deci, nici cu ceea ce  William James numea semnificația afectivă a experienței religioase. A vorbi exclusiv despre experiență și deloc despre doctrine, norme și practici nu e deloc plauzibil din punct de vedere sociologic fiindcă, neavând “ce” indexa, rămâi, la final, cu mâinile goale.

Și totuși, există sociologi care, de la sfârșitul secolului XX și până astăzi au întors problema sacrului pe toate părțile, gândindu-se că Studiilor Religioase nu le-ar strica o sociologie “de sine-stătătoare” a sacrului. Așadar, au hotărât că sacrul trebuie privit dintr-o perspectivă strict funcțională. N-ar trebui, deci, să vorbim despre “substanța” sa fiindcă n-am putea cădea de acord asupra naturii sacrului, însă ce-ar fi să vorbim despre consecințe resimțite de diverse persoane sau grupuri ca fiind sacre? Consecința a ce, vă veți întreba? Sociologii vă asigură că puteți invoca absolut orice doriți: de pildă  o întâlnire terapeutică transfigurantă, o plimbare prin pădure într-o zi însorită, decizia de a nu mai mânca animale, participarea la o liturghie, fiorul dragostei, un convoi funerar, o furtună puternică, o vindecare miraculoasă în cabinetul unui homeopat, o manifestație publică etc.  Lista rămâne de-a pururi deschisă. Orice experiență umană intensă poate deveni, în anumite conjuncturi, bună conducătoare de sacru.

Când scriu despre asta în limba engleză scriu de regulă “sacred effects”, când scriu, în schimb, în limba română, prefer să păstrez ambiguitatea substanță-funcție și să spun “efect de sacru”. Expresia tinde spre o unitate (funcțională, dar și de sens) a ocurenței sacre. În principiu, toți cei care au luat în serios o sociologie sacrului cred că nu există activități umane care să excludă din start asemenea efecte de sacru. Consecințele sacre țin în primul rând de calitatea experienței, nu de un aranjament simbolic “mai” special. Asta înseamnă că o orientare intensă spre o misiune, spre un ideal, spre o patimă, spre o relație cu ceva sau cineva poate fi, funcțional vorbind, o prevestire și o făgăduință a Absolutului. Poate produce, adică, un efect de sacru. Acest sacru dispersat poate fi, deci, recunoscut când este experimentat, însă, pentru că nu se distribuie uniform și permanent în niște forme culturale deja vizate, sociologul nu îndrăznește să confere “statut științific” unui ansamblu de tendințe (de fapt, de funcții) de-substanțializate, spontane, sălbatice, complexe.

Ni se spune, cu alte cuvinte, că în vremuri post-seculare trăim într-o lume a funcțiilor și mai puțin a formelor. Acolo unde există oameni, există amestecuri greu de pătruns de toleranță blazată și intoleranță criminală, sistematizări ingenioase de resentimente, de hiper-fidelități, de principii morale, iubire și ură. Funcțional vorbind, aceste sistematizări nu sunt prin substanță, ci prin circumstanță conducătoare de sacru.

Personal, prefer să spun că sacrul înțeles astfel este un potențator de relație.  Fiorului sacru te poate trimite dincolo de relația în care ai investit, te poate trimite, adică, în Altceva-ul și în Desăvârșitul ei. William James ar fi, cred, de acord cu asta.

Despre religia astăzi, pe scurt

Cum separi o religie seculară, de o religie-surogat, de o cvasi-religie, de o mișcare spirituală, de o religie tradițională?  Ce-i “trebuie” religiei pentru a fi religie și nu ideologie seculară? Un principiu transcendent? O referință la o ordine supra-mundană? O legătură cu iraționalul? Niște mize sacre? Niște miracole? De la Durkheim până azi, s-a scris enorm pe subiect. Dogmă/doctrină, ritualuri, norme, capital social, comunitate, niște credințe, un sens, o identitate de grup, niște adepți, niște proscriși, niște convertiți, niște prozeliți și lista poate continua. Am mai scris despre asta în urmă cu un an, tot pe această platformă. Puteți citi aici.

Se desprinde din cele scrise mai sus că tot mai mulți cercetători înțeleg că granițele dintre sacru și secular sunt relaxate și nestatornice. De fapt, sacralizarea și secularizarea nu se exclud niciodată. Ele sunt adesea procese simultane. Își dispută adesea același teritoriu. Dihotomia nu e clară. Sacrul (și iată-mă invocându-l, “necinstit”, ca substanță, nu ca funcție) se retrage de aici și se revarsă dincolo, izgonit dintr-un loc inundă altul, pălește în mine, se aprinde în tine, “îl” primești sau “îl” primesc pe premise profund intime, prin șansă sau prin alegere sau prin altceva care nu-mi este neapărat clar sau cunoscut. Charles Taylor sau Paul Heelas scriu adesea despre cei “inspirați spiritual”. Dar ce anume îi inspiră? Cunoaștem deja răspunsul: orice.

Așadar, aranjamentul religios tradițional pare să fie o sursă de sacru printre altele. Pe teolog nu-l mai întreabă nimeni cum comentează această “scandaloasă” lipsă de predilecție pentru spațiile religioase consacrate. Dacă teologul ar riposta, sociologul ar răspunde prompt: avem deja probe empirice că nici măcar membrii bisericii dumitale nu mai cred că ar avea nevoie de autoritatea unui cadru religios pentru a-și ratifica experiența spirituală. Așa se explică de ce modelul religiei ca identitate a devenit, treptat, inoperant: a fi membru al unei comunități religioase nu atinge necesarmente conturul identității tale. Tușele identitare sunt date de succese profesionale, de poziție socială, de calitatea relațiilor cu cei apropiați, de eșecuri, de ceea ce te mișcă profund.

Citeam de curând că doar mișcările evanghelice cu elemente carismatice se mai pot lăuda cu creșterea numărului de adepți. Cele care insistă prea mult pe înțelegerea Bibliei devin, rapid, nepopulare. Nimeni nu se așteaptă ca o grupare religioasă să-l provoace cognitiv, să-l neliniștească, să-l epuizeze, să-i țină lecții grave despre viață sau moarte. La rândul lor, marile și bătrânele catedrale din marile și bătrânele noastre metropole europene, deși pierd membri, câștigă totuși din ce în ce mai mulți vizitatori. La catedralele din inimile orașelor vin oameni de pretutindeni. Acest lucru e  de luat în seamă. Grace Davie crede că spațiul religios este astăzi frecventat în măsura în care te face să te simți bine. Cum anume se întâmplă asta (implicându-te, relaxându-te, liniștindu-te, încântându-te estetic) contează mai puțin. Prezența acelui feel-good factor este însă crucială. Abia atunci când îmi este clar că simt ceva se deschide și posibilitatea minunării. Nu e nevoie să devin membru al unei biserici ca să mă minunez de ea sau de ceea ce se află Dincolo de ea.

Nu e vorba aici doar despre o ofertă religioasă atractivă așa cum continuă să insiste teoria alegerii raționale (Rational Choice Theory), ci despre faptul că există un număr foarte mare de oameni care, chiar fără să fi intrat în contact direct cu “piața religioasă” și fără să vorbească public despre credința ori credințele lor, au avut și continuă să aibă ceea ce s-ar putea numi “experiențe sacre”.

Într-o lume ostilă și adesea terorizantă, oamenii au tot mai urgențe existențiale, iar urgența absolută este astăzi ieșirea din starea de vulnerabilitate fizică și psihică. Cred că omul de azi rezonează îndată la orice aranjament de idei și credințe care pune explicit problema fragilității umane. Dar despre asta ceva mai încolo. Să revenim la circumscrierea religiei.

Religia tradițională nu are, deci, monopol asupra sacrului. Riturile politice, riturile sportive, concertele muzicale rămân, din punct de vedere funcțional, la fel de bune (sau de proaste) conducătoare de sacru ca orice altă configurație religioasă tradițională. În aceste condiții, “problema” religiei e la fel de dificil de scrutat oriunde te-ai situa – în centrul ei ori în afara ei. Deși există nenumărate modele explicative (religia ca putere, religia ca angajament valoric, ca liant comunitar, ca memorie colectivă, ca credință într-o lume cu sens etc.) ceea ce ne-ar ajuta astăzi să înțelegem esența religiei rămâne relația cu un principiu transcendent. Deși, funcțional vorbind, fiorul sacru non-rațional apare atât în ideologia seculară (fascism, comunism) cât și în religie, substanțial vorbind, trimiterea explicită la un principiu transcendent apare doar în religie. O configurație religioasă se detașează, deci, de alte configurații prin faptul că are în centru experiența transcendenței.

Dar stați puțin. Am citit de curând o carte extrem de erudită despre transcendența modernă. După ce am terminat-o, am răsfoit încă trei. Autorii arată că orice lucru “suportă” și “cheamă” un Dincolo al său. Deschiderea spre transcendență, fie ea și una strict culturală, rămâne orientarea firească a omului spre punctul de Sus al lumii. Așadar, orice activitate care îți dă un simț al deschiderii spre ceva care e dincolo de imediat și, eventual, mai presus decât tine, este rezultatul unei salutare și înfricoșătoare presiuni a transcendenței.

Veți fi observat deja că ne învârtim, explicând, în jurul cozii.

Vă spun ce cred eu: cred că vitalitatea religioasă (și mă refer aici la formele de participare organizată) apare azi aproape exclusiv pe granițe, adică acolo unde sacrul se precipită în secular, atunci când – sau acolo unde – se conturează intempestiv o zonă de “risc ontologic” maxim. Se caută ceva mai mult decât o simplă ambianță religioasă, se caută ceva care să “țină” la pericol, la amenințare și la haos și care să se constituie ca răspuns moral comprehensiv la problema suferinței umane. Acolo apare, într-adevăr – brusc și acut – nevoia de adeziune totală, de implicare activă, destinală care și modifică în (mai) bine profilul identitar al noului adept.

Dacă sacrul este potențator de relație, religia este o relație. Linda Woodhead scria recent că religia poate fi înțeleasă ca o sumă de relații “super-sociale”. Eu le-aș spune relații sociale care trimit dincolo de ele însele. Un asemenea model al religiei înțeleasă ca rețea de relații super-sociale depășește  funcționalismul meschin al lui Durkheim și – extrem de important – șterge distincția dintre relațiile sociale religioase și cele nereligioase, căci tipul de relaționare și ceea ce li se descoperă prin acele relații (evident, ceva “super”) pare să fie mai important decât termenii relației.

Secular, post-secular

Lumea “seculară” miza pe autonomie și pe neutralitatea rațiunii. Astăzi, însă, trăind vremuri post-seculare, se vorbește din ce în ce mai mult despre  valoarea terapeutică și spirituală a non-raționalului. Să fii autentic (valoare supremă printre “milennials”) înseamnă să fii în toate felurile în care poți să te concepi. Să fii cum poți să fii. “Cum”-urile, modurile de a fi devin mai importante decât “ce”-urile. Cine ești e mai puțin important decât cum ești. Aici îmi vine în minte faimoasa zicere a lui Judith Butler: suntem cu toții rezultatul unor practici de improvizație de gen, pe o scenă a constrângerilor sociale. Improvizând îmi construiesc nu doar genul/genurile, ci și, în mod surprinzător, sexul. Mutând accentele de pe ce ești pe cum ești, problema autonomiei, a datelor biografice și chiar a unei identități personale bine rânduite nu mai pare stringentă. Așa cum trupul tău nu mai are granițe stabile, nici țara ta n-ar trebui să mai aibă. Omul este atât de preocupat să fie în toate modurile în care poate fi, că fixarea identității nu-l mai preocupă. Ideea însăși de autonomie se modifică treptat.

Atât în relațiile dintre oameni cât și în relațiile dintre state apar niște mize bizare: se fac (strategic sau din convingere) tot mai multe declarații reciproce de slăbiciune. Se întâmplă, deci, ceva între noi care îmi pare a fi opusul autonomiei: se reinventează dependența.

Dependența de ceva sau de cineva re-capătă o incontestabilă valoare spirituală. Re-apare, deci, în forță, tabuul (ca expresie a respectului față de lucrul, ființa ori principiul de care te temi). Nu mă refer aici doar la tabuul lingvistic, ci la absolut toate formele de tabu  (interdicții alimentare, fumat, singurătate, alăptat în public, un număr “prea” mare de copii etc.). Respectă, deci, mediul, verdeața, animalul, propriul corp cu toate sensibilitățile sale, descoperă sau redescoperă formidabila forță a dependenței de ceva care este mai “mare” și mai important decât tine, descoperă sau redescoperă afinitățile spirituale și comunitatea de valori cu toate semnificațiile și posibilitățile simbolice care ți se deschid deodată în fața ochilor. Tot mai mulți oameni încep să “simtă” energia irațională pe care o emană grupul “drept” pus față în față cu doi strâmbi și mari dușmani: nedreptele, interesatele reglaje instituționale pe de o parte și istoria nedreaptă, ticăloasă pe de altă parte.

Experiența subiectivă a nedreptății politice/ instituționale/ biologice te așează deja într-o dispoziție spirituală. Psihoterapiile constructiviste au prins contur chiar în jurul acestei disponibilități, acestei dorințe irepresibile de meaning-making.

Când este împărtășită de o comunitate, această stare de dependență (fundamental optimistă dacă nu chiar explicit terapeutică) capătă nu doar prestigiu simbolic, interpersonal și social, ci și o incontestabilă legitimitate religioasă.

Să reținem, deci, reinventarea dependenței și – lucru de neconceput acum 10-15 ani – re-credibilizarea treptată a atașamentului emoțional/ spiritual față de ceva care e mai presus decât tine. Pe fondul acestei noi, dar străvechi “înțelepciuni”, omul se silește pe sine să stea încă o dată față în față cu propria-i neînsemnătate.

Despre vulnerabilitate

Vulnerabilitatea e mai înspăimântătoare decât moartea. Un om extrem de vulnerabil moare de mai multe ori pe zi și de mult mai multe ori pe noapte.

Conștiința fragilității umane este astăzi mai presantă decât în alte vremuri. Medicina ultimilor 50 de ani, pusă pe fapte mari, a făcut promisiuni pe care nu le-a onorat. Acum se vede nevoită să se întoarcă la fapte mici.

După 9/11, lumea a rămas fundamental neconsolată. În plus, nicicând nu am avut acces mai mare și mai direct la suferința semenilor noștri. Nicicând răspunsul cultural la suferința umană nu a fost atât de compact și de unanim-pozitiv. Pentru a te raporta la suferința întregii lumii ai nevoie de un A, B, C emoțional adecvat. Nicicând, deci, vocabularul nostru emoțional nu a fost atât de schematic-uniform ca astăzi. Oamenii s-au străduit să-l reducă – nu fără succes – la o sumă de hashtag-uri. Oamenii vorbesc astăzi aceeași limbă, o limbă planetară care poate fi numită limba vulnerabilității. E suficient să tastezi #metoo pentru ca lumea să se separe brusc în oi și capre, în victime și abuzatori.

Dar vulnerabilitatea nu este doar monedă de schimb, ci și potențator de relație. Mulți dintre semeni au revenit, după îndelungi și chinuite încercări de a fi autentici, în punctul 0. “Suntem, totuși, mai asemănători decât credeam.” Ce-i drept, nu poți învinge de unul singur amărăciunile vieții, mai ales că, după 9/11, încrederea în minunata lume a experților (cea de care ne vorbea Giddens spre finele secolului trecut) s-a destrămat, iar împreună cu ea s-a destrămat și securitatea noastră ontologică.

Un vocabular emoțional minimal este ceea ce ne ține laolaltă, căci este singurul care poate crea și menține solidarități (și, la nevoie, adevărate isterii publice) în marginea unor drame globale.  Orice altceva este neînțelegere, vrajbă, moarte.

Oamenii se strâng, deci, laolaltă: victime reale și închipuite, suflete caritabile, propagandiști ai vulnerabilității, miloși de conjunctură. A te solidariza cu cei vulnerabili e dovada cea mai la îndemână de deschidere morală. Principiul de solidarizare e clar: la starea de victimă nu se aduc obiecții. În marginea stării de victimă nu se speculează.

ONG-urile instituționalizează mila și răspândesc vestea cea bună: e OK să fii vulnerabil. Vino și tu. Come out! Nicio vulnerabilitate interioară nu trebuie să rămână nerecunoscută și nevalorificată social, fragili din toate colțurile pământului, să nu vă mai fie silă de viață! Lumea este solidară cu suferința voastră! Până la urmă, veți vedea, a te simți fundamental vulnerabil e eliberator. E transfigurant. Viața e atât de grea, că devine ușoară!

Desigur că nu ne putem îndoi de autenticitatea suferinței celor cu adevărat vătămați simbolic sau fizic. Vulnerabilul autentic chiar este o victimă autentică. Când, însă, tragedia lui capătă miză publică, suferința lui este supusă unui algoritm, unei scheme rigide, dogmatice de de-vulnerabilizare care – surpriză? – îl va de-responsabiliza treptat. Suferința proprie îi va deveni, în curând, incomprehensibilă. Esențialul s-a produs oricum: ceilalți îi înțeleg (sau pretind că îi înțeleg) suferința. La ce bun să și-o mai înțeleagă și el?

Un singur lucru i se mai cere suferindului: să renunțe la gruparea pe vulnerabilități specifice. Pentru liniștea noastră a tuturor, e vital să depășim această dezbatere absurdă privind diversele cauze ale diverselor vulnerabilități. Nu contează dacă e vorba de date biologice dezavantajoase, de exploatare, de crimă în masă, de rafinate constructe sociale, de fragilitate psihică, handicap fizic, devalidare socială, bullying ori IQ. Esențial este să ne ocupăm de efectele nedreptăților, nu să ne cramponăm – prostește – în cauze învrăjbitoare. Esențial este să creăm și să întreținem o rețea, o țesătură trainică de vulnerabilități, și, prin aceasta, un viu și palpitant imaginar social global al vulnerabilității.

Când cei grupați deja pe vulnerabilități specifice se vor strânge laolaltă, lumea întreagă va vui și va sângera. Suferință și groază cât vezi cu ochii! O vulnerabilitate generică care creează un sentiment al comunității extrem de puternic – oameni necăjiți, atât de expresivi în amărăciunea lor, oameni care poartă pe trupuri și in inimi absurditatea și cruzimea unui trecut îngrozitor de nedrept, minți și corpuri tot mai slab conturate, însă tot mai legate unele de altele prin simultaneitatea vulnerabilităților. Doar un monstru ar putea să nu-și dorească să fie de partea lor.

Îmi povestea cineva la Berkeley de munca depusă într-un ONG cu copii africani suferind de diverse afecțiuni cronice. Nu-i voiau “pentru ilustrarea dosarului” decât pe cei prost îmbrăcați. Boala cronică (dacă se poate infecție cu HIV sau VHB) a devenit, alături de sărăcia lucie din unele zone (dacă se poate din Africa) și copilul instituționalizat (dacă se poate din Europa de Est) “marfa” favorită a ONG-iștilor. Felul în care sunt exploatate ratările, nefericirile, calamitățile, “realitățile sociale” prin programele ONG-urilor pare a fi o veritabilă formă de comerț. Dar nu cumva e mai mult decât atât? Scopul ultim este acela de a demonstra – cu probe – că ești odios. Când au strâns destule poze cu nefericirea altora, se cheamă că-ți întocmesc dosar. Dosar de inumanitate. Dar lucrurile nu se încheie aici. Ești obligat să faci un gest reabilitant pe măsura gravității inumanității tale.

Cred că am depășit epoca resentimentului și am intrat în cea a celebrării vulnerabilității.

Ștergerea nuanțelor

Nu e nimic neobișnuit (ori “greșit”) în abandonarea nuanțelor identitare care intră în dezacord cu identitatea grupului din care îți dorești să faci parte.

Neobișnuit e altceva: să renunți pentru totdeauna, în toate circumstanțele vieții tale, la toate nuanțele. În zilele noastre, a scrie sau a vorbi “nuanțat” te aruncă în ridicol. Te face numai bun de  disprețuit, de arătat cu degetul. Unii chiar ajung să te urască.

Impresia mea este că ura față de “nuanță” este astăzi cel puțin la fel de mare, de compactă și de unanimă ca ura față de “patriarhat”. Da, încă se mai dă o luptă pentru putere. Însă mai întâi de toate se dă o luptă pentru eliminarea nuanțelor din literatură, din academie, din viață. Această înverșunare împotriva nuanțelor are, cred, resorturi foarte profunde.

Nuanța separă, obligă la diferență. Nuanța discriminează. Nuanța acuză, desfigurează, ucide. Ura față de diferență este ura față de nuanța care otrăvește, complicând periculos de mult discursul, relația, realitatea. Un text, un discurs, o postare de Facebook – din ce sunt mai complicate, din ce crește riscul de a fi înțelese greșit.

Evident că nuanța jignește. Oamenii – toți oamenii – vor control interpretativ absolut asupra a ceea ce li se spune și asupra a ceea li se întâmplă. Au nevoie, deci, de o grilă hermeneutică accesibilă. Mult simplificată.

Prin ceea ce simți și prin ceea ce spui nu ai voie să cazi “pe lângă” hashtag. Dacă nu intră în hashtag, înseamnă că e de prisos.  A exista public înseamnă să renunți la nuanțe și la raționamente sofisticate. Într-o lume a hastag-urilor și a judecăților simplificate, a spune public că ceva sau cineva e special, înseamnă să te aștepți ca afirmația ta să fie primită prin credință, nu prin cercetare. Mai cu seamă prezumția de vulnerabilitate nu se discută. Apele se separă astăzi cu mantre, cu meme și cu hashtag-uri. Dacă nu ești oaie sau capră, victimă sau agresor, ești, firește, nimic.

Consecințele lipsei de nuanță sunt, mai ales la nivel interpersonal, dezastruoase. În lipsa nunațelor, riscul interpersonal crește exponențial. Frica de nuanță, de cultura sofisticată și de tot ceea ce presupune ea  înseamnă, până la urmă, frica de a te lovi “pe bune”, asumat, de tine însuți, de ceilalți și de realitate în general. Îi detești din toată inima pe cei care fac “pe deștepții” (fiindcă te fac să te simți vulnerabil?) și te arunci compensatoriu, demonstrativ, laș, inconștient, prostește, în brațele inculturii și ale schematismelor. Susținând activ lipsa nuanței, sancționând prezența nuanței, batjocorind sau ridiculizând nuanța, lăudându-te cu cultura puțină pe care o ai, ți se pare că ai găsit soluția definitivă la toate “falsele” probleme ale omenirii. De bună seamă că problemele pe care nu le pricepi sunt necesarmente false, apăsătoare, oprimante. Căci cum altfel ar putea să fie? Rămâi, mai bine, prizonier cinstit al propriei fragilități. Grila hermeneutică cu care lucrezi nu-ți dă voie să înțelegi mare lucru din tine și din ceilalți; iar asta e o tragedie fiindcă iată-te redus la aproape nimic! Nu poți să însemni mai mult decât tu însuți poți concepe, pe cont propriu, de capul tău. Ești, deci, produsul propriilor pretenții și speculații. Exact pentru acestea vei cere aprobarea celorlalți.

N-ar trebui să ne mire faptul că suspiciunea și speculația proliferează incontrolabil acolo unde nuanța legitimă nu e permisă. Suprimarea nuanței complică nu simplifică relațiile între oameni. Nuanța își face oricum drum prin noi, pe sub pământul nostru, exact ca vițele de carne din serialul Stranger Things. A văduvi pe cineva de nuanțele pe care le merită înseamnă să-i negi dreptul la adâncime și la sens.

Lipsa nuanțelor de discurs face comedia fluidității de gen încă și mai expresivă. Excesul de nuanță în sensibilitatea de gen e un soi de efect care se revoltă împotriva cauzei. Improvizația de gen proliferează compensatoriu. Nuanțele pe care nu mai sunt în stare să le verbalizez, iată că ajung să le simt!

Blestemul nuanțelor nespuse pregătește neîncetat terenul pentru mari și de neînvins vulnerabilități.

Trecutul și identitatea personală

Nu există nuanță, nu există adâncuri, nu există trecut. Ce se întâmplă cu trecutul victimelor? Trauma distruge timpul, scria negru pe alb Robert Stolorow, unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai intersubiectivismului care s-a ocupat sistematic de influența traumei asupra percepției timpului. Orice stare de vulnerabilitate modifică dramatic structura temporală. O distorsionează. Traumatizatul nu se poate concepe pe sine în timp. Așadar, el nu își poate gândi coerent identitatea. Traumatizatul este prins într-un prezent traumatic etern, incapabil să se “prindă” în timpul și în lumea “noastră”, incapabil să se conceapă pe sine ca partener de dialog. Trauma, durerea umană în general are nevoie, crede Stolorow, de o “casă”, de un adăpost relațional. Oaza de liniște, de siguranță și de coerență identitară de care are nevoie traumatizatul este, scrie Stolorow, intersubiectivitatea. Nu e de mirare că traumele colective conduc aproape întotdeauna la formarea și la menținerea unor identități de grup extrem de puternice și de constrângător-impunătoare.

Tot răul care (ți) s-a întâmplat ajunge să fie resorbit de un prezent relațional.

Teama paralizantă de un trecut traumatic, respingerea unei istorii agresive, nedrepte, scandaloase, conduce, inevitabil, la o supra-investire a prezentului. De fapt, la un soi de idealizare – poate chiar de ideologizare – a acestui prezent de la care speri totul pentru că el este, nu-i așa, al tuturor. Or co-prezența este mântuitoare. Omul nu se mai înțelege pe sine prin ceea ce a fost în trecut, ci se agață de ceilalți – coprezenți care sunt “mai reali” decât el însuși, cel traumatizat. Prezentul devine un refugiu: ai în față un viitor devastator de lung care te sperie prin imprevizibilitatea lui și un trecut traumatic-capcană care te urmărește pretutindeni pentru a te încremeni. Îți duci viața de fiecare zi pe o fâșie temporală extrem de subțire: între imprevizibilitatea unui viitor infinit  și oroarea unui trecut pe care îl respingi.

Volatilizarea identității personale este, se pare, în cazul celui expus la suferință, un adevăr psihiatric. Nu-i rămâne decât improvizația de sine. O improvizație pe algoritmi impuși, din păcate, de altcineva și din care, am văzut deja, nuanța semnificativă este exclusă. Nu toate “casele” relaționale te pot adăposti. Arhitectura unora este înșelătoare. Unele spații subminează exact ceea ce par să făgăduiască. La capătul drumului mulți dintre cei traumatizați se vor fi simțit înfiorător de singuri, de fragili, de “reduși” existențial, de neînțeleși chiar de către cei care le-au propus solidaritatea.

Victimele învață unele de la altele. Revendicarea a devenit un nevinovat automatism:  “E dreptul meu să.”

Când vor fi înțeles că n-au avut niciodată drepturi asupra lor înșile, ci doar asupra modurilor lor de a fi în prezent, va fi fost prea târziu. Viitorul se va fi instalat deja, cu diferendele lui cu tot.

Ce decurge din cele de mai sus

Cum nu mai poți vorbi azi de “omenire”, ci de miriade de forme (complet sau parțial ratate) de autenticitate, de posesori de adevăruri mici care se grupează pe tipuri de vulnerabilități formând laolaltă un ciorchine imens care tremură într-un vid de sens, nu mai e chip să rezolvi rațional neînțelegerile dintre oameni.

Ceea ce “se spune” public – mai cu seamă atunci când “se insistă” –  este din start lipsit de plauzibilitate cognitivă ori normativă. Foruri publice care să producă și să perpetueze argumente nu mai există. Era post-adevăr nu înseamnă doar autocrația dulceagă a emoțiilor, ci și un fel de recunoaștere tacită a unei “poetici” publice.

Discursul public, mai ales cel politic, capătă un soi de halou metaforic. Din ce e mai puțin plauzibil, mai “deștept” dar mai șchiop din punct de vedere argumentativ, din ce  va fi “mai totală” receptarea. Oamenii nu reacționează total decât la ceea ce nu înțeleg cu adevărat. Și chiar asta se și întâmplă. Din ce sunt emoțiile mai covârșitoare și pretențiile stilistice mai neclinite, din ce vor crește șansele de a fi receptate pe un palier spiritual.

Din motive regretabile, ne îndreptăm spre un fel de haos metafizic. Ironia din acest proces pe care oricum nu-l controlăm e că situația asta pare să păstreze aerul unei paradoxale promisiuni sacre.

PROBLEMA: AVEM, DECI, O RELIGIE A CP?

Din punct de vedere substanțial

-        CP poate fi văzută ca principiu corector aplicat realității care face apel la o normă morală (desir du bien, cum scria Durkheim), pleacă de la o senzitivitate fundamentală a grupului sau a individului și impune tabuuri în numele unei obligații absolute.

-        CP ca religie rudimentară care are în grijă atât binele existențial cât și binele social. Instituțiile CP au, evident, tot ce le trebuie: dogme, rituri, norme, tabuuri, un enorm capital social, prozelitism etc.

-        CP sistematizează toate vulnerabilitățile și încurajează suprapunerea mai multor apartenențe impunând renunțarea la tot atâtea clase de nuanțe. Ce înțeleg prin suprapunerea apartenențelor și renunțarea la nuanțe? Vă dau un exemplu: o feministă intelectuală care crește singură trei copii într-o zonă de conflict. Situația ei – fără îndoială tragică – se încadrează simultan în mai multe clustere de vulnerabilități. Dacă această situație problematică este preluată în media și apoi de diverse ONG-uri vom asista la un lanț al slăbiciunilor, adică la un lanț de schematizări și de-responsabilizări (traduse și în tot atâtea pretenții schematice) care vor face ca această femeie “să ajungă departe.” Dincolo de această “exaltare socială” nu se (mai) găsește însă nimic. Pe această femeie n-o mai paște nicio primejdie, doar un mare și apăsător sentiment că va rămâne singură și neînțeleasă. Sinele ei va fi de acum înainte ferecat cu patru lacăte.

-        CP ca răspuns global  - cultural și moral – , dar schematic, la suferința oamenilor.

-        O doctrină ideologică pleacă adesea de la resentiment. Resentimentul este cel care stă la baza ideologiilor recente (naționalism, anti-semitism, socialism etc.), iar retorica resentimentului are în centru problema oprimatului (individ sau grup) care a fost făcut (sau și-a închipuit că a fost făcut) inferior. În CP, accentele se schimbă: dorința nu este în primul rând aceea de a câștiga o poziție de putere prin raport cu agresorul, ci de a-ți consolida statutul de victimă.

CP nu lucrează în primul rând cu resentimentul, ci cu rădăcina lui, mai exact, cu senzitivitatea extremă.

-        Reabilitarea celui vulnerabil pare un miracol total – instituțional, politic, psiho-social și interpersonal. Cu toate acestea, reabilitarea este exclusiv una simbolică, căci statutul de victimă este încurajat în continuare. Aici avem o tușă cinică: vulnerabilitatea devine mai importantă decât vulnerabilul.

-        Cum arătam deja, spre deosebire de doctrinele ideologice, cele spirituale prind cheag în jurul fragilității și suferinței umane. Asta și face, de fapt, posibilă conceperea și încurajarea relației de dependență cu “ceva” care e mai presus decât tine. Conștiința unei vulnerabilități fundamentale încurajează apariția efectului de sacru, iar lucrul acesta îl știe sau îl simte orice teolog și orice terapeut.

-        Ciorchinele de vulnerabilități ajunge să fie un edificiu extrem de complex care țintește dincolo de el însuși și care nu urmărește doar bunăstarea financiară și socială a nedreptățiților, ci și izbăvirea lor. A crede că poți salva lumea de propria-i vulnerabilitate presupune un salt în credință, nu doar aplomb ideologic.

-        CP ajunge să fie un model comprehensiv, suveran, care caută să împlinească mai mult decât canonul neo-marxist. Neo-marxismul explică lumea și propune un algoritm de salvare a sa. CP țintește mai sus, căci CP celebrează suferința. Adeziunea la CP, fie ea și una formală, are efecte benefice asupra identității personale și mai ales asupra prestigiului moral. Aspect pe care multe religii și multe ideologii l-au pierdut.

-        Legitimitatea publică a CP, adeziunile pline de entuziasm, vizibilitatea mediatică a instituțiilor și politicilor care mențin CP, adepții de conjunctură și marii opozanți circumscriu un spațiu extrem de favorabil vitalității religioase.

Din punct de vedere funcțional

… situația se complică.

-        CP funcționează pe identificarea unor crize (ideea însăși de poliție a gândirii te duce cu gândul la un soi de intervenționism simbolic, de moralist “gone crazy”). De aici schematismul și rigorismul său. Deși pleacă de la senzitivități profunde care sunt prin natura lor confuze și nesupuse rațiunii, culmea ironiei este că CP rămâne, totuși – ca să mă exprim oximoronic – “profund formală”.

-        În mod clar, adeziunea la CP este una afectivă și mai puțin cognitivă.

-        CP vine pe fondul eșecului împlinirii nevoii de autenticitate și de “adâncime sufletească”, pe fondul recunoașterii unui eșec parțial al individualismului, pe fondul, adică, al unei realități plate, al aplatizării lumii. Aici se vădesc, cred, cel mai bine rădăcinile marxiste și forța de-substanțializantă a filozofiei postmoderne. Deși se ocupă de toată suferința umană, CP rămâne totuși o religie fără adâncime care neagă tenebrele și încurajează un optimism devitalizat.

-        CP are și rol “formativ” în problemele civice și de relație: cum să te porți cu omul vulnerabil ca să-l faci să uite de vulnerabilitatea sa? E simplu. Abține-te de la nuanțe. Adresează-i-te în structuri schematice. În interiorul CP, prin aplanarea nuanțelor, dinamica interpersonală și intergrupală se transformă în mecanică interpersonală și intergrupală. De la acest autism simbolic până la asocializare nu mai e mult.

-        Să ne amintim de recenta campanie #metoo. Oamenii și-au vărsat sufletele pe fluxuri social media. Pentru o vreme, toată mocirla lumii s-a scurs, cu țârâita, pe Twitter. Cu toate acestea – iată paradoxul – CP nu recunoaște răul individual în profunzimea sa. CP elimină toate zonele gri, fiecare obiect, întâmplare și relație care “pune probleme” reale de hermeneutică, de psihologie, de etică sau de relație. Răul individual nu e corectat ca în alte religii, ci suprimat sau omis. Inteligența CP, atâta câtă este, pare a fi de sorginte anorganică. E “infailibilă” și criminal-algoritmică. Cazul lui Spacey e grăitor în acest sens, căci a devenit un mare și constrângător eveniment simbolic. CP mizează pe impunerea unei ordini generale a lumii evidențiind o senzitivitate grupală generică, niciodată suferințe concrete cu încărcătura lor infinit de nuanțată. Lumea va fi reorganizată nu în funcție de adâncimile sale (asta ar încuraja ierarhiile, diferențele, nuanțele), ci de ceea ce aș numi suprafața mimotică a realității. Lumea întreagă e o mimoză, o mare rană care palpită. Realitatea-ca-suprafață mimotică are nevoie de un “film protector”, iar acest film protector este CP.

-        Altă definiție funcționalistă posibilă: CP este practicarea religioasă a omisiunii simbolice și nu a corectării răului individual. Încălcarea tabuurilor are consecințe concrete (juridice să zicem), dar și simbolice (care privesc statusul social, respectabilitatea etc.), iar apologeții CP au grijă să accentueze în discursul lor public starea de nefericire absolută în care cel lezat a fost adus prin încălcarea de către un altul  (agresor) a unei reguli sacre.

-        Prin identificarea cu niște principii care au deja un capital social enorm (și care asigură recompense emoționale immediate) se construiesc și se mențin niște identități colective care nu sunt niciodată pregătite să părăsească starea de vulnerabilitate. CP nu recuperează și nu răscumpără pături defavorizate sau biete oi rătăcite și nici nu încurajează adepții să se angajeze în procesul de meaning-making, așa cum procedează curentele spirituale și psihoterapeutice contemporane. CP se folosește pur și simplu de disponibilitatea indivizilor fragili sau a celor care se arată sensibili la fragilitatea altora pentru a-și consolida, simbolic, deschiderea “ecumenică”. Știm de la Durkheim că acțiunea colectivă în numele unui principiu moral e mai importantă decât obiectul concret al acțiunii respective. Finalmente, triumful CP nu e unul tangibil. Propria-i legitimitate universală îi este triumful.

-        Cred că e greșit să vedem în CP este un set de reguli de curtoazie. CP nu ne învață cum să fim politicoși în public ori cum să ne comportăm decent în prezența altora. Dacă ar fi așa, relațiile între oameni ar fi excepțional de solide într-un mediu excepțional de corect politic. Or noi știm că nu este așa. Asta pentru că CP țintește, în fapt,  altceva: regulile CP ne amintesc în fiecare moment că suntem fudamental vulnerabili și că la marginea drumului ne așteaptă pe toți căderea din Grație, adică moartea socială. Apologeții CP nu invocă decența publică atunci când se arată scandalizați de nedreptățirea unui seamăn. Nu în numele politeții impun ei tabuurile, ci în numele Vieții cu majusculă.

Căci CP is larger than life.

Din punct de vedere empiric

-        Ar fi interesat de văzut care este repartizarea pe genuri. Ce înseamnă faptul că avem mai multe femei decât bărbați susținători fervenți ai CP? Are oare asta legătură cu ponderea non-raționalului și a vocabularului emoțional?

-        Ar fi interesant de văzut câți dintre cei care aderă la CP sunt membri oficiali ai unor religii noi sau vechi. Cred că e important să știm cum corelează cele două tipuri de angajament. Bănuiala mea este că “religia CP”, încurajând pluralitățile de orice fel, inclusiv cele religioase, și-a consolidat de fapt poziția simbolică prin raport cu acestea. Sacralitatea CP reduce “efectul de sacru” al celorlalte religii. CP a devenit ea însăși cupola sacră sub care se adăpostesc toate acoperișurile așezămintelor sfinte care suferă, deodată, un soi de sacred downgrading. Probabil că, pe un spațiu dat, semnificația simbolică a celorlalte religii este invers proporțională cu semnificația simbolică a CP.

-        Nici măcar nu cred că vreo religie tradițională mai are forța de a influența într-o direcție sau alta niște dezbateri sensibile, să zicem, în marginea avortului. Doar CP mai are această putere, fiindcă are instituțiile statului de partea sa. Dar acolo unde se iau decizii importante (la vârf) preponderent pe criteriile CP se mai poate oare vorbi de stat secular?

-        Recrutările CP se fac mai ales dintre cei sensibili la vulnerabilitatea generică. Cine sunt ei oare? Cei care au obosit să caute soluții la problemele proprii și atunci se consacră căutării de soluții la problemele altora? Să fie oare un raport de proporționalitate directă între eșecul oamenilor de a fi ei înșiși și militantismul CP? Cred, totuși, că printre cei care susțin CP există și oameni cu disponibilitate spirituală genuină care urmăresc, neliniștiți, împlinirea unei iluzii, oricare ar fi aceasta.

-        Și, în sfârșit, nu cred că cei fundamental vulnerabili sunt beneficiari ai CP (am explicat deja lipsa de miză concretă a doctrinei). Beneficiarii direcți sunt cei care, întreținând cu orice preț circuitul vulnerabilităților, se ocupă efectiv de deresponsabilizarea sistematică a victimelor, luându-le, astfel libertatea, dreptul la diferență, putința de a se gândi pe sine  și de a-și gândi suferința până la capăt. Cei care întrețin această psihoză a toleranței, cei care transformă efectiv realitatea în general și realitatea celor vulnerabili în special, sunt cei care “câștigă”. Ei au devenit, într-adevăr, mai puțin amărâți. Ei s-au instalat deja pe Drumul Fericirii.

Concluzii

Proiectul cel mai de seamă al societăților post-seculare este, cred, revendicarea dreptului de a fi vulnerabil. Ceea ce urmează firesc, este brand-uirea vulnerabilității. Mai cred că avem aici mai mult decât umanism și altceva decât neo-marxism.

E vorba de o doctrină în marginea căreia se poate vorbi deja de consens moral global, de o supra-încărcare afectivă și o hiper-miză emoțională care țintește dincolo de marginile vieții, căci, nu-i așa, iubirea învinge totul, chiar și nuanța.

În acest context deosebit de grav, doar un ticălos ar putea să nesocotească tabuurile CP. Și doar un nechibzuit ar putea să-i pună la îndoială utilitatea.

Dacă comunismul răspândea și întreținea suspiciune, CP răspândește și întreține slăbiciune. Să știți că în contextul acesta moartea încetează să mai fie o enigmă inexplicabilă. Dar despre asta cu altă ocazie.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , ,



Currently there are "44 comments" on this Article:

  1. Mircea spune:

    Wow. Pur și simplu, wow. Mulțumesc!

  2. bec spune:

    Desi cam lung si greoi, articolul este exceptional. De foarte mult timp n-am mai citit ceva atit de bine argumentat si cu atit de mult bun simt. CP adica corectitudinea politica, ce nume pompos, este o pseudoreligie la fel ca nazismul, comunismul, islamismul. Una mai criminala ca alta. O ramura a comunismului, o deviatie. Ma gindesc ca stalin i-ar cam fi executat pe multi adepti ai acestei pseudoreligii, concurenta cu comunismul, din punctul lui vedere. Sau poate ar fi folosit-o pentru a-i controla mai usor pe pe semidoctii frustrati care se autonumesc ”intelectuali”.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Nu știu dacă e pseudo-religie sau religie, mai înainte de a oferi o variantă, am ținut să explic faptul că, într-o bună măsură, granițele dintre religii și pseudo-religii sunt versatile și că n-ar trebui să pornim cu modelizări, ci cu analiza consecințelor.

  3. Vali spune:

    Doresc să mă declar ticălos şi nechibzuit. Dar şi victimă a CP.
    Cu cine pot să mă solidarizez şi eu?!?
    Mulţumesc, Doamnă, pentru sarcasmul permanent şi bine ţintit.
    Sper să trezească unele conştiinţe subjugate de cântecul de sirenă al societăţii născute din superficialitatea, cerută chiar de CP, a respingerii ororii numite “comunism”, societate ce astăzi a reușit să fie lipsită de indivizi și individualități autentice.

  4. Remus Iosifescu spune:

    Bun și spumos articol, dar mă încumet să-i reproșez că-i lipsește partea istorică. Deși e un exercițiu excelent să vedem CP, sau literalmente orice, în toate nuanțele lui sincronice, nu pot să fiu pe deplin mulțumit fără o explicație diacronică a fenomenului. Dar poate va veni altcîndva, sper. Sau poate e doar un defect al celui care se ocupă de un domeniu istoric.

    Pe lîngă asta, mi-ar plăcea chiar și o mai detaliată exemplificare a diferitelor trăsături, cu exemple nuanțate, concrete. Și unele chiar de la noi. Cred că ar fi de bun augur o analiză a modului cum romînul intră în legătură cu CP. Mă opresc aici cu criticile!

    În orice caz, luată ca ceea ce este și nu ca ceea ce ar putea fi, o opinie bine pusă în pagină care merită citită și rumegată.

  5. euNuke spune:

    Mi’a plăcut mult eseul. Este incitant și, pe alocuri abisal. O singură obiecție [dubiu?] am: de ce CoPo ar fi “mai mult” și nu “altceva”?
    “posibilitatea ca Corectitudinea politică (CP) să fie mai mult decât o ideologie neo-marxistă”
    Dar, dacă însăși autoarea ezită să dea o definiție clară pentru CoPo, de unde putem deduce ce este acel ‘neo-marxism’ pe care CoPo l’ar excede? Ce este neo-marxismul? Si cine ar putea sa ne lamureasca…cumva un specialist in islam, pardon, in marxism care, coincidenta, e si un notoriu comunist? [pentru ca, spre deosebire de credinciosii marilor religii, marxistii nu obisnuiesc sa fie onesti in ceea ce priveste confesiunea lor, ei pretind ca idealurile si convingerile lor sunt stiinta, iar mai recent nu mai admit nici macar ca ar fi comunisti]. Dacă marxismul purta în sine încă de la naștere germenii sacralului [eu îl calific pe Marx drept profet al credincioșilor comuniști] -aspect sesizat de o seamă de filozofi [căutați 'Karl Marx aș Religious Eschatologist']- de ce așa-numitul neo-marxism ar fi altceva decât o sectă comunistă dez-etatizata chiar după modelul creștin [state teocratice devenite seculare, dar majoritar creștine în perioada modernă => state comuniste de-comunizate de formă, dar conduse de clanuri marxiste în prezent]?

    Si’atunci poate ar trebui să privim CoPo ca pe o manifestare a unui cult sincretic recent, în stadiu embrionar, și nu neapărat că pe o potențială mișcare ideologică/religioasă. Încă nu știm unde poate duce CoPo, nu există structuri [cel putin nu publice], nu există lideri, nu există părinți fondatori, ci doar o masă imensă de potențiali adepți și un amestec bizar de superstiții, mituri și limite autoimpuse [pentru că deocamdată CoPo nu a fost consacrat la nivel legal, cu excepții notabile în Occident, iar din momentul în care o mantra CoPo se transformă în normă își pierde sacralitatea și implicit capacitatea de a câștiga noi adepți].

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      e “mai mult” pentru că țintește spre un dincolo…

    • MariS spune:

      @euNuke: “Ce este neo-marxismul?”
      Neo-marxismul e o copie fidelă a marxismului dar aplicat în alte domenii. Dacă marxismul se aplică în domeniile social şi economic, neo-marxismul se aplică domeniilor sexualităţii şi cultural. În rest, schema marxistă şi cea neo-marxistă sunt aproape identice. Schema marxistă se bazează pe trei elemente: un principiu ideal (principiul egalităţii), un drept ideal (dreptul la muncă), un ţel final (lichidarea exploatării). În oglindă, schema neo-marxistă se bazează tot pe trei elemente: principiul egalităţii (extins), dreptul la căsătorie (extins), respectiv dreptul la imigrare (extins şi el) şi scopul “înalt”, lichidarea discriminării (extins). Aici “extins” înseamnă o aplicare care depăşeşte limitele pentru care a fost iniţial prevăzut. Apoi, procesul de instalare al marxismului se face prin revoluţie socială, iar în cazul neo-marxist, prin revoluţie sexuală (LGBTQ..), respectiv culturală (MultiCulti). Marxismul pune în circulaţie “limba de lemn”, neo-marxismul “limbajul PoCo” (PC).
      Să observăm că dreptul la muncă (ideal) în marxism a condus la instituţii şi întreprinderi ce nu aveau profit, deci lucrau în pierdere, dar trebuiau menţinute în viaţă artificial tocmai pentru a susţine un “drept” utopic. La fel, dreptul la căsătorie extins, în neo-marxism, va conduce la familii non-productive dpdv demografic, dar acceptate doar pentru a salva un drept utopic: dreptul la căsătorie chiar şi împotriva biologiei. Analog, dreptul la imigrare extins (non-selectiv), va conduce la creşterea asistaţilor sociali şi a inadaptaţilor cultural şi civilizaţional, cu rezultat conflictual. Sigur, se pot găsi şi alte asemănări şi paralelisme între cele două ideologii gemene, dar acestea le consider lămuritoare. Ambele ideologii sunt utopice şi neviabile pe termen lung, dat atrăgătoare dpdv intelectual. Din cauza asta au forţă de seducţie mare.

  6. Hantzy spune:

    Mărturisesc că lectura eseului m-a cuprins într-atât încât, paralel cu cititul, înțelegerea mi-a luat-o pe cărările deschise de autoare, dar rămase în text neexplorate. Am recitit textul de încă două ori, rămânând mereu cu impresia că am omis ceva. Realizez acum că, poate, mi-a lipsit o definiție a CP. De categorisire, clasificare, criterii am obosit oarecum. Încadrată brutal, axiomatic a fi de sorginte neo-marxistă, CP este tratată pe rând ca doctrină ideologică, religie creatoare de fanatism sau strategie de “corectare a realității” și compensare a vulnerabilității, caracteristic fiindu-i o lipsă a nuanțelor și platitudini stilistice. Pe de altă parte, se demonstrează în text că mințile pefect seculare sunt mai depărtate de secularitate, tocmai prin perfecțiunea cu care au grijă să se țină deoparte de sacrul infinit. Ori consecvența ar arăta că, în același mod, grija pentru nenuanțare arată de fapt simț față de nuanțe și față de efectele astfel produse. E diferența care mă obligă pe mine acum să numesc textul “eseu”, deși el este în aceeași măsură “compunere”.
    Nu știu, poate ma înșel, dar personal am considerat și voi considera până la o mai convingătoare prelegere că CP este nu atât religie și fundamentalism modern, ci mai ales civilitate, respectul pentru sentimentele aproapelui fiind la fel de legitim ca și cel pentru proprietatea sa. Că exagerările inerente începutului și remodelarea pe format matriceal a impresiilor umane, un format în vogă, dar mult prea digital și prea puțin analog, ne obligă să reducem sau să comparăm totul cu ceea ce cunoaștem deja, este desigur un neajuns al modului CP, dar esențială este ospitalitatea și politețea cuprinse în concept. Istoric nici nu e de sorginte leninistă, așa cum se induce adesea, ci a apărut în literatura administrativă americană a secolului XIX, având ca obiectiv neofensarea categoriilor sociale dezavantajate. Vreau să cred că încă asta este.
    În fine, inchei spunând că iubitorul de crini nu are dreptul de a studia un trandafir doar după numărul de spini, pentru a ajunge să constate că e de fapt scaiete.

    • Hantzy spune:

      Erată: (…) dar esențiale sunt ospitalitatea și politețea cuprinse în concept. Istoric, acesta nici nu este (…)

      • Adela Toplean Adela Toplean spune:

        spre final am schițat și niște posibile definiții… Vă reamintesc faptul că nu e un studiu comprehensiv, ci o sistematizare cât de cât coerentă a propriilor mele îngrijorări în marginea CP. Nu cred că e bine să așteptați mai mult de la un text atât de…scurt. Cel puțin nu de la cele semnate de mine. :)
        Se înfiripă o dezbatere aici: https://www.facebook.com/pauldragos.aligica/posts/1534459253288479?comment_id=1535205916547146&notif_id=1510567177549428&notif_t=mentions_comment

        • Hantzy spune:

          Mulțumesc, cum nu am cont Facebook nu voi putea urmări dezbaterea.
          Nu vă reproșam lipsa vreunei definiții a CP – am folosit chiar reflexivul “mi-a lipsit”, exonerandu-va de vreo “vina”, inclusiv de cea a scurtimii textului, de vreme ce tot eu eram cel “obosit”.
          Personal, consider CP ca pe un set de reguli, care nu limitează nici libertatea de exprimare, nici aspirațiile doctrinare. Ca un joc cu regulile proprii. Cu cât mai dure, cu atât cer mai multă abilitate în a transmite ceea ce se doreşte a fi transmis și cu atât e satisfacția mai mare în cazul reușitei.

        • Alexandru Gurau spune:

          Sună foarte tentant, într-adevăr, invitația la dialog lansată de Paul Dragoș Aligică:

          ”Teza mea generala este urmatorea: Incercam sa angajam intelectual la modul onest si serios oameni care functioneaza memetic, identitar si contextual in structuri de retea ce nu au la baza ratiuni epistemice, ci de cu totul alta natura. A cere un angajament epistemic si filosofic real de la ei este a cere o imposibilitate de grad unu.”

          Ador să discut cu oameni care-și desconsideră interlocutorii din start.

  7. Iocan spune:

    Ipoteza că CP este mai mult decât o ideologie, adică o pseudo ideologie, nu este o noutate, căci după cum a demonstrat la vremea lui Russell Kirk, ideologia, oricare ar fi ea, nu reprezintă decât încercarea de a impune coercitiv raiul pe pământ, fără a mai aştepta lumea de dincolo. De aici şi atractivitatea nocivă a ideologie: nimic nu fascinează mai mult decât o religie care promite raiul aici şi acum. Deci, clar că CP ca ideologie încearcă să şi atribuie caracteristicile unei religii.

  8. Dan Nicolescu spune:

    Ideologiile , sint si ele de fapt dela bun inceput, RELIGII deformate si cel mai elocvent exemplu sint comunismul / marxismul si hitlerismul.
    Celelalte CURENTE DE IDEI, care au generat miscari si evolutii sociale si economice , gen liberalismul, conservatorismul, nationalismul si alte ” isme ” ( e termenul folosit de comunisti ) , nu sint nici pe departe ideologii.
    Ideologia presupune atasament orb si exclude orice schimb de idei,ca sa nu mai vorbim de opozitie.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      vedeți, de aceea am scris textul: pentru că se confundă mereu funcția cu substanța.
      Dacă ceea ce face dintr-o ideologie să fie ideologie este atașamentul orb, înseamnă că nu substanța sa (structura, tiparul ideilor, etc.) o recomandă ca ideologică, ci funcția, adică tipul și intensitatea angajamentului.

  9. Gabriel A. spune:

    Articolul este excelent, fără îndoială, însă mă / vă întreb, remarc următoarele:
    1) De ce legați Cp de marxism? Cp este o construcție anglo-saxonă (OK, nici Marx nu era latin sau slav, dar…). Și a fost folosită ca slogan găunos și paravan cu vârf și îndesat.
    2) Comunismul a fost / este și el o religie (salvarea prin grup). Întreținea speranța prin amânarea binelui.
    3) De ce-ar fi spiritualitatea doar religioasă? Există și o spiritualitate laică.
    4) Oamenii au nevoie nu de religie, ci de obiecte imateriale în care să creadă și au nevoie de societate pentru a se reflecta / insera în ea.
    5) Cred că trebuie să lărgiți perspectiva, la una antropologică (societățile funcționează altfel acum, când am uitat că suntem primate sociale), chiar ecologică (problema suprapopulației, deci mecanisme de reglare, deci neo-malthusianism) și etologică (cel puțin unele comportamente au niște cauze foarte pământești, fără legătură cu sacrul și spiritualitatea).
    6) Mai cred că acționează legea pendulului: după atâta cultivare a individualismului, cei frustrați, necâștigătorii caută CEVA.
    7) În vremurile care vin și sunt aproape, cadrul în care setați aici problema poate zbura în aer ca un castel din cărți de joc sub care se bagă 1 kg de dinamită.
    8) Să știți că și creștinismul s-a născut ca religie de sclavi și că democrația funcționa atunci când oamenii se vedeau, puteau discuta direct și puteau lipsi de la trebile casei ocupați cu cele ale Agorei pentru că de gospodărie se ocupau tot sclavii.
    9) Oamenii au ceva în care cred: banii. O credință ce unește un jihadist din DAESH cu un italian deținător de firmă de comerți cu petrol. Iar când n-au destui bani, când nu fac parte dintre câștigători, caută mai mult …. sacru.

    Dacă aveți timp, ascultați asta:
    https://www.youtube.com/watch?v=wK_JLlVwiig

  10. gnv21 spune:

    Exceptional, sper sa-l traduceti in engleza

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Nu cred… Nu e “domeniul” meu… Nu intenționez să mă specializez pe CP. Nu făceam decât să pun propriile îngrijorări într-o formă structurată la care sper(am) să rezoneze câțiva oameni… :)

  11. Nitchi spune:

    Mi-e teama ca doar incercam sa dam sens unor nevoi bolnave. Nu este nimic spiritual , elevat , superior in a urina. Oricat am incerca sa facem din asta un eveniment cultural ramane doar o nevoie ( fiziologica ) ce trebuie satisfacuta.
    Cred ca pC este doar nevoia de afiliere a membrului tern ,sters , incapabil , rebut , defect , deviant la o societate conforma cu nevoile lui ( ….deci bolnava) .
    Sub nici o forma nu as asocia pC cu marxismul ,din contra ; este produsul precipitat al capitalismului asa-zis liberal in care nu trebuie sa stii si sa faci ci doar sa fii .
    “Concursuri ” in care etalezi tatuajele,gaurile in urechi , barba si mustatile ,tamplele rase ( alaltaieri la o emisiune ,cand au inceput sa isi indese slipul intre fese ca sa vada onor publicul mai bine tatuajele de pe fund am schimbat canalul) vs intrecere de sapat santuri.
    Lopata ca element civilizator este mai actuala ca oricand .

    • Ronald spune:

      Intr-o ordine fireasca si-n armonie cu logica lopata urmeaza tarnacopului. Cam la fel cum degajarea este imposibila fara interceptie/deposedare.

      • Nitchi spune:

        Cei ce stiu sa foloseasca tarnacopul stiu ca este o unealta dificila . Necesita forta fizica ,ritm , precizie ,corecta analiza ( o lovitura bine dozata in punctul optim > 100 lovituri nauce) . Folosit incorect duce la ranire usoara ( bataturi dureroase in palme , vibratia necontrolata poate afecta incheieturile) ,raniri grave ( lovire in membre) ,distrugerea uneltei ( uimitor cum novicii rup cozile nefacand mai nimic ,pare paradoxal dar nu e ) ,ineficienta muncii , distrugere a bunurilor dincolo de planificare.
        Bref, nu este o unealta pentru incepatori ,lopata fiind cea indicata .In general dupa un stagiu la lopata mintea vine la cap si teoreticianul realizeaza ca viata reala este ceva complet diferit fata de ce stia el . Viziunile se schimba , fluturasii tranziteaza dinspre parietal spre colon . De aici lumea e deschisa .
        Better than a Rorschah.The rest is..theory . Dry and barren…

  12. CMN spune:

    Dacă asculți cu atenție, auzi suspinele lui T Baconschi. :)

    Lasand gluma la o parte, am citit o singura data dar mi se pare ca:
    intai se incearca o demonstratie complicata si neconvingatoare ca PC este un gen de religie iar apoi i se reproseaza ca nu face ceea ce nu si-a propus niciodata sa faca (doar un exemplu: sa rezolve problema raului individual) pentru ca, se pare ca s-a uitat, dar in esenta ”Corectitudinea politică are la bază ideea că oamenii ar trebui să aibă grijă să nu se exprime sau să acționeze într-un fel în care ar putea să ofenseze, excludă sau marginalizeze un anumit grup de oameni dezavantajați social sau discriminați”. A, daca vorbim preponderent de excesele inevitabile oricarei manifestari umane, atunci e bine sa mentionam acest lucru.

    Retoric: in alte religii, sa zicem C, cum e corectat raul individual? Daca Stalin, de ex., inainte de moarte s-ar fi aruncat cu sinceritate si pocainta in bratele lui Isus, ar fi avut Dumnezeu, in bunatatea lui infinita, vreo problema sa-l primeasca in randul celor rasplatiti pozitiv?

  13. Prototipescu Fanel spune:

    Ce-i “trebuie” religiei pentru a fi religie și nu ideologie seculară?
    ma gandeam ca i-ar trebui idealul suprem, adica nimic, dar asta ar reprezenta doar o solutie particulara, de limita asimptotica spre un fanatism religios absolut;
    radacinile ar trebui cautate in momentele de inflexiune dintre rampele aspirationale cu elan irational si pantele decadente ale vicioaselor temeri complexe;
    acu’ am revelatia ca religia ar fi un dualism similar mecanicii cuantice, capabil sa se manifeste oscilant, atat spiritual cat si material, fie ca o unda ideologica, fie ca o sclipire de fantezie spre un univers aparent intangibil :)
    privind din perspectyivele divergente, in mod nepartinitor as aduce toate teoriile la acelasi numitor comun printr-o ecuatie energetica unificata de forma: religie=transfer de responsabilitate;
    cat despre corectitudinea politica, aceasta are o simpla, consacrata si inexpugnabila interpretare relativista: e ca si cum ai sta in cap si ai gandi cu picioarele

    • Sile Individual spune:

      Statul in cap este manifestarea unitara a “corectilor” de toate colorile. Tomnai pt ca le este imposibil sa gandeasca. Cu oricare membru.
      In fapt incercarea de a gandi este prima forma de manifestare e responsabilitatii. Trasatura care diferentiaza omul de septel/fauna.

  14. ramureanu spune:

    Felictari pentru analiza! As indrazni sa va rog sa-mi spuneti care este cartea despre transcendenta moderna de care ati pomenit in text.
    Cu multumiri!

  15. Mihai-Radu spune:

    E mai mult decât sensibilitate, este o formă de disperare.

    Aducerea la disperare are ca scop dresarea oamenilor.

    Disperarea e molipsitoare, iar cei dresați astfel pot să dispere și să dreseze pe alții mai departe așa cum s-a urmărit cu reeducarea de la Pitești.

  16. PAFI spune:

    Sunt impresionat. Cu toate ca am incercat sa-mi explic apetenta pentru CP, n-am reusit decat dupa citirea acestui veritabil eseu. Poate ca ar trebui sa incercati si o versiune mult mai scurta, e greu pentru ca ati introdus atatea nuante, dar ar ajunge la mult mai multe persoane. Felicitari!

  17. AT spune:

    La ce niveluri absurde s-a ajuns:

    Student Disciplined for Showing a Debate with Jordan Peterson to Class https://www.youtube.com/watch?v=tUTVvkiH3MI

  18. Sapho spune:

    Felicitari din toata inima, asteptam de mult un asemenea articol !
    Ati atins nervul chestiunii: Sacrul si ignorarea lui in epoca (desacralizata) pe care o traim. Multi dintre contemporanii nostri, cei ce stau cu (toate patru ?) “picioarele pe pamant” refuza cu un aer suficient si atoatestiutor ideea transcendentei: 1+1 fac 2, nu-i asa ? Asa se vede deci asa trebuie sa fie…
    Privitor la CoPo imi permit sa amintesc o definitie cu limbaj frust, destul de populara de altfel, care va face finele nasuri academice sa se strambe: ‘Political Correctness is a doctrine, fostered by a delusional, illogical minority, and rabidly promoted by an unscrupulous mainstream media, which holds forth the proposition that it is entirely possible to pick up a turd by the clean end.’
    Am citit aici, in comentarii cum unii considera ca e vorba de o doctrina “buna”, care din pacate pacatuieste prin exagerari, respectiv nu este aplicata cum trebuie, ca si cand validitatea unei teorii nu s-ar verifica decat prin declaratii si nu prin rezultate. Asemenea enunturi trimit direct la avocatii comunismului care afirma ca ar fi vorba de o teorie buna dar prost aplicata; de fapt toti cei care am fost siliti s-o suportam stim ca este exact invers.
    Altii nu vad legatura intre neo-marxism si CoPo. Nefamiliari probabil cu zvarcolirile ideologice ale stangii, ei nu sesizeaza, poate, ca este vorba de un nou avatar. Se cauta in permanenta noi “orpsiti ai vietii” pe care dvs. doamna Toplean, ii identificati cu o formula inspirata in vulnerbili(zatii) zilelor noastre care-si cer(sesc) in cor “drepturile”. Ce legatura mai intima poate exista intre marxism si CoPo decat esenta lor comuna, resentimentar-revendicativa ?

  19. Alexandru Gurau spune:

    Teoretizarea ”angajamentului religios” din jurul CP mi se pare foarte interesantă, iar precizările conceptuale pe care le faceți în legătură cu ”religiile surogat” mi se par binevenite.

    Tocmai pentru că vă construiți cu răbdare cadrul ăsta teoretic, m-aș fi așteptat la o încercare de definire sau măcar de limpezire a obiectului însuși al eseului dvs. = CP. Mai ales că în România e folosită ca o noțiune cu contururi foarte vagi; a devenit – mi se pare – un instrument retoric pentru discreditarea stângii.

    Aș vrea să știu ce înseamnă CP pentru dumneavoastră. Mulțumesc.

  20. VASTA TEMA spune:

    Patrick J. Buchanan, in cartea “The Death of the West” (2001):
    “Political Correctness is Cultural Marxism, a régime to punish dissent, and to stigmatize social heresy, as the Inquisition punished religious heresy. Its trademark is intolerance.”

    ***

    Anthony Daniels e un medic si psihiatru de englez care a lucrat toata viata cu detinuti si publica pe internet sub pseudonimul Theodore Dalrymple :
    “Corectitudinea politica e propaganda comunista scrisa cu litere mici. Studiind societatile comuniste, am ajuns la concluzia ca scopul propagandei comuniste nu a fost sa demonstreze sau sa convinga, nici sa informeze, ci sa umileasca; si de aceea, cu cit corespundea mai putin realitatii, cu atit mai bine.

    Cind oamenii sint fortati sa ramina tacuti atunci cind li se spun cele mai evidente minciuni, ori, chiar mai rau, sint fortati sa repete minciunile ei insisi, acestia isi pierd o data pentru totdeauna sensul probitatii. A accepta minciunile sfruntate inseamna a coopera cu ticalosia si, intr-o oarecare masura, a deveni tu insuti ticalos. Capacitatea oamenilor de a mai opune rezistenta la absolut orice este, in felul acesta, erodata si chiar distrusa.

    O societate de mincinosi emasculati e usor de controlat. Cred ca, daca examinam corectitudinea politica, aceasta are acelasi efect si chiar acesta ii e scopul.” — (FrontPageMagazine dot com | Wednesday, August 31, 2005)

    ***

    Dupa Bill Lind (“The Origins of Political Correctness”, February 5, 2000),
    Cultural Marxism “is Marxism translated from economic into cultural terms. It is an effort that goes back not to the 1960s and the hippies and the peace movement, but back to World War I. If we compare the basic tenets of Political Correctness with classical Marxism the parallels are very obvious.”

    Political Correctness “is the great disease of our century, the disease that has left tens of millions of people dead in Europe, in Russia, in China, indeed around the world. It is the disease of ideology. PC is not funny. PC is deadly serious.”

    ***

    Judge Roy Moore, sepembrie 2017:
    “We removed God from schools. Shootings and death filled the void.”

    Ar fi putut sa adauge si corectitudinea politica printre inlocuitorii de ocazie fiindca, o stim de la Chesterton, “Cind oamenii inceteaza sa mai creada in Dumnezeu, ei nu sint in situatia de a nu mai crede in nimic. Vor crede in orice”.

    ***

    “Comrade, your statement is factually incorrect.”
    “Yes, it is. But it is politically correct.”

    “The Rise of Political Correctness” (November 8, 2016 ) — un eseu – care trebuie citit – al lui Angelo M. Codevilla (senior fellow of the Claremont Institute and professor emeritus of International Relations at Boston University).

    ***

    Unul dintre primii care a semnalizat cit a putut el de strident pericolul corectitudinii politice a fost Ted Kaczynski, “The Manifesto”, Sept. 22, 1995, Washington Post:

    THE PSYCHOLOGY OF MODERN LEFTISM
    6. Almost everyone will agree that we live in a deeply troubled society. One of the most widespread manifestations of the craziness of our world is leftism, so a discussion of the psychology of leftism can serve as an introduction to the discussion of the problems of modern society in general.

    7. But what is leftism? During the first half of the 20th century leftism could have been practically identified with socialism. Today the movement is fragmented and it is not clear who can properly be called a leftist. When we speak of leftists in this article we have in mind mainly socialists, collectivists, “politically correct” types, feminists, gay and disability activists, animal rights activists and the like.

    FEELINGS OF INFERIORITY
    12. Those who are most sensitive about “politically incorrect” terminology are not the average black ghetto-dweller, Asian immigrant, abused woman or disabled person, but a minority of activists, many of whom do not even belong to any “oppressed” group but come from privileged strata of society. Political correctness has its stronghold among university professors, who have secure employment with comfortable salaries, and the majority of whom are heterosexual white males from middle- to upper-middle-class families.

    THE DANGER OF LEFTISM
    216. Some leftists may seem to oppose technology, but they will oppose it only so long as they are outsiders and the technological system is controlled by non-leftists. If leftism ever becomes dominant in society, so that the technological system becomes a tool in the hands of leftists, they will enthusiastically use it and promote its growth. In doing this they will be repeating a pattern that leftism has shown again and again in the past. When the Bolsheviks in Russia were outsiders, they vigorously opposed censorship and the secret police, they advocated self-determination for ethnic minorities, and so forth; but as soon as they came into power themselves, they imposed a tighter censorship and created a more ruthless secret police than any that had existed under the tsars, and they oppressed ethnic minorities at least as much as the tsars had done. In the United States, a couple of decades ago when leftists were a minority in our universities, leftist professors were vigorous proponents of academic freedom, but today, in those of our universities where leftists have become dominant, they have shown themselves ready to take away from everyone else’s academic freedom. (This is “political correctness.”) The same will happen with leftists and technology: They will use it to oppress everyone else if they ever get it under their own control.

    218. Various thinkers have pointed out that leftism is a kind of religion. Leftism is not a religion in the strict sense because leftist doctrine does not postulate the existence of any supernatural being. But, for the leftist, leftism plays a psychological role much like that which religion plays for some people. The leftist NEEDS to believe in leftism; it plays a vital role in his psychological economy. His beliefs are not easily modified by logic or facts. He has a deep conviction that leftism is morally Right with a capital R, and that he has not only a right but a duty to impose leftist morality on everyone. (However, many of the people we are referring to as “leftists” do not think of themselves as leftists and would not describe their system of beliefs as leftism. We use the term “leftism” because we don’t know of any better words to designate the spectrum of related creeds that includes the feminist, gay rights, political correctness, etc., movements, and because these movements have a strong affinity with the old left.

    219. Leftism is a totalitarian force. Wherever leftism is in a position of power it tends to invade every private corner and force every thought into a leftist mold. In part this is because of the quasi-religious character of leftism; everything contrary to leftist beliefs represents Sin. More importantly, leftism is a totalitarian force because of the leftists’ drive for power. The leftist seeks to satisfy his need for power through identification with a social movement and he tries to go through the power process by helping to pursue and attain the goals of the movement (see paragraph 83). But no matter how far the movement has gone in attaining its goals the leftist is never satisfied, because his activism is a surrogate activity (see paragraph 41). That is, the leftist’s real motive is not to attain the ostensible goals of leftism; in reality he is motivated by the sense of power he gets from struggling for and then reaching a social goal. [35] Consequently the leftist is never satisfied with the goals he has already attained; his need for the power process leads him always to pursue some new goal. The leftist wants equal opportunities for minorities. When that is attained he insists on statistical equality of achievement by minorities. And as long as anyone harbors in some corner of his mind a negative attitude toward some minority, the leftist has to re-educated him. And ethnic minorities are not enough; no one can be allowed to have a negative attitude toward homosexuals, disabled people, fat people, old people, ugly people, and on and on and on. It’s not enough that the public should be informed about the hazards of smoking; a warning has to be stamped on every package of cigarettes. Then cigarette advertising has to be restricted if not banned. The activists will never be satisfied until tobacco is outlawed, and after that it will be alcohol, then junk food, etc. Activists have fought gross child abuse, which is reasonable. But now they want to stop all spanking. When they have done that they will want to ban something else they consider unwholesome, then another thing and then another. They will never be satisfied until they have complete control over all child rearing practices. And then they will move on to another cause.

    • Gabriel A. spune:

      Cu scuze pentru ignoranță, n-am știut cine este Ted Kaczynski și am procedat la scurtă informare.
      Am descoperit că este terorist, matematician și tehnofob cunoscut ca Unabomber. Nu este tocmai o recomandare bună, însă ca să nu luăm lucrurile ad hominem, am frunzărit Manifestul acestui guru și m-am mai liniștit. Mi-a fost frică să nu fiu vreo babă comunistă. Am citit asta:

      Maybe the best diagnostic trait of the leftist is his tendency to sympathize with the following
      movements: feminism, gay rights, ethnic rights, disability rights, animal rights, political correctness. Anyone who strongly sympathizes with ALL of these movements is almost
      certainly a leftist.

      Manifestul nu conține cuvântul MARX, nici MARXISM. Nu conține nici DARWIN, dar miroase puternic a ~.
      Am mai găsit EUGENICS:
      The only solution will be some sort of eugenics program or extensive genetic engineering of human beings, so that man in the future will no longer be a creation of nature, or of chance,
      or of God (depending on your religious or philosophical opinions), but a manufactured product.
      Ceea ce zice multe despre acest Henry David Thoreau întors pe dos. LEFTISM, în cazul lui, este o nefericită alegere a termenului, în cel mai bun caz.

      • Straw man argument,... spune:

        …dar treaca de la mine:

        Si Nelson Mandela a fost terorist. Si Yasser Arafat a fost. Si amindoi au luat Nobelul pentru pace, intrind in manualele scolare ca mari eroi. Iar Churchill l-a luat pe cel pentru literatura, desi a facut sa curga betonul devenit incandescent al trotuarelor din Dresda, oras aproape complet lipsit de aparare.

        Sigur ca, fiind prost plasat politic (nu toti teroristii sint buni, exista si teroristi rai), nimeni nu va risca sa il citeze pe Kaczynski sub semnatura proprie, chiar daca a fost printre primii care au inteles toxicitatea extrema a corectitudinii politice. Iar daca nu ar fi fost terorist, i s-ar fi gasit ceva pina la urma daca ar fi fost nevoie. De exemplu vreo ospatarita care sa isi aminteasca dupa 40 de ani, plingind cu sughituri sub privirile compatimitor-indignate ale avocatei Gloria Allred, mare specialista in astfel spetze banoase, ca acest pervers i-a atins mina o fractiune de secunda cit o eternitate atunci cind ea i-a intins nota de plata.

        • H. spune:

          «Il faut laisser cette expression “politically correct” dans sa langue d’origine. Je regrette que l’on ait importé ce mot d’ordre ou ce slogan américain pour dénoncer tout ce qui ne plaît pas (car c’est bien ce qui se passe) ou pour accuser d’orthodoxie suspecte et rigide, voire de néo-conformisme de gauche, tous les discours critiques qui invoquent une norme ou rappellent une prescription éthique ou politique.
          Au-delà de la caricature, qui est minoritaire, et peu présente, une éthique générale de la vigilance me semble nécessaire à l’égard de tous les signaux, qui ici ou là, dans le langage, la publicité, la vie politique, l’enseignement, l’écriture des textes, etc., peuvent encourager par exemple la violence phallocentrique, ethnocentrique ou raciste.» J. Derrida

          • Traduc... spune:

            … pentru cei care nu inteleg franceza.

            Eu, Derrida, va spun voua: ceea ce vedeti cu ochii vostri nu e adevarat. Adevarat e doar ceea ce va spun Eu.

            Si be) Corectitudinea politica, o etica generala a vigilentei in contra violentei falocentrice, etnocentrice sau rasiste e necesara si buna chiar daca alora carora le bagam noi pumnul in gura nu le place. (De ce e buna? Fiindca asa va spun Eu.) Limitele si definitiile violentei falocentrice etc.le stabilesc Eu. Nu impun insa nici o limita emascularii, efeminarii, feminismului militant, etnomasochismului si urii de sine atunci cind vorbim de rasa alba sau de crestini, in cazul acestora indiferent de rasa.

  21. Maria Istoc spune:

    Nu am reusit sa citesc tot articolul care mi se pare lung dar as vrea sa atrag atentia asupra unui articol excelent scris de catre filozoful Rémi Brague si pe care il puteti gasi pe blogul Parnassienne Passagere, in care acesta explica ca o societate seculara nu este posibila.

    Remarc insa ca nu definiti termenul de secular, secularism si faptul ca vine mai intiii de la seculorum si ca referintele la sacru sunt mai degraba referinte la profan. Deci nu folosit definitia traditionala a conceptului de sacru.

    Cat priveste catedralele din Vest va asigur ca cele din Paris sunt mereu pline, ca exista o revenire la SACRU, la sensul vietii care trece dincolo de temporal si o cautare a Absolutului si mai ales la tineri, dovada grupul Taizé care este raspandit in toata Franta.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Adela Toplean


Adela Toplean

Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia mor... Citeste mai departe


E randul tau

Cred ca masurarea performantelor prin tot felul de indicatori de tip contabil, simpli si usor de int...

de: r2

la "Manifest pentru refuzul unei obsesii moderne"

Cauta articole

noiembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)